Prezentul etern

l homme machine(Ante-scriptum:

MATERIALÍSM s.n. 1. Orientare în filozofie, opusă idealismului, care soluţionează problema fundamentală a filozofiei, afirmând primordialitatea materiei, a existenţei şi caracterul secund, derivat, al spiritului, al conştiinţei. ♢…….. materialism mecanicist = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, în esenţă, reduce întreaga realitate, inclusiv conştiinţa, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialisme, germ. Materialismus].

(sursa: http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_neologisme/materialism))

Credeam că va veni frigul. Eu tot sper să vină. Azi a fost mai cald decât m-am aşteptat. Mi-am luat în rucsac şi hanoracul, de teamă că va ploua după masă. Cine ştie ce a fost în capul meu, din moment ce dimineaţa se putea observa clar un soare destul de viguros pe cer. Nu ştiu cum de-am reuşit, n-am văzut soarele, ci m-am lăsat dus de obişnuinţa zilelor trecute.

Pentru a se crea un mecanism ciclic/monoton nu e nevoie decât de câteva zile pare-se. Se zice că pentru ca fumatul să devină un obicei e nevoie de 21 de zile de ars ţigări. Mă gândesc acum la obiceiurile  zilnice de care nici măcar nu ne dăm seama (deoarece au intrat în bagajul normalităţii noastre), acele reflexe ca mersul la serviciu, cu maşina, la bere/suc/sau orice altă băutură de socializare, samd: (nu că ar fi nocive sau benefice, nu vreau să mă refer la aspectul acesta) am fi noi capabili să renunţăm la ele definitiv şi să creăm în loc altele, numai de dragul experimentului, doar atât. Este partea noastră umană în stare să lase în urmă ceva, în schimbul unui înlocuitor mai bun?

Pe de altă parte: noi suntem într-atât de îndrăgostiţi de prezent, încât trecutul este reflectat în minţile noastre ca fiind ceva vechi, şi nu neapărat vechi în sensul de valoros, ci, de cele mai multe ori (nu vreau să generalizez, să spun că asta e o lege), ca inutil, perimat, ca un mit. Lumea uită că tot ce avem există pentru că de la începuturile începuturilor şi până în prezent există o lege sau o toană a naturii, aceea a continuiţăţii şi a intermediarităţii: tot ce este se datorează unui lung şir de descoperiri şi de evenimente trecute, iar ce este nu este decât o stare de intermediaritate, aşa cum spunea Charles Fort, adică nu o stare de final, ci una care va conduce către alte schimbări, revoluţii, descoperiri, exact la fel cum au făcut-o evenimentele şi descoperirile trecute.

Credinţa omului că ce este acum este un mare apogeu este total eronată. Am auzit mulţi oameni întrebând sau întrebându-se: Ce se mai poate inventa? Ce stiluri muzicale se mai pot crea? Pe vremuri se comunica la distanţă cu telefonul cu fir, care acum aproape că e istorie, deci trecut, deci inutil. Azi vorbim la mobil, la celular, suntem abonaţii unor branduri de renume mondial într-ale telefoniei mobile, şi nu ne putem imagina, la fel ca tipul de la frizerie, căruia i-am ascultat monologul lui despre telefoanele inutile din trecut vs. Celulare, despre scrisorile parfumate pe care şi le trimiteau îndrăgostiţii prin poştă vs. e-mail, până mi-a venit rândul, că se poate şi mai mult de atât şi că acesta nu e decât începutul început acum, să zicem, cu aproximaţie şi rotunjit, 100 de ani.

Nici acel început de acum 100 de ani nu poate fi numit un început în adevăratul sens al cuvântului, întrucât el este rezultatul altor începuturi samd. Ce înseamnă 100 de ani la scara istoriei omenirii? Dacă voi zice un rahat, atunci limbajul meu va fi catalogat indecent. Rămân deci la un rahat. Ce înseamnă 100 de ani la scara Universului? Un RAHAT de milioane de ori mai mare.

Au trecut abia 100 de ani de ştiinţă “adevărată” şi gata, ne-am şi suit pe piedestalul omului superior care are impresia că trăieşte nişte vremuri memorabile, epice, uriaşe: Noi am inventat cât toţi predecesorii noştri umanoizi la un loc, chiar mai mult. Noi am dezlegat toate chichiţele Naturii, omul nu mai este un mister, creierul uman, o jucărie de copii, se vor inventa până şi creiere artificiale, uite-aşa, cum pocneşti din degete, deoarece nimic nu ne mai poate sta în cale, nu mai există obstacole pentru noi, zidurile care ni se puneau contra au fost sfărâmate din rădăcini. Ce contează că au mai rămas nişte amărâte de întrebări cum ar fi de exemplu Ce se întâmplă după moarte, ca s-o expun pe cea mai clasică dintre ele, ele nu sunt decât nişte fire de praf în calea furtunii, misterul din care ele se alimentează, în viitorul foarte apropiat va depune garda la fel cum au făcut-o toate celelalte mistere. Misterul nu mai trebuie să existe. El dăunează epocii materialiste în care trăim. El duce cu gândul la misticism, la teorii de-alea trecute, deci vechi, deci perimate, deci inutile.

Noi suntem moderni, cu privirile orientate către azi, suntem narcisişti, ne privim des în oglinzile de cristal ale băilor, ele ne fac să uităm de oglinzile din interiorul nostru. Le înlocuiesc. Teoria compensaţiei. Ne e frică de viitor şi în consecinţă îl abolim, îl ucidem, Da! Un prezent continuu ar fi ideal. Ne e frică de trecut, de acolo mai ies la suprafaţă unele urme atavice pe trupurile noastre sau în obiceiurile noastre sau oriunde în jur, pe care le urâm, sunt urâte, perimate, inutile.

La ce ne mai trebuie cele două picioare când mai tot timpul mergem cu mijloace de transport motorizate? Câteodată mai trebuie să mergem şi pe jos, într-adevăr. Dar. În prezentul acesta etern se inventează chiar acum o metodă care să ne satisfacă şi acest moft, ceva care să ne poarte dintr-un colţ în altul fără ca noi să mişcăm un deget. Asta e sigur. Şi atunci la ce ne vor folosi picioarele? Ele sunt doar nişte reminiscenţe atavice. Vor dispărea încetul cu încetul, evolutiv, prin nefolosire, ni se vor retrage în corp. La fel se va întâmpla şi cu mâinile şi cu ochii, atunci când ne va fi aşa de lene să privim, încât ne vom dori ca altcineva să privească pentru noi, şi cu gura şi cu limba şi cu urechile şi cu nasul şi cu toate organele până când se va ajunge la creier…Sau. S-a început de la creier, pentru că am impresia că altcineva gândeşte pentru noi. E doar o impresie. Creierul cu siguranţă va desăvârşi creaţia.

(va urma)

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Prezentul etern&8221;

  1. Nu vreau să fiu pupat de evoluţionişti!!!!!!!!!!!:)
    Nu că n-aş fi de acord cu evoluţionismul, el este doar o scurtă explicaţie a realităţii, pe care o accept, evoluţioniştii mi se par…cum să le zic…mult prea siguri că teoria lor e ok…mult prea plini de ei…şi mie nu-mi plac oamenii plini de ei:).
    La ce te referi când mă întrebi, Ce crezi că mai înseamnă atunci adaptarea umană?

  2. e aiurea ca de ei nu scapi asa usor:). despre adaptare – in masura in care omul domina natura, adaptarea se redimensioneaza oarecum
    – omul nu se mai adapteaza, el este modificat, perfectionat prin intermediul tehnicii
    ceva de genul acesta – la ce te gandesti cand vorbesti despre adaptare in cazul oamenilor de azi?

  3. Am ajuns aici, în prezent, datorită uneltelor. Cu cât descoperim mai multe modalităţi de a ne uşura viaţa, cu atât ne dezadaptăm mai tare. Deja suntem în stadiul în care dacă am fi privaţi de un beneficiu al evoluţiei noastre n-am reuşi să găsim un înlocuitor în timp util, astfel încât să supravieţuim. Exemple sunt multe.
    Suntem dependenţi de aşa de multe binefaceri ale epocii în care trăim încât numai gândul că toate supermarketurile ar putea fi închise pentru o zi ne provoacă crize de panică. Dar dacă n-ar mai exista electricitate pentru o zi? Dar dacă n-am mai primi gaze de la ruşi, cum s-a întâmplat acum un an sau doi, nu mai reţin şi am risca să murim de frig iarna, ce panică ar mai fi… Lipsa comunicării prin telefon poate provoca dezastre inimaginabile…şi e doar un telefon. Şi chiar dacă unii oameni ar fi în stare să se descurce în sălbăticie, ei nu ar putea să ajungă la salbăticie în timp util pentru a se hrăni, pentru a vâna, pentru a culege fructe samd. Oraşele sunt aşa de multe şi pline de artificialitate încât puţini mai au vise verzi. Demult mă tot gândesc ce aş face eu dacă n-aş mai avea tot ce am, tot ce mă menţine pe linia de plutire a vieţii, a supravieţuirii. De fiecare dată mă trec fiori. De-aia îmi place să nu gust din toate uneltele omului contemporan, să fac tot posibilul să apelez la cât mai puţine. Asta mă face să mă simt mai în siguranţă. Da, suntem dependenţi până-n măduva oaselor de propriile noastre invenţii care mai devreme sau mai târziu ne vor fi utile pentru a ne îngropa.
    Cred că cei mai adaptaţi oameni din prezent sunt cei care nu au nimic, oamenii care n-au locuinţe, nu au mâncare, trăiesc de pe-o zi pe alta, în general, cei extrem de săraci. Ei nu sunt adaptaţi la mediul artificial în măsura în care sunt ceilalţi. …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s