Liniştea

Te uiţi pe geamul camerei tale. Acolo, în depărtare cerul ar trebui să se unească cu pământul. În dreapta e vecinu care acum nu-şi fumează ţigara la fereastră. La aer. În depărtare se vede o şosea. Pe şosea merg maşini, motociclete şi altele, uneori chiar şi oameni. Deocamdată nu e nimeni acolo. În stânga, jos, ar fi trebuit să fie câinii. Nu ştii pe unde umblă câinii chiar acum. Ieri căutau mâncare printre bălării. Ăia mai mici fugeau după vrăbii. În cameră, în spatele tău ar fi trebuit să cânte o piesă de la radio. Azi nu cântă nimic. E linişte. Liniştea e asemănătoare cu liniştea dinainte de naştere. Poate că nici acolo, în uter, nu e linişte. Categoric, nu e linişte, acolo, în uter, auzi viaţa organelor mamei. Da, acolo, în uter, simţi la tot pasul neliniştea.

Nu-ţi poţi lua privirea de la fereastra camerei tale. Ceva te atrage ca un magnet mult mai puternic decât voinţa ta. Şi mai departe se văd blocuri, case. Te întrebi, unde se uneşte cerul cu pământul? Azi cerul nu se uneşte cu pământul. Stă suspendat la locul lui. Cuiva îi e frig şi doarme acoperit cu cerul pe care tu ai vrea să-l vezi neapărat acum unindu-se cu pământul. El e vinovat pentru neîmplinirea dorinţei tale. Vrei să te întorci cu faţa spre cameră. De-ar cânta ceva, cineva, orice n-ar mai fi liniştea asta de mormânt. Nimic nu auzi. Nici de afară şi nici din interiorul camerei sau din interiorul tău. Inima ta ar fi trebuit să bată, ar fi trebuit să-ţi simţi pulsul. Dar nu-l simţi. Nu poţi să te întorci cu faţa spre camera ta. Ţi-e frică să te întorci cu faţa spre propria ta cameră în care stai de atâţia ani. Poţi să vezi numai ce se întâmplă afară din camera ta. Dar afară din camera ta nu se întâmplă mai nimic. E linişte. De parcă toată lumea a murit. Eşti sigur că lumea e în viaţă. Parcă auzi copilul mic de la 3 care plânge. Ai îndoieli. Ţi s-a părut. Numai asta poate fi. De atâta linişte creierul tău inventează sunete ca să-ţi satisfacă nevoia de a auzi sunete. Încerci să-ţi muţi coatele de pe pervaz. Ţi-au amorţit. Vrei să le laşi să-ţi atârne pe lângă corp. De ce ai face una ca asta? Nu mai bine le laşi să stea acolo, aşa cum au stat şi până acum. Te dor picioarele şi spatele tău vrea să se îndrepte măcar pentru o clipă. Te simţi adormit. Cafeaua nu şi-a făcut efectul. Ţi-ai dori încă o cafea. Aragazul e prea departe. Liniştea nu te lasă să ajungi la el. e mult prea densă. La balconul de vizavi ar fi trebuit exact acum să iasă tipa aia pe care ai văzut-o goală acum 17 zile. Ea nu ştie că tu ai văzut-o. În fiecare zi iese pe balcon, se pune pe un şezlong şi ascultă muzică la căşti. Dacă ar fi ieşit acum liniştea ar fi fost spulberată de zgomotul căştilor ei date la maxim. Ai fi auzit-o chiar şi tu, aşa ce apăsătoare este liniştea asta. Liniştea dinaintea furtunii.

În dreapta, la 1, iese în fiecare zi, cam pe la ora asta, o persoană dubioasă, sta la geam şi se uită în direcţia ta, dar nu la tine, undeva dincolo de tine, prin tine. Nu ai ocazia niciodată să-l întrebi despre ciudăţenia asta, deşi ţi-ai dori. Cineva bate la uşa ta. De ce nu sună. Nimeni nu bate la uşi de când cu soneriile de la uşi. E tot o iluzie, o ignori. Continui să priveşti liniştea de afară care a prins formă. E frumoasă. Merită admirată. Cum poate fi atât de tăcută. E timidă. Probabil. Cineva bate la uşa ta. Ecoul din creierul tău. Cineva bate la uşa ta, ta, ta, cioc, cioc, cioc, e zgomot de mâini mari, de bărbat, femeile bat mai încet. Te ridici de pe jos, te dor toate oasele, e greu să te ridici de pe jos. Te târăşti cu greu spre uşa de la care auzi, monoton, cioc, cioc, cioc. Nu te grăbeşti. Ştii că doar ţi se pare, doar mergi să-ţi confirmi teoria. Ţi se pare, nu are cine să te caute. Nu aştepţi pe nimeni azi. Ar fi culmea să fie cineva. Nici poştaşul nu are de ce să fie, pentru că toate scrisorile le-ai primit cândva. Nu e logic să bată cineva la uşă acum. E împotriva naturii. Cioc, cioc, cioc. E enervant. Nu ajungi la uşă. Te mişti prea încet. Coridorul e din ce în ce mai lung. Picioarele te dor tot mai intens. Vrei să te aşezi pe podea. Ţi-e cam rău. Un soi de greaţă. Capul te doare, dar nu e o durere de-aia de cap, e ca şi cum…Cioc, cioc… sunetul lui cioc e din ce în ce mai tare. Urechile tale obişnuite cu liniştea nu sunt obişnuite cu gălăgia infernală pe care o pot produce numai două degete nervoase. Eşti aproape de uşă. O vezi cum se clatină sub loviturile violente. Îţi aduni toate puterile şi pui mâna pe clanţă. Cioc, cioc, cioc. Timpanele îţi explodează. O durere care îţi sparge capul se instalează în zona urechilor. Nu mai auzi nimic. Nici măcar un piuit. Deschizi uşa. Un bărbat nu prea înalt, îmbrăcat aşa de elegant! Ce caută şi ăsta pe-aici. A încurcat adresa Ateneului cu a ta. Te uiţi în ochii lui. Buzele i se mişca repede. Cu mâinile gesticulează şi arată în jos insistent. Nu-şi dă seama că nu-l auzi? Ce prost e. Tu eşti surd acum. Nu mai e de datoria ta să-l asculţi. Devii curios. Oare ce e jos? Ce se întâmplă jos? Omul aşa de elegant îmbrăcat, te apucă de mânecă şi te trage după el. Aleargă cu tine pe scări. Cine vă vede va crede că sunteţi doi nebuni: unu în pijamale, tu, altu îmbrăcat de parcă urmează să se întâlnească cu Regina Angliei. Jos lume multă. Fiecare cu treburile zilnice. Copii, tineri, bătrâni, fiecare cu ale sale. Bărbatul frumos îmbrăcat te duce în mijlocul străzii. De acolo te obligă să te uiţi în sus. Tu ai impresia că vrea să-ţi indice zona de unde porneşte cerul către pământ. Dar el nu vrea asta. Nici prin cap nu-i trece asemenea prostie. Îşi ridică degetul şi tu te iei după degetul său. Degetul său arată spre apartamentul tău, spre fereastra de la care te uitai la linişte. Te uiţi spre…acolo. Acolo eşti tu, uitându-te în gol. Te vezi pe tine însuţi stând la fereastră şi împietreşti de spaimă. Cum e posibil una ca asta. Te uiţi la omul aşa de frumos îmbrăcat cum arată disperat cu degetul spre tine cel de sus şi vorbeşte repede. Dacă ai fi ştiut să citeşti după buze ca un surd adevărat atunci i-ai fi priceput mesajul. Dar tu nu auzi nimic. În schimb eşti înspăimântat. Fiorul acela care trece prin toţi oamenii în momente de spaimă intensă este şi în tine. Tremuri din toate încheieturile. Vibrezi. Dacă ai fi auzit, ai fi auzit vibraţiile trupului tău ca pe o melodie dementă. Urli de frică, dar nu te auzi. Numai cei din jur te aud. S-au strâns în jurul tău. Se uită la tine cumva de sus. Şi tu îi vezi cumva de jos. Ţi-e frică. E ca şi cum vezi moartea cu ochii. E în tine moartea. Doi băieţi te pun pe o targă. Lumea le-a făcut loc imediat ce au sosit cu ambulanţa. Te aşează cu grijă, te dor oasele, toate. Fiecare mişcare îţi provoacă durere. Durerea e aşa de mare, te paralizează. Nu poţi să mişti un deget. Nimic. Maşina pleacă cu sirena pornită. Te simţi ca şi cum ai fi picat de la etajul 4 pe asfalt.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s