3 poveşti mici

1.

Aproape că a mai trecut o săptămână. Mai sunt câteva ore. Şi ce dacă. Mai e timp. Orele astea puţine care au mai rămas sunt suficiente pentru… Nu, e sigur. Sigur că orele vor trece îndeajuns de repede încât să am timp să… Ştii ce? Timpul este pe val. Pe valul meu. Valul nu ştie că e al meu, dar eu, fiind pe el, îl numesc al meu. De fapt, de ce mai dau explicaţii cu privire la asta? Orice lucru care mă susţine este al meu. Ceea ce eu vreau să fac este o încercare de a mă… întoarce… Mi-a venit o altă idee. Ce s-ar întâmpla dacă… nu m-aş întoarce? Ar fi vreo schimbare demnă de menţionat în vreo cărţulie de istorie? Cunosc răspunsul. Răspunsul nu va ajunge la voi. Voi ăştia care citiţi aici. De ce? Pentru că răspunsul… este. Dacă n-ar fi fost, atunci ar fi ajuns negreşit. Să revin la ce vreau eu să fac. Ideea a luat foc azi pe la amiază. Dacă n-ar fi luat foc nici c-aş fi băgat-o-n seamă. Ardea ca benzina. M-am apropiat de ea şi am atins-o. Temperatura enormă m-a obligat să-mi iau degetele de pe ea în mai puţin de o secundă. M-am dus la bucătărie, am umplut o cană mare cu apă şi am turnat-o peste ea. O flăcăruie mai pâlpâia încă. Părea inofensivă. Şi chiar aşa a fost. Ideea mi s-a deschis în faţa ochilor ca o floare cu colţi. Imaginaţi-vă o floare galbenă, cu petale mari şi lunguieţe şi strânse la un loc. Cam aşa era înainte de a se stinge, apoi, imaginaţi-vă floarea asta minunată, culeasă din părul blond al unei prinţese dintr-o carte cu poveşti (Pur şi simplu nu te poţi uita la ea. Te electrocutează numai la gândul că ai putea s-o atingi) cum se deschide languros către mine şi îmi arată fără grabă tot mai mult colţii din os umed şi strălucitor. Dacă-am stins-o trebuie s-o am. Problema nu erau colţii, ci mărimea lor, mărimea petalelor, floarea asta creştea repede. Devenea mare. Cea mai mare idee. Şi totuşi, deopotrivă, cea mai periculoasă.

2.

Treci în cuşcă, i-a spus câinelui. Treci. Câinele nu voia să intre în cuşcă. I se părea cam mică pentru corpul lui musculos şi mare. Treci în cuşcă acum! Tu nu înţelegi? Bineînţeles că nu înţelegea propriu-zis înţelesul exact al ordinului, el se ghida după atitudinea stăpânului. Când stăpânul scoate sunete stridente şi arată cu mâna dreaptă spre cuşcă, el trebuie să intre în cuşcă. Cam asta e toată filozofia. Doar că… Stăpânul nu ştia că acel câine bănuia planurile lui. Cum le bănuia, urmează să se gândească mai încolo. Acum trebuie doar să bage blestematul de câine în cuşcă. Doar atât. De unde dracu’ să ştie cuţulanu’ ăsta fără minte ce are el, stăpânu’, de gând. Nici chiar stăpânu’ nu reuşea să intuiască cele mai multe dintre reacţiile prietenilor săi. Şi vorba aia, îi cunoaşte de ani şi ani şi ani şi ani… Treci în cuşcă, cap sec, a urlat la el. Dar câinele se contra şi chiar a început să mârâie la stăpânul său care l-a întrebat sincer: Ce faci? Vrei să muşti mâna care te hrăneşte? Câinele i-a răspuns cu un mârâit niţel mai prelung şi mai apăsat, semn că şi el, animal fiind, vorbeşte serios, deci nu vrea în cuşcă pentru că s-a prins de planurile stăpânului. Biiine, dacă nu vrei cu frumosul, tot te bag… Pizda mătii de câine încăpăţânat. Să vezi şi tu că nu trebuie să te pui cu mine…

3.

Avea apă într-o ureche. Îi plăcea să poarte apă în urechea aia. De fiecare dată, fără excepţie, când avea apă în urechea aia şi asculta Bach şi fuma ţigări auzea voci. Nu-şi scotea apa niciodată din ureche pentru că-i plăcea să asculte cele două voci. Una dintre voci îi spunea Pleacă şi cealaltă Vino şi ea se întreba unde să plece şi unde să vină. Erau două extreme imposibil de rezolvat în acelaşi timp. Urmând doar o voce o va ignora pe cealaltă. Ea nu voia să ignore pe nimeni. Niciodată nu ignorase pe nimeni. Întotdeauna a avut cuvinte plăcute şi pentru X şi pentru Y, X şi Y fiind extreme, persoane care nu aveau nimic în comun. De astă dată trebuia să aleagă. Nu se putea dedubla. Nu se putea tăia în două, o jumătate să plece, cealaltă să vină. Ce era mai bine, să plece sau să vină? Care dintre cuvintele astea două fuseseră auzite de ea mai des în viaţa ei? Câţi i-au spus pleacă? Câţi i-au spus vino? Câtor oameni le-a spus ea Pleacă? Dar Vino? A ajuns la concluzia că viaţa ei era caracterizată de Pleacă mai mult decât de Vino. A spus Pleacă de multe ori şi i s-a spus Pleacă tot de multe ori. Astfel a plecat. A ales să plece. Ziua următoare a făcut duş şi şi-a băgat iar apă în urechea aia. Şi-a luat walkmanul şi caseta ei favorită, Glenn Gould, Goldberg Variations, trei pachete de ţigări şi a…Plecat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s