Statuile de la fereastra Apocalipsei

munch vampireÎntr-o zi s-a trezit după 15 ore de somn. Afară era un viscol crunt, zăpada bătea în geamurile camerei sale înţepându-le. Era amorţit, se însera. Când a deschis ochii, a zărit norii cenuşii, groşi, care se roteau pe cer, norii de zăpadă la care se uită şi acum, în timp ce-şi savurează cafeaua. Dacă va continua să ningă în ritmul ăsta voi fi sub zăpezi în maxim o zi, s-a gândit când pe uşă a intrat maică-sa. Îşi făcuse griji pentru el, încercase să-l trezească de nenumărate ori, însă fără succes, chiar ea sunase la locul lui de muncă şi-l învoise sub pretextul că puiul ei este bolnav, nici măcar nu se poate ridica din pat, probabil un guturai foarte violent. Nu se prea pricepea la minciuni, astfel că pe tot parcursul convorbirii cu şeful fiului avusese impresia că el a ghicit-o, că i-a descoperit minciuna. Fiul stătea la geam, nici n-a observat-o când a intrat în cameră. Ce s-a întâmplat, l-a întrebat cu glasul ei blajin, niciodată nu ridicase vocea la fiul ei cel drag pentru care ar fi fost în stare să facă orice, chiar să-şi dea viaţa. Nimic, i-a răspuns el, cu ochii îndreptaţi spre tornada de zăpadă de pe cer, Uite, mamă ce frumos e cerul azi dimineaţă, a exclamat zâmbind straniu, cu braţul întins lung către locul acela pe care el îl vedea atât de clar. Prima reacţie a mamei a fost să-l corecteze, Nu e dimineaţă, puişor, e seară şi tu ai dormit mai mult ca niciodată. Dar s-a abţinut şi s-a apropiat de geam. S-a uitat şi ea mirată pe cerul pe care nu se vedea mai nimic cu excepţia zidului din fulgi-săgeţi care opturau privirea. Atunci a trecut-o un fior. Fiul ei drag chiar e bolnav, poate are febră mare şi delirează. Şi aşa se comportă tare ciudat având în vedere faptul că-l cunoscuse dintotdeauna ca fiind un băiat la locul lui, destul de raţional încât să excludă orice fantezii pe care le considerase tot timpul poveşti de adormit copii, fără nici o legătură cu realitatea. Ce e pe cer, dragule, ce vezi tu pe cer, l-a întrebat cu jumătate de glas. Uite, mamă, acolo! De acolo vine zăpada, din norii ăia de zăpadă, uite-i ce tornadă imensă formează, cum se răsucesc în jurul unei axe de gheaţă. Vezi? E o tornadă cu susu-n jos care se alimentează din ceruri, cu pâlnia acolo deasupra pădurii, aplecată către copacii seculari. Într-adevăr, pădurea era bătută în fiecare secundă de o vijelie groaznică. De-abia dacă ea putea s-o observe din cauza perdelei dense a ninsorii. S-a abţinut să-l contrazică de teamă să nu-i provoace un rău mai mare decât cel în care se afla acum. Aşa că a confirmat, Da, văd, e minunat. Mai puţin şi tornada asta ciudată va înghiţi pădurea. E fascinant şi apocaliptic, a încheiat ea încercând în zadar să-şi înghită nodul din gât. De unde-i venise ideea cu apocalipsa nu ştia şi nici nu avea de gând să descopere. Niciodată nu mai adusese vorba de Apocalipsă de faţă cu fiul ei de teama contraargumentelor sale raţionale, Mamă, ai uitat că ţi-am dovedit că Biblia e cea mai mare himeră din toate timpurile? Mai-mai să-şi dea cu palma peste gură, când el i-a răspuns cu un Da simplu, suav, plin de subînţeles. Da, mamă, a continuat, parcă vine Apocalipsa Biblică de care-mi vorbeai când eram mai mic. Palma i s-a oprit la o distanţă de zece centimetrii de gură, apoi a picat flască pe lângă corp. Ce se întâmplase cu fiul ei care până mai ieri refuzase orice argument pro-credinţă de orice fel, nu numai cea biblică. Era şocată. Numai în copilărie a mai fost aşa de şocată când tatăl ei a venit acasă beat mort. Era prima dată când ea şi-a văzut tatăl beat. Ştiind că este un om anti-alcool, un om care nu a pus gura niciodată pe băutură, un om care avea o mie de citate în cap care de-abia aşteptau să iasă la suprafaţă, să intre prin urechile profane şi să convertească pe oricine la sfinţenie şi la o viaţă mai sănătoasă în preajma unui Dumnezeu ciudat dar atât de asemănător cu cel din Biblie. L-a privit atunci tremurând. O lacrimă i-a curs pe obraz şi un gând straniu i-a trecut prin cap, Te omor, tată, pentru că mi-ai arătat că eşti făţarnic. A ţipat în mintea ei de copil la el şi aproape că l-a omorât atunci, căci niciodată nu l-a mai privit ca pe un tată adevărat, ci doar ca pe un ipocrit. Niciodată nu au vorbit despre evenimentul cu pricina, niciodată el nu a scos nici măcar un cuvânt ca să-şi justifice beţia din ziua aia, în schimb a continuat cu predicile şi mai îndârjit. A continuat să lovească alcoolicii cu palma pe stradă strigându-le în urechile ciulite, Treziţi-vă, proştilor, nu mai dormiţi, numai dacă vă veţi trezi din somnul lung în care vă aflaţi, veţi vedea realitatea.

Fiul ei continua să se uite pe geam când ea a revenit în prezent. A vrut să-l zguduie. Să-l trezească din somnul în care se afla şi să redevină fiul ei raţional de mai înainte, cel care reprezenta pentru ea echilibrul necesar pentru buna ei funcţionare, pentru a nu deveni o habotnică înfiorătoare ca şi tatăl ei. Întreaga viaţă a luptat cu impulsul irezistibil de a fi ca el, tatăl, care-i inoculase încă de tânără principalele precepte care acum, la maturitate se dezvoltaseră cu rădăcini fibroase şi alambicate peste tot prin mintea ei. Fiul fusese întotdeauna ca un paravan împotriva habotniciei. Nu putea să-l lase aşa. Sigur are febră. A luat-o razna din cauza temperaturii ridicate a corpului. I-a pus dosul palmei pe frunte şi şi-a retras-o ca electrocutată. Era rece ca gheaţa!!! Prima reacţie i-a fost aceea de a da fuga la doctor. Să-l cheme degrabă. Fiul ei avea să moară în curând. E rece ca un mort. De fapt chiar i-a trecut prin minte că ar putea să fie mort. Numai morţii sunt reci. Dar el era mai rece ca un mort. Era rece ca apa îngheţată, ca atunci când atingi iarna gheaţa de pe scoarţa copacilor. Puiule, ce e cu tine, l-a întrebat panicată. Nimic, mamă, îmi beau cafeaua şi dau fuga la serviciu. E prea târziu pentru serviciu, a vrut să-i spună, dar s-a abţinut la timp pentru că pe cer a început şi ea să desluşească un oval mare care se rotea ameţitor pe deasupra pădurii de care îi era frică întotdeauna noaptea. Şi acum se înnoptează. Noaptea păşeşte peste noi, peste pământul pe care trăim zilnic. A căscat gura de uimire. Deci chiar avea dreptate. Din nou nu-i dăduse ascultare. Din nou îl judecase greşit, ca în copilăria lui când el îî punea tot felul de întrebări eretice şi neruşinate la adresa lui Dumnezeu iar ea pleca ochii pioasă şi-i citea în continuare din cartea neagră, cu coperte din piele veche, moştenită de la străbunica, cea mai mare credincioasă din localitatea ei. Da, văd, iubire. Văd!, a exclamat fericită că fiul ei drag avusese dreptate. Văd tot ce vezi tu. Am fost oarbă până acum, dar ochii mi s-au deschis, am fost adormită până azi, am dormit somnul cel lung de care îmi vorbea tata, dar tu m-ai trezit şi mi-ai arătat realitatea, Apocalipsa care ne va curăţa de mizeria noastră de oameni păcătoşi. S-a dus lângă el la geam, au deschis cu palmele suprapuse fereastra şi fulgii înţepăcioşi au intrat năvalnic în cameră. S-au aşezat umăr lângă umăr şi au contemplat în linişte, împăcaţi cu ei înşişi şi cu ce vedeau, ca nişte mieluşei cuminţi şi supuşi, Apocalipsa de deasupra pădurii înnoptate. Nu-i mai era frică de acea pădure. I se părea prietenoasă şi a conchis că lipsa ei de credinţă, lupta ei împotriva instinctului religios moştenit de la tatăl ei îi provoca anxietatea aceea nejustificată faţă de necunoscut şi implicit de întuneric. O lacrimă i s-a scurs pe obraz şi a lăsat în urmă o dâră imperceptibilă de gheaţă. A tras cu ochiul la fiul ei iubit şi inima i s-a făcut mare. Erau numai Ei Doi. Numai ei, mama şi fiul, întru aceeaşi credinţă. Erau la geamul visului. La geamul pe care se va scrie istoria lor personală. Zăpada se apropia vertiginos de ramele ferestrelor. În curând, dacă va mai ninge în ritmul acesta, ei vor fi înghiţiţi de stratul gros de nea. N-au făcut nimic pentru a se apăra de frigul care, o dată cu noaptea, devenea tot mai apăsător şi insuportabil. Au stat acolo nemişcaţi până ce au îngheţat de vii. Până ce Apocalipsa i-a înghiţit. Oamenii care i-au găsit ziua următoare alăturaţi ca două statui la geam, şi-au spus în şoaptă ca n-au mai văzut aşa ceva. Pe cer, deasupra pădurii viscolea necruţător. Zăpada continua să crească. Panica era la tot pasul. Dacă priveai în sus, înspre cer, mii de fulgi ascuţiţi ca săgeţile celor din vechime îţi pătrundeau pupilele. Te obligau să laşi capul, resemnat, în pământ.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Statuile de la fereastra Apocalipsei&8221;

  1. imi place cum e scris. dar am sa te duc mai departe si am sa te intreb: de ce mama si nu amanta, de ce mama si nu sora. crezi ca apocalipsa ne reintoarce la familie, la radacini si la cei care ne sunt dragi? ca noi pacatuim fiindca ne am ratacit, intr un fel sau altul?

  2. …pentru că mama reprezintă cel puţin pentru mine simbolul familiei şi un model ideologic şi genetic de care ne lovim în fiecare zi şi de care cu greu putem scăpa. Un pattern. Nu vreau să zic că e rău să mergi pe urmele unei figuri materne, ci doar că pentru a evolua spiritual un om are nevoie de schimbare şi nu de încremenire în sânul familiei şi al obiceiurilor acesteia. Nu vreau să spun că obiceiurile unei familii sunt rele ci doar că fiecare om are dreptul să se rupă de anumite cutume şi să creeze în continuarea lor altele mai potrivite pentru el, fără a le considera perimate pe cele vechi. A inventa ceva nou nu presupune întotdeauna o renunţare la vechi. Însă sunt unii oameni care resping noul indiferent de forma în care este creat, resping schimbarea, chiar dacă schimbarea nu e altceva decât o continuare naturală a trecutului. Familia în sine nu e o „invenţie” nepotrivită, însă are multe neajunsuri. Dacă drumul ales în viaţă este diferit de cel pe care familia s-a format, atunci acel drum va intra în contradicţie doctrina familială. Legătura dintre vechi şi nou este inexistentă pentru mulţi oameni. Ei consideră că noul a fost creat pe nişte fundaţii total necunoscute lor, când de fapt este produsul schimbării şi al trecutului trăit de ei. Dintr-un alt punct de vedere suntem toţi „condamnaţi” să fim legaţi toată viaţa printr-un cordon ombilical de mame şi prin ele de familie, în loc să fim o continuare liberă a familiei. Tocmai de-aia am ales-o pe mamă. Ea reprezintă trecutul, obiceiurile, familia, persoana care dă viaţa dar o şi pretinde ca fiind parte din viaţa ei. El este schimbarea eşuată. La fel şi ea.
    Apocalipsa e mai mult un moment de cotitură în viaţa oamenilor. O greutate mare cu care cu greu ne putem lupta singuri. Atunci oamenii fug în mijlocul familiei şi adoptă regulile de acolo. Oamenilor le e frică să moară singuri. Aici intervine frica. De frică unii oameni renunţă la multe. Inclusiv la credinţele personale. De frică oamenii pot considera schimbarea nepotrivită, o greşeală…
    M-am întins cam mult:)…A, nu cred că păcătuim fiindcă ne-am rătăcit. Suntem doar nişte rătăciţi:).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s