Multe întrebări, multe răspunsuri – Un început?

-Ce formă îţi place?

-Răspund la întrebare dacă spun că îmi plac locuinţele cu ferestrele larg deschise?

-Aha… Da… Asta are forma unui cerc…

“A journey of a thousand miles must begin with a single step.” (Lao Tzu)

Anunțuri

Imposibilitatea omniscienţei

sau Teorema de incompletitudine (Kurt Godel)

Mai pe scurt: Niciodată nu vom ştii totul folosindu-ne de raţiune, de logică.

Din moment ce computerul este o maşină logică, întotdeauna vor fi probleme pe care care el (computerul) nu le va putea rezolva (despre Alan Turing):

Despre intuiţie:

„Gödel essentially constructed a formula that claims that it is unprovable in a given formal system. If it were provable, it would be false, which contradicts the fact that in a consistent system, provable statements are always true. Thus there will always be at least one true but unprovable statement.

„Gödel’s theorem shows that, in theories that include a small portion of number theory, a complete and consistent finite list of axioms can never be created, nor even an infinite list that can be enumerated by a computer program. Each time a new statement is added as an axiom, there are other true statements that still cannot be proved, even with the new axiom. If an axiom is ever added that makes the system complete, it does so at the cost of making the system inconsistent.

It is possible to have a complete and consistent list of axioms that cannot be enumerated by a computer program. For example, one might take all true statements about the natural numbers to be axioms (and no false statements). But then there is no mechanical way to decide, given a statement about the natural numbers, whether it is an axiom or not, and thus no effective way to verify a formal proof in this theory.” (sursa: Wikipedia)

Mai mult sau mai puţin

You’re obliged to pretend respect for people and institutions you think absurd. You live attached in a cowardly fashion to moral and social conventions you despise, condemn and know lack all foundation. It is that permanent contradiction between your ideas and desires and all the dead formalities and vain pretenses of your civilization which makes you sad, troubled, and unbalanced. In that intolerable conflict you lose all joy of life and all feeling of personality, because at every moment they suppress and restrain and check the free play of your powers. That’s the poisoned and mortal wound of the civilized world. –Octave Mirbeau, The Torture Garden

 

O nouă viaţă. Cum e posibil? Ar fi de ajuns o singură schimbare, cum ar fi un singur obicei înlocuit cu altul? Mai multe? Un pachet format din n activităţi mecanizate, monotone? O monotonie constructivă ar fi de preferat alteia statică? Orice am face sfârşeşte într-o monotonie mai mult sau mai puţin deranjantă. Schimbarea este o trecere de la o monotonie la alta? Sau schimbarea înseamnă altceva. Însăşi încercarea de a ne schimba este monotonă, zi de zi aceleaşi tentative, acelaşi gust amar înainte de somn, Nimic n-a ieşit, acelaşi sentiment de gol dimineaţa, Care-s şansele unei noi încercări şi ale unei eventuale reuşite.

Cine e de vină? Căutăm un vinovat, pentru ca el să ne lumineze imaginea pe care o avem faţă de noi înşine. Un vinovat este întotdeauna eficient pentru a ne absolvi de vină. Şi dacă nu-l găsim? Ne întoarcem privirile către noi. Fie dimineaţă, fie înainte de somn, noaptea, nu puteam arunca asupra noastră întreaga neputinţă, de a rezolva ce ne macină. Cineva ne împiedică. Este mai mult sau mai puţin adevărat, dar întotdeauna un fapt cert, Cineva ne împiedică. Orice om are o piedică instalată în faţa picioarelor, mai mult sau mai puţin vizibilă, mai mult sau mai puţin definită. Chiar şi înainte de naştere piedica există. Asta va fi piedica destinată ţie. Nu spun, Există destinul; pentru că nu ştiu dacă există. Nici nu vreau să presupun că există. Ar însemna mult prea mult pentru mine. Asta mi se trage de la faptul că uneori, deseori sau întotdeauna, depinde în ce stare mă aflu, am impresia că sunt un actor mai mult sau mai puţin bun care joacă o piesă scrisă de un scriitor mai mult sau mai puţin pervers. Chiar nu e tot. Eu vreau să mă schimb. Dar cineva nu-mi dă voie. Trebuie să existe un vinovat pentru ca eu să reuşesc să trăiesc în continuare. Dacă printr-o eroare aş descoperi că eu sunt vinovatul din cauza căruia schimbarea mea este sortită tot timpul eşecului, nu aş mai putea trăi. Dar este posibil chiar să existe un vinovat. Să nu fie doar o simplă invenţie de-a mea. Un vinovat mai mult sau mai puţin paranormal, mai mult sau mai puţin real, mai mult sau mai puţin inventat.

Ce dracu, sunt doar un om care vrea să devină. Nu să fie încremenit în proiectul schimbării. Este dorinţa mea cea mare. Să-mi zică lumea: Bogdane, CÂT DE MULT TE-AI SCHIMBAT!!! Ar fi ceva. Atunci nici măcar nu m-aş gândi dacă lumea se referă la o schimbare în rău sau la una în bine, de fapt ar fi fără relevanţă pentru mine includerea mea în una dintre aceste două categorii. Nu m-ar interesa nici dacă aş fi în acelaşi timp în ambele. Singurul lucru care m-ar satisface ar fi schimbarea, oricum ar fi ea. Pentru că am căutat-o mult timp, pentru că am crezut tot timpul că nu voi reuşi proiectul şi deodată, iată(!!!), sunt altul. Ce mai contează cum? Numai atunci vinovatul pentru nereuşita mea se va disipa.

O nouă viaţă mai mult sau mai puţin schimbată mi-aş dori. În fine, să-i pot spune fără reţineri Nouă. Adică să nu mă autoamăgesc. Cum se poate obţine asta? Este posibil? Textul acesta vine din plictiseala mea de a mai fi. Altfel este aproape şi departe, cine ştie? Nimic nou sub soare este monotonie. Încontinuu schimbare este monotonie. Nimic nu e cum ar trebui să fie. Dacă eu nu mă pot schimba pe mine, cum aş putea minţi că am pretenţia de a schimba întreaga lume? Dacă Eu sunt universul ar însemna că orice mică dereglare a fiinţei mele implică o cât de mică dereglare a naturii Lui. Ceea ce nu m-ar deranja prea mult. Dar mai există şi viceversa. Vinovatul a fost găsit. Ce pot face mai încolo cu neputinţa mea? Sunt o mare enciclopedie a vinovaţilor. Cine vrea să găsească un vinovat să vină la mine. Vinovaţii se găsesc uşor, schimbările se fac mai greu, pentru că există vinovaţi care pun piedici.

Până la urma urmelor, de ce-mi doresc schimbarea? Înainte de revoluţia industrială, schimbările erau insignifiante şi oamenii trăiau mai mult sau mai puţin într-o monotonie mai mult sau mai puţin acceptată. Aşa mă învaţă societatea în care trăiesc? Trebuie să te schimbi ca să evoluezi? Să progresezi? Către ce? Trebuie să ţii pasul sau să stagnezi şi să ştii cum să atingi fericirea în toată plenitudinea stagnării. Nu dintotdeauna oamenii au fost obsedaţi de schimbare, normal, schimbări au fost de când lumea, dar ele veneau de la sine, nu trebuia să lupte x sau y pentru ele. Acum trebuie să lupţi pentru a fi altfel. Acum trebuie să ţii pasul cu ceilalţi luptători. Dacă rămâi prea în urmă te vor ridiculiza. Vei fi un înapoiat. Un neadaptat.

Dar şi eu vreau să mă schimb. Nu vreau însă schimbările voastre, ale majorităţilor. Vreau doar o amărâtă de schimbare individuală, care va aduce schimbări globale, nu să ader la proiectele voastre colective şi false. Exagerez. Cum de sunt aşa de sigur? Nu sunt sigur. Tot ce spun aici poate fi total neadevărat, dar atunci acest neadevăr va fi adevărul meu. Nu pot exista în afara mea. Dar tot ce fac se propagă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ca un val mic care merge pe ocean şi devine mai mare, mai mare, mai mare, hrănindu-se din apa care-l susţine, şi ajunge la celălalt capăt al oceanului când nimeni nu-i dădea vreo şansă de supravieţuire, pentru că totul este un întreg, pentru că Întregul nu poate fi negat de nimeni, iar dacă este negat el tot îşi continuă existenţa, indiferent de părerea lui x sau y. Cel puţin în mine. În universul din mine. Până la urmă, să mai încerc să mă schimb sau să las schimbarea să vină singură? Zic de persoana mea, nu de exteriorul meu. Apoi, dacă stau şi aştept, voi fi mai mult sau mai puţin un sado-masochist. Nici aşteptarea nu e plăcere. Cam nimic nu mai e plăcere, totul e necesitate. S-a transformat lumea din plăcere în necesitate, din plăcerea de a fi în necesitatea de a deveni. Nu vreau să ţin greutate pământului pe degeaba. Ce aş putea deveni eu? Crezi că pământul chiar se plânge de greutatea mea, dacă stau pe el şi nu fac nimic? Dacă stau fără vinovăţie şi fără necesitatea de a căuta vinovaţi, problemele vor înceta să existe? Schimbarea dorită va deveni o poveste, o idee de pus pe hârtie, un roman SF?

Câteodată, îmi doresc să nu mai îmi doresc nimic, să nu mai cred în nimic, nici măcar în mine, să devin ateu. Ateii o duc bine. Se mulţumesc cu puţin. Nu se complică în zadar. Îşi trăiesc viaţa, experienţa imediată, nu văd nimic dincolo de experienţă. Sunt fericiţi. Poate că e mai bine aşa.

Nu-ţi dori mai mult decât poţi avea. Trăirea poate fi o coală de hârtie plină cu însemnări greşite. Schimbarea poate fi reprezentată prin ruperea acestei foi şi începerea alteia albă, cu propria ta mână, cu propriul tău instrument de scris. Nu există schimbari construite pe fundaţii crăpate. Nu zic vechi. Cele vechi pot fi la fel de stabile şi astăzi. Zic doar crăpate. Nu ştiu de ce. Orice chiar este mai mult sau mai puţin adevărat în funcţie de ochii care privesc, de urechile care ascultă, de nasul care miroase, de pielea care atinge, de limba care gustă. Bineînţeles, mi-ar plăcea să trăiesc în propria mea poveste. Să fiu un personaj principal creat de mine, după propria voinţă. Nimic nu e mai greu decât să te autocreezi, să exişti independent de toţi şi în acelaşi timp în conexiune cu toţi. Sunt o utopie pe două picioare şi asta nu mă ajută la nimic. Sunt aici, acum şi vreau schimbare la fel de mult cum frunzele vor lumină. Nu vreau să mă amăgesc şi îmi dau seama că nu pot merge înainte fără să o fac. Mă văd distorsionat şi totuşi zic că sunt proporţionat. Altfel nu pot continua. La început a fost minciuna. Am crezut-o şi astfel am fost clădit. Ce va fi mai încolo, nu pot spune, deşi ştiu, dar prefer să mă mint pentru a fi în stare ca mâine să încep o nouă zi. Pentru a mă ridica din pat dimineaţa şi a nu continua să dorm la nesfârşit am nevoie de o minciună mare care să-mi dea imboldul speranţei şi energie pentru a-mi pune muşchii în mişcare, Iată-mă sunt în două picioare şi sper. Cam la asta se reduce viaţa. Totul este mai mult sau mai puţin adevărat. Nimeni nu ştie nimic cu certitudine. Cred că este pe buzele celor care se cunosc cât de cât; sunt sigur că este ignoranţă…

Procesul

Am văzut ieri un film pe care voiam să-l văd demult: Le proces, în regia lui Orson Welles. Cartea după care e făcut filmul a fost întotdeauna pentru mine o metaforă a vinovăţiei fără obiect; a vieţii trăită cu sentimentul culpabilităţii, însă fără a ştii de ce; a lumii în care trăim şi în care suntem cu toţii inculpaţi pentru a fi controlaţi cu folos.

Când am citit pentru prima dată În faţa legii, am simţit că am înţeles, în acelaşi timp, totul şi nimic. Exact la fel se întâmplă şi cu Legea. Legea dă speranţă, dar în acelaşi timp o ia, oferă siguranţă, dar în acelaşi timp ne lasă singuri, faţă în faţă cu ea, cu propria noastră conştiinţă vinovată, că doar trebuie să ne simţim la tot pasul vinovaţi, numai aşa Marele Sistem poate face din noi ce vrea, cum vrea, când vrea…

Dacă am fi lăsaţi în lege ar dispărea vinovăţia. Fără vinovăţie nu există control.

În faţa legii (Franz Kafka)

În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.” întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune : „Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fie­care sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puter­nic decît altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.” La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemînă, îşi zice el; dar, acum, cînd priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte pînă ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lingă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale.   Adeseori    păzitorul  îl supune  la mici interogaitorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sînt întrebări puse doar de cum  pun  domnii  cei  mari ;  iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricît ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor  ani,   omul   îl observă  pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică sa intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce  îmbătrîneşte,  doar  mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme  ce  de-a  lungul  anilor  a ajuns să-i  cunoască păzitorului pînă şi  purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute al îndupleca. într-un tîrziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucît nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzito­rul trebuie să se aplece adînc, pînă la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atîta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru ?” Păzitorul îşi dă seama că sfîrşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi pînă la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Mai bine deştept decât prost?

A few years ago, one of the great figures of contemporary biology, Ernst Mayr,

published some reflections on the likelihood of success in the search for

extraterrestrial intelligence.  He considered the prospects very low. His

reasoning had to do with the adaptive value of what we call „higher intelligence,”

meaning the particular human form of intellectual organization. Mayr estimated

the number of species since the origin of life at about fifty billion, only one of

which „achieved the kind of intelligence needed to establish a civilization.” It did

so very recently, perhaps 100,000 years ago. It is generally assumed that only one

small breeding group survived, of which we are all descendants.

Mayr speculated that the human form of intellectual organization may not be

favored by selection. The history of life on Earth, he wrote, refutes the claim that

„it is better to be smart than to be stupid,” at least judging by biological success:

beetles and bacteria, for example, are vastly more successful than humans in

terms of survival. He also made the rather somber observation that „the average

life expectancy of a species is about 100,000 years.”

We are entering a period of human history that may provide an answer to the

question of whether it is better to be smart than stupid. The most hopeful

prospect is that the question will not be answered: if it receives a definite answer,

that answer can only be that humans were a kind of „biological error,” using their

allotted 100,000 years to destroy themselves and, in the process, much else. The

species has surely developed the capacity to do just that, and a hypothetical

extraterrestrial observer might well conclude that humans have demonstrated

that capacity throughout their history, dramatically in the past few hundred

years, with an assault on the environment that sustains life, on the diversity of

more complex organisms, and with cold and calculated savagery, on each other

as well. (Hegemony or Survival / Noam Chomsky)

Michel Houellebecq

 

Pe vremuri, când lucram la o librărie, citeam ca nebunu carţile lui. Azi am recitit doar câteva rânduri:

„Let’s put a chimpanzee in a tiny cage fronted by concrete bars. The animal would go berserk,
throw itself against the walls, rip out its hair, inflict cruel bites on itself, and in 73%
of cases will actually end up killing itself. Let’s now make a breach in one of the
walls, which we will place next to a bottomless precipice. Our friendly sample
quadrumane will approach the edge, he’ll look down, but remain at the edge for
ages, return there time and again, but generally he won’t teeter over the brink; and
in all events his nervous state will be radically assuaged.” (Whatever)

„The absence of the will to live is, alas, not sufficient to make one want to die.”

„Few beings have ever been so impregnated, pierced to the core, by the conviction of the absolute futility of human aspiration. The universe is nothing but a furtive arrangement of elementary particles. A figure in transition toward chaos. That is what will finally prevail. The human race will disappear. Other races in turn will appear and disappear. And human actions are as free and as stripped of meaning as the unfettered movements of the elementary particles. Good, evil, morality, sentiments? Pure ‘Victorian fictions.’ All that exists is egotism. Cold, intact, and radiant.”

„Love binds, and it binds forever. Good binds while evil unravels. Separation is another word for evil; it is also another word for deceit. All that exists is a magnificent interweaving, vast and reciprocal.” (Atomised)

„I’ve lived so little that I tend to imagine I’m not going to die; it seems improbable
that human existence can be reduced to so little; one imagines, in spite of oneself,
that sooner or later something is bound to happen. A big mistake. A life can just as
well be both empty and short. The days slip by indifferently, leaving neither trace nor
memory; and then all of a sudden they stop.” (Whatever)

„The problem is, it’s just not enough to live according to the rules. Sure, you manage
to live according to the rules. Sometimes it’s tight, extremely tight, but on the whole
you manage it. Your tax papers are up to date. Your bills paid on time. You never go
out without your identity card (and the special little wallet for your Visa!).
Yet you haven’t any friends.
The rules are complex, multiform. There’s the shopping that needs doing out of
working hours, the automatic dispensers where money has to be got (and where you
so often have to wait). Above all there are the different payments you must make to
the organizations that run different aspects of your life. You can fall ill into the
bargain, which involves costs, and more formalities.
Nevertheless, some free time remains. What’s to be done? How do you use your
time? In dedicating yourself to helping people? But basically other people don’t
interest you. Listening to records? That used to be a solution, but as the years go by
you have to say that music moves you less and less.
Taken in its widest sense, a spot of do-it-yourself can be a way out. But the fact is
that nothing can halt the ever-increasing recurrence of those moments when your
total isolation, the sensation of an all-consuming emptiness, the foreboding that your
existence is nearing a painful and definitive end all combine to plunge you into a
state of real suffering.
And yet you haven’t always wanted to die.
You have had a life. There have been moments when you were having a life. Of
course you don’t remember too much about it; but there are photographs to prove
it. This was probably happening round about the time of your adolescence, or just
after.” (Whatever)

„A fost odată ca întotdeauna…”

Dimineaţă mohorâtă de Bucureşti. E toamnă, la ce să mă aştept. Mi-am băut cafeaua şi mi-am fumat ţigările, în timp ce mă uitam lung pe geamul deschis de la bucătărie. Nu ştiu la ce m-am gândit. Afară, linişte, luni dimineaţa. Ce zi gri pentru un început de săptămână. Cafeaua se termină întotdeauna mai repede decât ţigările. Am mâncat şi m-am postat în faţa monitorului pe care îl urăsc aşa de mult pentru că face din mine un mecanism. Mi-era lene. De lene nici nu am pornit muzica. Mi-era cald. De ce să opresc caloriferul. Mi-era sete. Drum lung până la sticla de apă de lângă pat. Aş mai fi băut o cafea şi atunci aş mai fi fumat încă o ţigară. La dracu cu cafeaua, nu mai beau. Mă simţeam obosit şi legat de scaun. Aş mai fi dormit o clipă, dar eu nu pot dormi pe scaun. Aş fi mers la frizer. Părul îmi intră-n ochi. Pentru asta ar fi trebuit să mă îmbrac cu haine de ieşit în societate. Cu treningul de pe mine s-ar uita lumea la mine ca la un urs evadat de la zoo. Mai mult, la frizer ar fi fost coadă. Ar fi trebuit să stau la coadă, iar eu nu am chef de stat la coadă. Am chef de stat aici, în faţa calculatorului să fac…ce?… Să mă uit la ce-mi arată monitorul pe care-l urăsc. Între timp am dat peste ceva acolo unde nu credeam. Am început să citesc: „A fost odată ca întotdeauna…” Unii oameni au nevoie de ei înşişi pentru a începe ziua cu dreptul. Păcat că eu sunt stângaci la propriu din naştere. Am citit şi am fumat o ţigară. Să fiu eu însumi şi o poveste, asta era tot ce voiam de la ziua de azi…

Iată câteva rânduri din Un om sucit, de Bogdan Varvari. Textul întreg este aici.

În a doua bancă din rândul de la geam, un băiat a ridicat mâna.

„Da, poftim”, îi zice profesorul, deşi ştie ce va urma.

„Îmi daţi voie merg la toaletă?”, îl întreabă elevul.
E întrebarea care i se pune cel mai des. E aproape singura întrebare care i se pune. De cinci ani, de când e profesor, elevii nu au avut nevoie de el decât pentru a le permite să meargă la toaletă…

Preferă mimeze nu a simţit nimic. E obişnuit cu asta, de ani de zile mimează nu simte niciodată nimic. Altfel i-ar fi prea greu trăiască

Niciodată n-a fost bun pentru altceva decât mărească miza pe care ceilalţi îl pot înşela

Am pus-o…

…pentru că nu ştim să fim cumpătaţi, ne gândim numai la noi, „mâncăm” tot şi facem copii în acelaşi timp, fără să ne gândim că lor nu le mai lăsăm nimic, mai mult, facem copii pentru că „aşa se face” sau pentru că „aşa a lăsat Dumnezeu”, nu respectăm mâna care ne hrăneşte, ne credem indestructibili când de fapt suntem insignifianţi la scara Universului, ne credem mai deştepţi decât suntem şi, în consecinţă, tot ce nu e ca noi e involuat, tot ce nu e om e sub om, ceva de genu, nu ne gândim la moarte – de ce ne-am gândi când o întreagă giga-echipă de oameni de ştiinţă lucrează pentru nemurirea noastră şi noi credem în promisiunile lor, trăim prea mult în prezent pentru că suntem comozi, am uitat să supravieţuim, dacă am fi nevoiţi să trăim numai din puterile noastre personale am muri pe loc, sugem din pământul ăsta tot ce are şi nu dăm nimic în schimb, sub pretextul că geniile de noi vor inventa un înlocuitor pentru tot ce futem, dar nu e aşa, cu toţii o ştim şi continuăm să sugem bla bla bla samd…

Se va inventa ceva care să înlocuiască la fel de eficient tot ceea ce am „mâncat” ca nesătuii – asta e tot o Credinţă, cum e credinţa în Rai/Iad de exemplu… Momentan, suntem aici şi facem tot ce facem pentru că ni se bagă în cap că omul poate să trăiască indiferent ce ar face, iar dacă haleşte prea mult, nu-i nimic, Vom inventa un înlocuitor…pe care, dacă va exista, îl vom devora ca pe precedentul…până când?… Ce e de făcut? Se mai poate face ceva? Sistemul de faţă e cel mai puternic din istorie pentru că se bazează pe o libertate relativă şi pe interdicţii disimulate… Oamenii sunt prea comozi azi pentru a mai face revoluţii, ce să mai vorbesc de o revoluţie planetară. Oamenii sunt construiţi de sistem mult prea bine în spiritul individualităţii pentru a se mai uni pentru o cauză comună…

După mine şansele sunt ffff mici să se întâmple ceva benefic în timp util…

(…apropo, cine vrea copii într-o lume ca asta?)