Bine, aşa să faci :)

Un prezent continuu…

– Înţeleg pentru că e asemănător şi la mine. Şi eu aştept demult. Şi eu am emoţii. Şi emoţiile sunt uneori grele, ca şi cum ar avea greutate. Şi apasă.

– Da, emoţiile sunt grele.

– Apasă undeva în piept şi se propagă în tot corpul.

– De asta se spune „parcă mă apasă ceva pe suflet”…

Da, am zis iar acelaşi cuvânt. În acelasi timp…

……………………………………………………………………………………

Dincolo de ziduri

…Este peretele alb. Pe el puteţi scrie orice. În dreapta, este peretele roşu, pe el să vă transcrieţi furia. În stânga este peretele din sticlă transparentă, după cum observaţi este aproape invizibil, aveţi grijă sa nu vă loviţi de el. Aici nici măcar nu se va vedea ce scrieţi. Numai dumneavoastră şi peretele veţi ştii. Orice alt vizitator al muzeului, nevăzând ce au scris cei dinaintea sa va umbri celelalte texte inscripţionate pe zid. Un avertisment scurt şi vă las singur: nu spuneţi nimănui gândurile pe care le veţi scrie. Acum mă retrag. Vă urez o zi bună. Staţi cât vreţi dar nu prea mult. Cu cât veţi sta mai mult, cu atât veţi pierde mai mult timp din lumea de afară. Efectul gândurilor dumneavoastră, după ce veţi fi în afara muzeului, se va manifesta într-o perioda de timp necunoscută de nimeni. Dacă doriţi să vă povestiţi experienţa intraţi pe siteul nostru. Acolo alţii ca dumneavoastră au scris. E opţional. Dacă nu vreţi să scrieţi, nu scrieţi. Nu vi se va întâmpla nimic. O zi bună.

Ghidul se îndepărta de el, levita, nu-i vedea paşii. Halatul lung până la călcâie îl făcea să se asemene cu o fantomă. Şi-a luat ochii de la ciudăţenia plutitoare şi s-a concentrat asupra peretelui din mijloc, cel alb. Era cel mai simplu. Aici avea să scrie ce voia. Libertate mai mare de atât nici că se putea. A luat creta de pe tăviţa din colţul de jos al peretelui şi cu ea între degete a cugetat o clipă şi s-a apucat să scrie.

1+1=2

Şi-a auzit vocea venind din afara lui, de sus, ca un ecou : Nu e adevărat!

1+1=2, a insistat el scrijelind apăsat pe zidul rece. Era o metaforă. 1+1=2 reprezenta că totul e limpede în lume ca această adunare. Din nou, aceeaşi voce, parcă niţel mai intensă, Nu e adevărat, pentru că aşa s-a dovedit cu mult timp în urmă.

Consternat, omul a căutat alt gând care să fie acceptat de zid. Inima a început să-i bată mai rapid şi s-a înroşit tot, nu găsea un alt gând demn de scris pe zidul acela. Atunci a întrebat, De ce nu e adevărat. Vocea i s-a întors, ecou pur, De ce nu e adevărat. A mai întrebat o dată şi a primit acelaşi răspuns. Zidul îi devenise antipatic. Să treacă la următorul, să-şi piardă şansa de a scrie ce vrea i se părea inacceptabil. Va insista până ce va primi un răspuns. Atunci i-a venit o idee:

1+1=2? Asta era o întrebare. La câteva clipe şi-a auzit vocea exterioară, Da, e adevărat. De ce e adevărat acum ? a întrebat curios.

– Pentru că ştii să întrebi, i s-a răspuns.

– Dar eu eram sigur că 1+1=2, ce rost mai avea să întreb?

– Pentru că s-a dovedit că nu e aşa.

Omul s-a scărpinat în creştet. Era din ce în ce mai roşu de…furie. Si şi-a adus aminte de zidul furiei, cel roşu. Câţiva paşi mai la dreapta şi statea faţă în faţă cu furia lui. A luat creta din colţ şi s-a apucat să scrie nervos, foarte nervos.

Zidul alb e rău. Nu vrea să accepte siguranţa. In faţa lui nu ai voie să fii sigur de nimic. Trebuie să-l întrebi, ca mai apoi să-ţi spună ce este sigur şi ce nu. Acest fapt este inacceptabil în vremurile noastre. Gândurile sunt pe cale de dispariţie. Lumea gândeşte din ce în ce mai puţin. Suntem în criză de gânduri…

Pentru că vă credeţi atotştiutori !!! l-a mustrat Zidul Furiei. Nu mai ştiţi să întrebaţi. Aveţi răspunsuri la toate. Având răspunsuri pentru orice, e normal să nu mai ai la ce să te gândeşti. Fără gânduri vă plictisiţi de moarte, de-aia vă înfuriaţi când vă este respins un gând, unul adevărat, şi nu mai sunteţi în stare să găsiţi altul, cum ai făcut şi tu în faţa zidului alb, vă faceţi roşii ca racii şi fierbeţi de furie : pentru asta exist eu, Furia voastră. Zidul alb îţi dă libertate nelimitată, Gândeşte-te la orice, dar voi nu mai puteţi să vă gândiţi la orice pentru că orice nu mai există, l-aţi exterminat pe orice şi aţi instaurat dictatura lui nimic, căci n-a mai rămas nimic cu care să vă soarceţi creierii. Iar ceea ce ştiţi cu siguranţă, adică totul, este foarte bine clasificat, îndosariat de creierele electronice, astfel încât nici nu mai e necesar să te gândeşti la nişte certitudini care există întipărite undeva şi pe care le poţi accesa printr-un simplu act de voinţă, uneori chiar şi inconştient. Ce faci tu toată ziua cu mintea ta ? Nu ai impresia că circumvoluţiile ţi se atrofiază, că involuezi dacă ştii totul? Eşti prea mândru să recunoşti? Si orgoliul ăsta e tot o consecinţă a cunoaşterii totale. Nu mai ai speranţe, nu mai ai aşteptări, nu mai ai ce căuta, stai toată ziua şi trăieşti ca o plantă, te hrăneşti cu hrana care-ţi vine de la sine pe una dintre miliardele de benzi rulante destinată ţie. Scopul vostru principal, curiozitatea, a fost abolit…

…Este inacceptabil ca un zid să ne dea nouă oamenilor lecţii. Nu pot accepta o asemenea umilinţă. Cer cu insistenţă scuzele de rigoare…Voi trece la următorul zid…

Cu mirare a observat că nu mai e furios. Deloc. Ceva se întâmplase când ascultase cu atenţie monologul zidului. Un val de linişte şi inocenţă îl invadase. Devenise copil pentru eternitate, cu toate grijile şi neliniştea copilăriei, cu toată curiozitatea şi lumina necunoscutului. S-a îndreptat către zidul transparent pe bâjbâite. Parcă era orb, cu degetele căuta un punct solid într-un spaţiu transparent. Intr-un final s-a trezit cu degetele pe suprafaţa caldă, dar invizibilă, a peretelui. A luat creta şi a început să scrie.

Cine sunt eu ?

Si s-a simţit penibil să pună o întrebare atât de copilărească. Evident, Ştia cine este !!!

De unde vin ?

S-a înroşit tot, de data asta nu de furie, ci de Ruşine. Se simţea ca un mincinos ce se preface că nu cunoaşte nimic, dar care totuşi întreabă ca să se afle în treabă şi este prins cu minciuna, ca oamenii din vechime. Puneau tot felul de întrebări stupide la care cei din prezent nu numai că aveau răspunsuri mai mult decât limpezi, dar cunoşteau şi mecanismul trecutului, prezentului şi viitorului.

Încotro mă îndrept ?

Cunoştea ăspunsul la întrebarea asta mai bine decât ştiau oamenii din vechime rezultatul adunării 1+1. I se părea înjositor să întrebe. Sub demnitatea lui. Habar n-avea de ce o face. Tot ceea ce simţea era un val cald care îi invada corpul, un val plăcut care nu se mai lăsa alungat.

Ce este dincolo de moarte ?

Era prea mult pentru el. Misterul lui dincolo de moarte nu mai exista de două secole. Cine mai vorbea despre ce e dincolo era ridiculizat.

S-a aşezat pe podeaua lucioasă. I se făcuse somn. Era obosit. Cele patru întrebări îl epuizaseră. La fel erau şi cei din trecut. Obosiţi după actele lor eşuate de a răspunde la aceste întrebări. Dar el ştia răspunsul lor şi în ciuda acestui fapt tot se simţea obosit. Cum se poate să te mai simţi obosit întrebându-te, dar cunoscând răspunsurile întrebărilor. Atunci vocea din exterior s-a făcut din nou auzită. Atunci a bănuit pentru prima dată că acea voce poate că era tot a lui, vocea gândului lui pe care el o ignorase de atâta timp pentru că nu o mai considera folositoare. Vocea din exterior era gândul lui alungat ? Gândul lui era dincolo de ziduri? Iată întrebări la care nu exista răspuns, nu primea răspuns de nicăieri, inteligenţa colectivă nu avea înregistrată o astfel de posibilitate. Numai el putea să-şi răspundă. El personal. Ca pe vremuri. A tresărit. Vocea rostea ultimele fraze.

Nu te aştepta ca eu să exist. Pentru că nu mă vezi, nu înseamnă că n-am o existenţă foarte bine definită. Pentru că mă auzi, nu însemană că undele sonore vin chiar din sufletul meu. Alege ce vrei tu din mine şi pune-n tine. Eu ofer, sunt zidul care oferă nimic, pentru că nu există. Sunt zidul care oferă totul dacă e observat, analizat, gândit. Toată cunoaşterea umanităţii este un grăunte pe lângă inexistenţa mea. Tot ce ai scris pe mine sunt întrebări la care cunoşti răspunsurile, dar pe care nu le trăieşti. Nu le-ai disecat tu pentru a afla ceva din misterul care le învăluie. Nu ai încercat să simţi pasiunea care a ars în milioanele de oameni care au scris miliarde de pagini despre aceste mistere. Crezi că ştii totul ? atunci încercă să mai întrebi o dată. Repetând, vei fi mai luminat ca înainte.

S-a ridicat de pe podea şi a cerut voie să plece de acolo. Năluca plutitoare s-a ivit şi l-a luat de mână. I-a mulţumit de vizită. I-a mai spus că fusese singurul om care stătuse aşa de mult. Aproape 3 ani. Apoi i-a arătat uşa. Şi omul a intrat pe acea uşă şi nu s-a mai întors niciodată.

Când…

Când asculta muzica lui era în cer. Cerul lui era ăla fără nimic obişnuit. Când era în cer se uita la oamenii de pe pământ. Se uita la ei si vorbea cu ei. Pe limba lui. Dar oamenii nu-l înţelegeau şi treceau pe lângă vorbele lui cum trec oamenii pe lângă tot ce nu înţeleg.

Când dormea se visa treaz, plin de energie şi gata să facă orice pentru ea. Dar visele nu erau de aceeaşi părere. Visa mult si de aceea nu se putea concentra asupra ei. Visele îi aduceau în prin plan numai ce voiau ele. El voia altceva. Altceva era ea. Dar visele se străduiau să-l convingă ca visează. Însă el continua să se viseze treaz. Lupta.

Când mergea pe stradă gândurile i se opreau într-un zid. Distanţa rece îşi făcea apariţia şi el nu ştia cum să fugă de distanţă. Să fugă de distanţă însemna să se îndepărteze de ea. Sau să se apropie. Depindea numai de el. Alegerea sa: ea. Dar ea era acolo. Distanţa rece îşi făcea apariţia şi el nu reuşea să fugă de distanţă decât cu gândul. Acolo, în mijlocul fanteziilor poposea de cele mai multe ori şi se odihnea la umbra lor. Dar în tot acest timp fugea. Fugea. Fugea. Distanţa era mai aproape de el decât fusese vreodată. Nu se dădea bătut. Se lupta.

Când citea se gândea la literele care îi intrau în creier prin ochi. Le analiza minuţios. Uitarea nu exista indiferent ce făcea. Era doar el cu el cum fusese dintotdeauna. Şi era mândru că supravieţuise astfel până acum. Totuşi, nu era o reuşită totală. Nimeni nu poate să supravieţuiască singur, chiar dacă nu moare fiind singur. Asta îşi spunea şi continua să analizeze literele care nu se legau în cuvinte, în seara aia de noiembrie. Era rece afară. Citea despre…ea.

Când îi era frică îşi amintea că iubeşte şi frica dispărea ca şi când n-ar fi existat niciodată, când zâmbea nu era nimic pe faţa lui care să-i trădeze dorul, tremura când era frig şi stătea în tricou în camera lui, la căldură, nimic nu-i trăda lipsa. Ceva îi lipsea. Dar nu se gandea la nimic altceva în afară de posibilitatea unui nou început.

Când aştepta timpul curgea apatic, tresărea la fiecare bătaie de inimă, număra activităţile pe care le întreprindea pentru a-şi îmblânzi secundele. Starea lichidă în care se afla îi justifica neputinţa de a se recompune într-un corp dur care poate să spargă chiar şi cele mai trainice ziduri; nu, el prefera să fie lichid ca să intre şi prin cea mai strâmtă fisură, să ajungă dincolo de aşteptare printr-un subterfugiu.

Când era la un pas de somn nu mai avea rost să creadă, ştia sigur că nu greşeşte, că va exista ceva în viitorul apropiat care va provoca schimbarea. Scurtele pauze şi le permitea tocmai ca să gândească. Şi se gândea mai mult ca niciodată. La ceva ce-i apărea ca o minune. O minune mai frumoasă ca niciodată. O altfel de minune. Înainta cu acelaşi tipar, dar pe tărâmuri noi. Totul curge de la sine când intuiţia ţi-o spune răspicat. Nu există alte alternative. Curge ca un râu. Râu poate fi orice dacă îşi face loc printre cele mai dificile obstacole, cu răbdare şi o forţă care nu are nimic în comun cu cea pe care o folosim de obicei în viaţă.

Când asculta vorbele lumii se retrăgea în cochilia lui imaginară. Asculta ecouri. Repetiţii. Era linişte acolo. Cam răcoare, dar linişte. Avea timp numai pentru el, departe de ceea ce considera că este efemer. Lumea era compusă din piese dispersate. Nimeni nu încerca să le aşeze după un tipar colectiv, intim, natural. Haosul de afară contrasta cu haosul lui, care era ordinea sa implicită.

Cand o auzea zâmbea cu poftă. Se mişca de colo-colo prin mintea lui iar el îi dădea voie să facă din mintea lui absolut ce ea voia, pentru că avea încredere în ea, încredere în ei.

Când îi gusta mirosul umărului…

Când vedea prin ochii ei…

Când o ţinea de mână…

Din când în când este totdeauna…