Bătrânul şi moartea

Bătrânul stă pe marginea patului. Tocmai s-a ridicat după încă o noapte agitată. O nouă insomnie. E obosit. Şi lipsa somnului ar fi o cauză, însă el ştie, e obosit şi atât. Vârsta, gândeşte. 83 de ani. Destul de mult. Stă pe marginea patului şi se gândeşte la anii care au trecut, ca în fiecare dimineaţă. Este obsedat de amintiri, mai exact de o amintire. Amintirea ei. Ea care nu mai este, dar care încă îi mai vizitează  zilnic mintea amorţită. Oare unde este acum, se gândeşte şi îşi trage ciorapii în picioare, cu greu. Cu greu se poate apleca, cu greu poate ajunge cu mâinile la picioare. Încălţatul este un calvar. E totuşi mândru. Nu ar accepta ajutorul nimănui: cât timp se mai poate mişca, se va chinui singur. Îşi dă jos pijamalele şi ca din întâmplare se priveşte în oglinda dulapului ei. Reflexia sa îl obligă să-şi întoarcă faţa de la oglindă. Urăşte bătrâneţea. Nu o suporta nici înainte, darămite acum, pe propria lui piele. Pielea lăsată, zbârcită, pe ici pe colo, uscată, cojindu-se progresiv îi provoacă greaţă. De ce există bătrâneţe? Nu mai are poftă de mâncare. Nu mai are chef de nimic, pentru că nu mai poate face nimic. Boala de inimă pe care o are nu îi dă voie să facă nici un fel de efort. Dacă merge mai mult de 37 de paşi (chiar el a numărat) îl cuprinde ameţeala şi simte nevoia să se aşeze, iar dacă ar continua să meargă, ar simţi o înţepătură nenorocită-n piept şi ar pica fără să aibă puterea să se opună. Bătrâneţea asta… Se gândeşte la medicină. Cât a evoluat medicina din tinereţea lui până acum. A evoluat, dar oamenii tot îmbătrânesc. Când era tânăr spera sau, mai bine zis, era ferm convins că, până când va îmbătrâni el se va găsi un leac pentru boala asta cu care ne naştem – bătrâneţea. Da’ de unde… Numai gura e de ei. Găsesc leacuri numai la bolile create de ei în laborator. În rest sunt nişte gură cască în faţa spectacolului eliberat din Cutia Pandorei. Camera asta e prea mare pentru mine. Iar cafeaua fără cofeină. Ce viaţă!

Bătrânul se îndreaptă către bucătărie. Amintirile sunt aripi fără corp. Dacă mai era ea ar fi fost gata cafeaua acum. Tot greul a rămas pe umerii mei. Tot greul era pe umerii ei? Nu se poate una ca asta. Nu m-am gândit până acum. Aragazul arde. Îşi aminteşte de pătura neagră. Niciodată nu i-a plăcut negrul. Toată viaţa văzuse moartea în negru. Când soţia lui pusese peste pat pătura neagră, i-a cerut imperativ să o schimbe. Negrul este moartea. Ce este moartea? Dacă mor mâine, unde voi merge? Ce este moartea? Bătrâneţea i-a ştirbit orice idee despre moarte. Vine, dar nu mai vine. Ar fi dorit să moară. Să scape de viaţa asta grea şi fără nici o satisfacţie. Este în faţa aragazului şi se uită la apa care dă în clocot. Cine este el? ce a fost el toată viaţa? Ar vrea să ştie. De ce trebuie să treacă viaţa peste un om ca să-şi dea seama cine este? A fost un ignorant, dar la bătrâneţe a făcut tot posibilul să repare greşeala asta. Numai că nu a reuşit. A rămas acelaşi păcătos, fără viitor. Fără viitor pe lumea cealaltă. Care lume? De ce? Pentru că a rămas fără ea? Faţă de ea greşise aşa de mult şi acum ea nu mai este. Nu a reuşit să se revanşeze, suferinţa este insuportabilă. Unde să mai ceară îndurare? Există vreo instanţă supremă care l-ar putea absolvi de tot ceea ce greşise? Dumnezeu? Cine e Dumnezeu? Există? Chiar şi întrebarea asta păcătoasă îmi arată adevărata faţă. Sunt un păcătos fără margini. Cum pot să mă întreb una ca asta la bătrâneţe? Dacă nici la bătrâneţe nu ar exista Dumnezeu, atunci întreaga viaţă ar fi fost în zadar. Cafeaua fierbe cu clăbuci mari şi deşi. Am poftă de cafea. Fără cofeină… La ce bună cafeaua fără cofeină? Mâncare fără sare. Decât deloc… Toarnă în ceaşcă. 83 de ani… Ce repede trece timpul…. Când eram tânăr… Când am fost tânăr? Am fost vreodată tânăr? Ce fac azi? În afară că stau şi beau cafeaua asta, nu voi face nimic altceva. Voi sta ca o legumă, aşteptând moartea. Aştept ceva ce nu cunosc. Cunoaşte cineva moartea? S-a întors cineva de acolo şi a fost crezut? Moartea…ce este dincolo? Dacă aş muri azi unde m-aş trezi mâine? Orice hodorog ca mine îşi pune întrebarea asta? Vrea să ştie. Crede în Dumnezeu!? Am crezut vreodată? Ce e Dumnezeu? Mi-a oferit ceva pe parcursul vieţii? Nu doresc nimic. Vreau să fiu activ, atât, nu o legumă. Prefer să mor, decât să stau în pat toată ziua şi să-mi îngrijesc o inimă care nu mai e a mea. E şi acum a ei. A ei. A ei. A ei. Dar ea e dincolo. Şi nici inima mea nu mai e. A murit o dată cu ea. Eu cum mai trăiesc fără ea? De ce mai trăiesc? Cine sunt eu fără ea?

Bătrânul este faţă-n faţă cu cafeaua de dimineaţă, cu moartea. Şi cafeaua e neagră. Uneori. A lui era mai neagră ca smoala. În ziua asta se va hotărî. Să mai trăiască aşa sau să… De ce ar…muri (?)… Cum să moară? Sinucidere? E un păcat să mă sinucid? Cine a spus asta prima dată? E alegerea mea? Prefer să mor decât să mai trăiesc aşa. Legumă. Eu sunt om. Om. Om. Om. Nu cine ştie ce sălbăticie de legumă sau fiinţă. Sunt civilizat. Poate un om civilizat să se sinucidă?

Bătrânul stă pe marginea patului şi îşi bea cafeaua. Neagră. Moartea este la uşă. Toată viaţa a urât negrul şi toată viaţa a băut cafea neagră, fără să facă legătura între negrul cafelei şi negrul morţii. Ignorant. Moş ignorant!

Mi-e scârbă de medicamente. Dacă nu le iau, mor. Dacă le iau sunt legumă. Nu suport să îndur nimic din ce nu este uman. Civilizat. Toată viaţa m-am respectat. Nu am trăit ca sălbaticii. Am fost un domn. Aşa am înţeles eu că e bine…

Gând obsesiv: ce preferi mai mult şi mai mult, să fii o legumă sau să trăieşti ca sălbaticii?

Îmi iau medicamentele cu regularitate. Viaţa mea e închiriată. Stau cu chirie în propria-mi viaţă.

Mă bucur când ei vin acasă. Dar mă întristez imediat după. Vreau să socializez. Dar nu pot socializa cu ei. Mă bucur când apar şi imediat ce îi văd, mi se face scârbă de ei. Am crezut că familia poate să fie unită, că este posibil ca două familii să convieţuiască fericite în aceeaşi casă, dar iată, iluzii, iluzii, ilu…

Bătrânul a terminat cafeaua. Şi-a luat medicamentele şi acum se va întinde iarăşi în pat. Ce să facă altceva? Moartea? Moartea este în el, prin gândurile sale. Nu e tangibilă, este şi este şi este, fără ca el s-o poată analiza.

În pat, somnul pune stăpânire pe el. De-abia s-a trezit şi, iată, iarăşi vrea să doarmă, moş leneş, legumă, bun de nimic, cam asta e propria lui imagine. Ce să facă altceva?

La uşă bate cineva.

La uşă bate cineva.

E în picioare în faţa uşii.

Dincolo de uşă, ştie, e întuneric.

Nimeni nu aprinde lumina dincolo de uşa lui.

Teama de-a o deschide. Teama de a fi curajos. Teama de a se aşeza în faţa întunericului.

Uşa se deschide şi se aude o voce.

Uşa este deschisă şi bătrânul se uită la cel ce este în dreptul uşii.

Nu aude. Se uită doar.

Termină cu prostiile tataie, altfel o să te omor cu mâna mea, nu te mai gândi, o să te plictisească gândurile tale lipsite de viaţă. Din uşă, îi repetă. Termină cu prostiile tataie….

Ideea unei morţi civilizate pune stăpânire pe el. A fi omorât e civilizat. Asta se întâmplă zi de zi. A te sinucide e sălbatic… Cum?

Termină cu prostiile tataie, altfel…

Omoară-mă, tinere!!!

A te sinucide e anormal. Anormalul e frate cu sălbăticia. Noi suntem oameni. Trebuie să murim cum se cuvine. Nu îmi cere să mor altfel.

A fi sălbatic înseamnă a te lăsa dus de sentimente, de intuiţie.

A fi civilizat înseamnă să te laşi dus de… reguli.

Regula este lege. Fără reguli tot ce este nu ar mai fi.

Regula este morala.

Morala este viaţă.

Dar şi cei care trăiesc dincolo de morală trăiesc.

Fără morală nu ar mai fi oamenii.

Nu ar mai fi oamenii care au semnat contractul cu morala.

Moartea e amorală.

Atunci de ce mai trăim sub morală?

Cine ne spune că facem bine sau rău?

Trăim sub reguli pentru a fi ucişi de moartea care nu ţine cont de reguli.

Unde e corectitudinea vieţii?

Învăţasem că, după tot ce voi face, voi fi răsplătit

Unde  e răsplata?

Trăiesc ca o legumă de doi lei, pot fi călcat la orice oră în picioare de un adolescent neatent sau drogat. Sălbaticii…

Tânărul de la uşă s-a îndepărtat, nu ne va mai deranja bătrânul.

Morala este legea majorităţii pentru binele personal. Cartea aia…

Morala este inexistentă atâta vreme cât binele personal nu mai este luat în considerare. Vreau să mor!

Sinuciderea e amorală

Sinuciderii nu-i pasă de morală.

Moartea este amorală.

A omorî este imoral.

Vreau să mor şi nu găsesc o cale pentru a o face împăcat. Am luat medicamentele. Dacă aş bea un păhărel mic de ţuică aş muri instantaneu. Şi mi-as face şi o plăcere. N-am mai băut demult.

E bine să vreau să mor?

Îmi târăsc maţele prin camera asta pe care o cunosc aşa de bine. Aici e universul meu. Nu mai cunosc altceva. Camera mea este Terra mea. Nu cunosc altceva. Pe vremuri umblam mult, am cunoscut numai oameni de calitate. Ce e calitatea unui om?

Ce ar fi să se deschidă uşa din nou şi să intru în întuneric, împins de curiozitate, fără gânduri sinucigaşe. Ar mai însemna asta sinucidere?

Sunt un bătrân… ciudat…

…şi vreau să mor fără să încalc vreo regulă.

Vreau să mor.

Vreau să mor.

Vreau să mor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s