O cameră, un balcon, un motan şi un om -2-

(Partea -1-)

Plictiseala este doar preludiul disperării. Aici nu mai e nimic din ce a fost. Urmele sunt doar o iluzie. Tot ce a fost a dispărut. Pe geam intră soarele. Şi ce dacă. Şi soarele e tot o iluzie, pentru că intră pe geamurile unei camere care nu mai există. Am o foaie albă în faţă, un pix lângă ea. Realitatea îmi spune că nu există realitate. Pământul se învârteşte, dar ce folos, eu nu-l simt mişcându-se. Cutremurele sunt cele mai sincere. Le simţim. Dincolo de ele pământul stă la fel cum stau şi eu pe un scaun, cu o foaie şi un pix în faţă.

Disperarea este istoria viitorului. Mergi vara prin parc şi te gândeşti ce vei face. Citeşti o carte care întâmplător are ca principală temă tot viitorul. Dialogurile ţi se par interesante, te răpesc din prezent şi te abandonează unui univers distopic care e mai liniştitor decât orice a fost, este sau va fi. În cameră vezi parcul doar cu ochii minţii, proiectat pe ecranul din spatele creierului. Ce poate fi mai relaxant decât iluzia unui viitor. Te ridici de pe bancă şi pleci la drum satisfăcut. Ai descoperit viitorul şi o dată cu asta şi liniştea de care aveai nevoie pentru a-ţi mai târî încă o zi trupul prin lumea asta.

Nu a existat nimic. Mi se pare mie. Totul a fost doar un vis frumos, care treptat-treptat s-a transformat în coşmar. Nu mai insista că ai trăit ceva ce nici măcar nu a existat. Trecutul pe care ţi-l aminteşti este nici mai mult nici mai puţin decât o himeră. Ia-l ca atare şi mergi mai departe. Nimanui nu-i pasă de nimeni. Fericirea există numai dacă ajungi la concluzia adevărată, de altfel, că tot ce s-a întâmplat nu este decât un vis puţin mai real decât majoritatea viselor. Creierul s-a jucat cu tine. Atât. Ceea ce numeşti tu realitate a trecutului există acum numai în interiorul capului tău, e doar amintire, amintire a unui vis pe care l-ai avut în urmă cu câţiva ani. Ai alte argumente care ar putea dovedi că ai trăit într-adevăr tot ce pretizi că ţi s-a întâmplat? Uită-te la camera în care ai stat. Poţi să o vezi altfel decât amintindu-ţi-o? Fotografiile le-ai şters, nu mai există. Şi ele sunt tot în mintea ta. Încearcă să observi ce e şi ce nu e real.

Motanul nu a existat niciodată, la fel cum nici canapeaua pe care dormea nu a existat. Când ai scris despre toate astea ai vrut să faci pe cineva să creadă că ţi s-au întâmplat toate născocirile tale. Cuvinte scrise pe o hârtie. Nimic mai mult. Fără viaţă. Nu ştii să dai viaţă cuvintelor, pentru că nu eşti cine ştie ce dumnezeu. Revino la realitate. Uita-te pe geamul din faţa mesei. Ce vezi? Persoana de care vorbeai mai înainte este doar în capul tău. Nu există, pentru că nu mai ai nici o dovadă a existenţei ei. Pe cine vrei să păcăleşti? S-a dus încolo şi încoace. S-a dus. Adică trecut, adică  iluzie. Ai îndrugat numai prostii. Balconul unde stăteai şi beai vin seara, singur, motanul care venea şi se gudura pe lângă tine, muzica pe care o ascultai în tot acest timp, tot, tot, tot, ar putea să fie numai o iluzie. Şi dacă totul ar fi numai o iluzie, atunci ce ar mai însemna realitatea?

Realitatea este sinonimă cu momentul. Dincolo de moment totul se transformă în iluzie. Dovada existenţei tale trecute sau viitoare este imposibil de procurat. Nu ştii ce ai făcut, la fel cum nu ştii ce vei face. Ţi-ai rupt rădăcinile, dar în acelaşi timp ţi-au crescut altele. Oamenii nu trăiesc fără rădăcini. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu gândul la trecutul acela. Singurele reminiscenţe ale acelui trecut sunt în mintea ta, nicăieri altundeva. Priveşte, un pom. Atinge-i scoarţa, frunzele –  asta este credinţa realităţii. Suntem ajutaţi de trecut pentru a supravieţui? Eu cred că suntem mai mult împiedicaţi decât ajutaţi. Toate amintirile acumulate de-a lungul vieţii se împart în doua mari categorii, cele care ajută, pe care le poţi număra pe degete şi cele care împiedică, vastul univers al celor care împiedică devenirea. Sunt pentru amnezie. Amnezia te lasă să construieşti ceva nou, fără influenţa trecutului. Riscul unei repetiţii? Istoria te ajută să nu repeţi greşelile. Oricum le repetăm cu toţii fie că le ştim, fie că nu le ştim.

A fost o dată ca niciodată un om care şi-a şters trecutul pentru că nu-l mai suporta, pentru că observase vreme de mulţi ani că nu făcuse altceva decât să se gândească la trecut, nici o realizare, nici o invenţie, nici un gând nou, nimic, nimic, nimic. Numai trecutul era în mintea lui.  A venit o clipă în existenţa lui când şi-a dat seama că nu se mai poate aşa. Timpul, aşa cum îl cunoştea el, trecea şi, o dată cu nebunia asta, se scurgea şi el la vale, îmbătrânind, îndreptându-se către moarte. Încercase în zadar să-i înţeleagă pe alţii. Nu reuşise; şi nici aceia, urme ale evenimentelor trecute din mintea lui, cărora el se străduise să le desluşească faptele – cauzele şi efectele lor, nu făcuseră nimic pentru a îi da de înţeles că s-au gândit măcar o dată la ceea ce simte el. Înainte de moarte a spus că vrea să uite tot. Pentru că oricum trecutul i-a pricinuit numai necazuri. Voinţa de a uita a fost aşa de intensă, încât în clipa în care a uitat tot, au dispărut cu desăvârşire şi persoanele şi lucrurile şi ideile şi animalele şi insectele şi răutatea şi tot, absolut tot ce-i pricinuise nopţi nedormite şi depresii nemăsurate şi nenumărate. Murind, a lăsat aici tot ce l-a supărat întreaga viaţă. Inexistenţa lui a avut ca efect şi inexistenţa lor.

Trecutul este ceea ce îţi aminteşti, îţi imaginezi că îţi aminteşti, te convingi că îţi aminteşti sau te prefaci că îţi aminteşti. (Harold Pinter)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s