Obişnuinţa şi plictiseala

Mai întâi obişnuinţa, apoi plictiseala. M-am obişnuit cu tot ce mă înconjoară, am nevoie de ceva nou pentru a mă revitaliza. Pe vremuri, când schimbarea era aşa de rară, oamenii se plictiseau? Dacă s-ar fi plictisit atunci ar fi avut toate şansele să moară de plictiseală cu toţii. Acolo unde noul face parte din procesul natural al lucrurilor, nu există plictiseală. Pe de altă parte, acolo unde noul este impus ca o necesitate pentru supravieţuire, intervine obişnuinţa şi plictiseala.

Cu cât sunt mai multe opţiuni cu atât ne plictisim mai repede de fiecare alegere. Apoi alegem din nou şi ne plictisim din nou de noua alegere, într-o goană absurdă motivată de dorinţa de a experimenta cât mai mult din tot ce ni se oferă. Timpul este deci de aici încolo aliatul cel mai de preţ al noutăţii. Timpul trece, ce-a fost nou nu mai este.

Informaţia nu mai este un lux, ci se poate vorbi mai degrabă de inflaţia informaţională. Moda de orice fel este tot efectul obişnuinţei. Scopul este să culegem cât mai multe din „fauna” prezentă, să cunoaştem şi să dorim altceva, pentru că ne-am plictisit de ceea ce aveam.

Unde se ajunge încercând să cuprindem totul într-o viaţă? În nici un caz la cunoaştere. Posibilitatea de a cuprinde tot e doar o poveste în care nimeni nu crede, la care, pe de altă parte, nimeni nu renunţă. Încercând să faci totul, este acelaşi lucru cu a nu face absolut nimic. Un fel de pierdere de vreme. Dorinţa de mai nou decât noul achiziţionat ne arată cât de ignoranţi suntem atunci când vine vorba de aprofundare.

Aprofundarea ne-a devenit străină. Un turist are la dispoziţie o zi pentru a vizita un oraş. Ce decizie va lua? Va alerga întreaga zi prin acel oraş şi în fuga lui va observa şi va fotografia sau va filma tot ce-i va ieşi în cale? Sau va vizita un singur loc, locul de care se simte cel mai apropiat, despre care a citit sau pur şi simplu îl intuieşte, şi va încerca să observe tot ce este el capabil să observe acolo?

Conştiinţa timpului este mult mai pregnantă acum decât a fost vreodată. Impresia că nu mai am timp pentru a face tot ce mi-am propus, duce la anxietate, la teama de următorul minut, deci la teama de a trăi. Când ai în cap numai presiunea timpului, pe de-o parte, şi multitudinea de lucruri pe care le ai de făcut, pe de alta, ajungi ori să clachezi, să faci o criză, ori să faci totul, uitând de tine.

Uitarea de sine este practicată de tot mai multă lume. Mergi într-un bar şi asculţi despre ce vorbeşte lumea din jur. Nimeni nu vorbeşte despre eu, ci numai despre fapte exterioare, evenimente, întâmplări. Mâine la fel, poimâine la fel: mergând chiar şi în locuri diferite, locuri unde lumea discută, în grupuri, vei observa că discuţiile despre alţii sau despre lucruri sunt primordiale. Oamenii sunt atraşi mai mult de evenimentele externe, decât de cele interioare, pentru că au prea mult ochii deschişi şi privesc numai ce li se spune că e important. A-ţi lua în serios propria persoană şi a discuta pe tema asta, constituie un afront adresat discuţiei. E mai simplu să nu ştii decât să ştii. Ne-am plictisit şi de noi înşine, pentru că ne-am obişnuit cu noi înşine. Şi ne-am obişnuit cu noi înşine pentru că tot ceea ce ştim despre noi e neesenţial.

Omul se plictiseşte pentru că este înconjurat pretutindeni de neesenţial.

Oamenii se plictisesc pentru că s-au îndepărtat de adevăratul lor chip. În consecinţă, întreaga viaţă aleargă în căutarea lui, prin labirintul prezentului, fără să îşi dea seama, trecând în goana lor absurdă de fiecare dată pe lângă el. Unii chiar îl fotografiează, dar, chiar şi aşa, se pierde printre milioanele de poze pe care nu ajungi să le vezi într-o viaţă. Presat de timp şi de obişnuinţă, de nevoile zilnice, de cerinţele zilnice, de absurdul existenţei, de monotonie şi de ideea absurdă că trebuie să faci cât mai mult pentru a avea mult, plictisit până peste măsură de tot şi toate, omul uită esenţialul – viaţa este în altă parte, viaţa este tot ce n-am fost învăţaţi că înseamnă a trăi, a vieţui.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Obişnuinţa şi plictiseala&8221;

  1. „Labirintul prezentului” – frumos.
    Eu i-am zis dezintegrarea prezentului în trecut şi viitor.

    Ştii la ce mă gândesc?
    Când tu eşti tot ce există, ajungi să te plictiseşti. De aia ai nevoie să uiţi de tine. Aşa că-ţi creezi o poveste în care să uiţi de tine. Poveste e interesantă şi o poţi aprofunda oricât. De la un punct încolo eşti atât de prins de poveste încât ai uitat de tine şi culmea, ai vrea să ştii cum e dar nu mai poţi. Aşa că plictisit de poveste încerci să te regăseşti, după care o iei din nou de la capăt.
    Deci şi aici, sunt două sensuri dinspre tine şi înspre tine. Niciunul bun sau rău.

    Eu cred că sunt pe sensul înspre, la fel şi tu se pare 🙂

  2. interesant – citind ce ai scris m-am gandit in primul rand cat de multe dintre lucrurile ce mi se intampla nu le traiesc asa cum ar trebui. viata este aici asa cum e in alta parte, dar iata ca noi reusim sa o evitam

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s