Cu ușile închise

 

INES: (se uita la el fară frică, dar cu o mare mirare): Ha! (Pauză.) Stai, am înțeles, știu de ce ne-au strîns laolaltă.

GARCIN: Ia seama la ce vei spune.

INES: O sa vedeți ce simplu e. Simplu ca bună ziua. Nu există tortură fizică, nu-i așa? Si totuși, sîntem în iad. Și nu urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămîne împreună pînă la capat. Asa e? În fond mai lipsește totuși cineva: călaul.

GARCIN (cu glas scăzut): Știu prea bine.

INES: Ei bine, au realizat o economie de personal. Asta-i tot. Clienții fac serviciul ei însisi, ca în restaurantele cu autoservire.

ESTELLE: Ce vrei sa spui?

INES: Călaul este fiecare dintre noi pentru ceilalti doi.

……….

ESTELLE: Ah, da, pe dinăuntru… Tot ce se petrece în capete este atît de vag, mă adoarme. (Pauză.) în camera mea sînt șase oglinzi mari. Le văd. Le văd. Dar ele nu mă vad pe mine. Se oglindesc în ele divanul, covorul, fereastra… ce goală e o oglindă în care nu sînt eu. Cînd stăteam de vorbă cu cineva, mă aranjam totdeauna să stau în asa fel ca sa mă pot privi în oglindă. Vorbeam și mă vedeam vorbind. Mă vedeam cum mă vedeau oamenii, asta mă ținea trează. (Cu deznădejde.) Rujul meu! Sînt sigură că m-am mînjit. Oricum, nu pot sa stau fară oglindă o veșnicie.

………..

INES: Hai, hai, sînt o oglinda de prins ciocîrlii, te-am prins, ciocîrlia mea mica! Nu e nici o pată. Nici cea mai mică urmă. Vezi? Dacă oglinda se apuca să minta? Sau dacă aș închide ochii, dacă aș refuza să te privesc, ce-ai face cu toată frumusetea ta? Nu-ti fie frica, trebuie să te privesc, ochii mei vor rămîne larg deschiși. Și o sa fiu draguță cu tine, draguță de tot. Dar ai sa-mi spui: tu.

………..

INES: Am sa-ți spun mai tîrziu. Eu însă sînt rautacioasă, asta înseamnă ca am nevoie de suferința celorlalți ca sa exist. Ca o faclie. O făclie în inimi. Cînd sînt singură, mă sting. Timp de șase luni, am ars în inima ei, am facut-o scrum. Intr-o noapte s-a sculat, s-a dus sa deschida robinetele de gaz fara ca eu să banuiesc, și apoi s-a culcat la loc lîngă mine. Asta e.

………

INES: Ah, să uiți. Ce copilarie! îți simt prezența pînă-n măduva oaselor. Tăcerea dumitale îmi tipă în urechi. Poți să-ți coși buzele, poți să-ti tai limba, parcă asta o sa te împiedice să mai exiști? Și-ți vei putea opri gîndurile? Le aud, fac tic-tac ca un deșteptător, și știu că și dumneata le auzi pe ale mele. Oricît te-ai înfunda într-un colț de canapea, ești peste tot. Sunetele îmi parvin mînjite, pentru ca le-ai auzit pe parcurs. Mi-ai furat pînă și fața: dumneata o cunoști, iar eu n-o mai cunosc. Și ea? Ea? Mi-ai furat-o dumneata: daca eram sin­gure, crezi c-ar îndrăzni sa se poarte cu mine asa cum se poartă? Nu, nu: ia-ți mîinile de pe față, n-am să te las asa, nu, n-am sa te las în pace: ar fi prea comod. Ai sta acolo insensibil, cufundat în dumneata însuti ca un Buda, iar eu aș simți chiar și cu ochii închiși că ea îti dedică toate micile zgomote ale vieții ei, pînă și foșnetul rochiei, si că-ți trimite zîmbete pe care nu le vezi… Nu așa! Vreau să-mi aleg infer­nul; vreau să vă privesc cu ochii deschiși și să lupt cu fața descoperită.

……….

„GARCIN: Bronzul… (îl mîngîie.) Iata, a venit momentul. Bronzul e aici, îl contemplu si înteleg ca sînt în infern. Va spun ca totul a fost prevazut. Au prevazut c-o sa stau în fata acestui camin, apasîndu-mi mîna pe acest bronz si toate privirile astea pe mine. Toate privirile astea care rod… (Se întoarce brusc.) Cum! sînteti numai doua? Va cre­deam mult mai numeroase. (Rîde.) Va sa zica asta e infer­nul. N-as fi crezut niciodata… Va aduceti aminte: pucioasa, rugul, smoala… Ah, ce mai gluma. Nu-i nevoie de flacari si de smoala, infernul sînt ceilalti oameni.”

……….

Fragmente din piesa de teatru Cu ușile închise, de J.P. Sartre

 

 

 

 

Un bec aprins nu lumineaza. Un bec aprins face doar lumina.

A venit iarna. Afara miroase a iarna. In casa miroase focul in soba. Timpul nu mai trece, sta in loc. E un moment de stagnare totala. Nimic nu se misca, nimic nu doarme. Totul e treaz. Pomii stau si asista la peisajul nocturn. Fiecare priveste din alt unghi. Impreuna ar putea crea o fotografie panoramica.  Si totusi nimeni nu face nimic. Nimic nu face nimeni. E un inceput de ger. Daca pica ceva din cer, e numai pentru ca ceva pica, nu pentru ca cineva ar face ca ceva sa pice. Peisajul asta se intinde peste tot, chiar daca este local. Nu are importanta. Importanta e mintea care crede ca peisajul se intinde peste tot.  Mai sunt si amintiri, si ganduri care se intreaba la ce folosesc amintirile pe care nu le uiti toata viata. Mai sunt si pisici care dorm si viseaza oameni care fac lucruri pe care nu le inteleg. Si cainii tot la fel viseaza. Mai sunt si frunzele cazute din pomi care in curand vor disparea asa cum dispar (se ascund) toate. Si chiar daca ele dispar, asta nu inseamna ca nu sunt incremenite intr-un moment aparent vesnic, de neuitat, intr-un moment care continua fara sa se miste.  Dispar fara sa faca nimic. Nimic nu canta, nimeni nu mai doreste nimic. E  frumos. E de ajuns. Daca cineva sau ceva s-ar gandi la frumusetea din jur, timpul ar porni si totul si-ar relua cursul firesc din fiecare zi. Asa ca incerc sa nu o fac. Un bec aprins nu lumineaza. Un bec aprins face doar lumina. Soarele pe cer lumineaza. Luna lumineaza noaptea. Luna uneori isi ia lumina din noapte. Noptile cele mai negre sunt noptile a caror lumina a fost furata in toatalitate. Focul se stinge daca nu e hranit.

A venit iarna. Si continua sa vina. Si chiar daca vine continuu, e inghetata ca o statuie. Sta si se uita si totusi nu face nimic.

E de ajuns. In liniste totul e iluminat. Si crengile copacilor inteleg linistea.

Ca sa intelegi linistea nu trebuie sa taci si nici sa-i faci pe altii sa taca.

Linistea e totul. Altcineva ar zice ca si iubirea e totul si ca totul se misca nebuneste pentru ca nimeni nu stie sa iubeasca. Altcineva ar zice ca nimic nu merita mentionat, tot ce se mentioneaza e mai anonim decat tacerea. Nu stiu. Indiferent de pareri, totul e incorporat intr-o gheata destul de groasa ca sa nu poata fi sparta asa usor. Si ce daca. Nu e nimic rau in asta. A fi frig nu e mai rau decat a fi cald. Sau frigul este prost inteles. Frigul e, uneori, asa de calduros incat se teme sa nu se topeasca de rusine. O rusine inghetata. O rusine care sta si nu se manifesta in nici un fel, existand, in acelasi timp.

O idee gre…ta: tot ce sta nu exista.

O idee: totul sta, fara sa isi dea seama. Miscarea e o iluzie.

Nimic nu e iluzie. Orice exista. Difera doar ……………………………………………………………………..

 

Lanark

„…Thank you, I don’t smoke,” said Lanark, cooling a little. A while later Lanark said, „Would you tell me exactly what the creature is?” „A conspiracy which owns and manipulates everything for profit.” „Are you talking about the wealthy?” „Yes, but not the wealthy in coins and banknotes–that sort of wealth is only coloured beads to keep the makers servile. The owners and manipulators have smarter ways of banking energy. They pay themselves with time: time to think and plan, time to examine necessity from a distance.” An old man leaning on a stick and a dark young man with a turban entered and stood talking quietly by the pillar. Grant’s loud voice had been even and passionless, but suddenly he said, „What I hate most is their conceit. Their institute breaks whole populations into winners and losers and calls itself culture. Their council destroys every way of life which doesn’t bring them a profit and calls itself government. They pretend culture and government are supremely independent powers when they are nothing but gloves on the hands of Volstat and Quantum, Cortexin and Algolagnics. And they really think they are the foundation. They believe their greed holds up the continents. They don’t call it greed, of course, they call it profit, or (among themselves, where they don’t need to fool anyone) killings. They’re sure that only their profit allows people to make and eat things.” „Maybe that’s true.” „Yes, because they make it true. But it isn’t necessary. Old men remember when the makers unexpectedly produced enough for everyone. No crop failed, no mine was exhausted, no machinery broke down, but the creature dumped mountains of food in the ocean because the hungry couldn’t pay a profitable price for it, and the shoemaker’s children went shoeless because their father had made too many shoes. And the makers accepted this as though it was an earthquake! They refused to see they could make what they needed for each other and to hell with profit. They would have seen in the end, they would have had to see, if the council had not gone to war.” „How did that help?” „As the creature couldn’t stay rich by selling necessary things to the folk who made them it sold destructive things to the council. Then the war started and the destructive things were used to wreck the necessary things. The creature profited by replacing both.” „Who did the council fight?” „It split in two and fought itself.” „That’s suicide!” „No, ordinary behaviour. The efficient half eats the less efficient half and grows stronger. War is just a violent way of doing what half the people do calmly in peacetime: using the other half for food, heat, machinery and sexual pleasure. Man is the pie that bakes and eats himself, and the recipe is separation.” „I refuse to believe men kill each other just to make their enemies rich.” „How can men recognize their real enemies when their family, schools and work teach them to struggle with each other and to believe law and decency come from the teachers?” „My son won’t be taught that,” said Lanark firmly. „You have a son?” „Not yet.” The chapterhouse had filled with chattering groups and Ritchie-Smollet moved among them collecting signatures in a book. There were many young people in bright clothing, old eccentric men in tweeds and a large confusion of in-between people. Lanark decided that if this was the new government of Unthank he was not impressed. Their manners were shrill and vehement or languid and bored. Some had the mark of the council on their brow but nobody displayed the calm, well-contained strength of men like Monboddo, Ozenfant and Munro. Lanark said, „Could you tell me about this committee?” „I’m getting round to it. The war ended with the creature and its organs more dominant than ever. Naturally there was a lot of damage to repair, but that only took half our time and energy. If industry and government had been commanding us for the common good (as they pretend to do), the continents would have become gardens, gardens of space and light where everyone had time to care for their lovers, children and neighbours without crowding and tormenting them. But these vast bodies only cooperate to kill or crush. Once again the council began feeding the creature by splitting the world in two and preparing a war. But it ran into unexpected trouble–” „Stop! You’re simplifying,” said Lanark. „You talk as if all government was one thing, but there are many kinds of government, and some are crueller than others.” „Oh, yes,” said Grant, nodding. „An organization which encloses a globe must split into departments. But you’re a very ordinary victim of council advertising if you think the world is neatly split between good governments and bad.” „What was the council’s unexpected trouble?” „The creature supplied it with such vast new weapons that a few of them could poison the world. Most folk are dour and uncomplaining about their own deaths, but the death of their children depresses them. The council tried to pretend the new weapons weren’t weapons at all but homes where everyone could live safely, but for all that an air of protest spread even to the council corridors. Many who had never dreamed of governing themselves began complaining loudly. This committee is made of complainers.” „Has complaint done any good?” „Some, perhaps. The creature still puts time and energy into vast weapons and sells them to the council, but recent wars have been fought with smaller weapons and kept to the less industrial continents. Meanwhile the creature has invented peaceful ways of taking our time and energy. It employs us to make essential things badly, so they decay fast and have to be replaced. It bribes the council to destroy cheap things which don’t bring it a profit and replaces them with new expensive things which do. It pays us to make useless things and employs scientists, doctors and artists to persuade us that these are essential…”

Alasdair Gray – Lanark. A Life in Four Books

Povestea sovietelor

 

Documentarul întreg, pe jurnaltv.ro

„For his in-depth survey of Soviet crimes against humanity, including Soviet cooperation with the Third Reich, Latvian director Edvins Snore was burned in effigy by Neo-Soviet Russians. It is an ominous badge of honor.

Soviet Story acts as an effective corrective to the popular notion that the Communist experiment only turned horrific when Stalin ascended to power. The film documents orders mandating mass executions, estimated in the tens of millions, originating with the father of the revolution, Lenin. Still, it is devilishly difficult to outdo Stalin’s sheer capacity for terror. For instance, the deliberate use of famine to pacify Ukraine is explained here in chilling detail. In a crime against humanity largely ignored by the West, seven million Ukrainians were intentionally starved in the cordoned Republic, as foodstuffs were confiscated at gunpoint by the Red Army.

The heart of Soviet Story explores the close ideological similarities and barbaric collusion between the Soviet Socialists of Stalin and the National Socialists of Hitler. There is an eerie sequence juxtaposing thematically similar propaganda posters from both regimes, side-by-side on-screen. Even more damning are the documents Snore uncovers establishing close links between the SS and the Soviet NKVD (the precursor to the KGB), discussing among other issues, the „Jewish Question.” They did not just talk—they carved up Poland between themselves, and at Stalin’s prompting, staked their claims to the rest of Europe.

Soviet Story is most devastating when discussing the ways in which the more advanced Soviet killing machine served as the inspiration and model for the Holocaust. According former Soviet intelligence officer Viktor Suvorov: „A delegation of German Gestapo and SS came to the Soviet Union to learn how to build concentration camps.” Snore has produced a chilling indictment of the Soviet experience with socialism. He calls some very convincing witnesses, including Bukovsky, and the eloquent Cambridge historians Norman Davies and George Watson. As evidence, he produces some shocking archival film and documents. However, as the film makes clear, none of those who did (and still do) the Soviet dirty work has ever faced justice for their crimes. All told, Snore has produced a passionate but thoroughly reasoned case against the Soviet regime.” – Trevor Johnes/imdb