Ce ai face dacă

…te-ai trezi într-o dimineaţă şi ţi-ai da seama, cu surprindere, că nu mai vrei să faci nimic din tot ce voiai să faci până atunci?

…te-ai trezi într-o dimineaţă şi n-ai mai putea nici să te mişti, nici să vorbeşti?

…te-ai trezi într-o dimineaţă si nu ai mai fi conştient de tine însuţi/însăţi?

…”te-ai trezi într-o dimineaţă şi ai ştii (cumva) că eşti singurul om de pe pământ şi că toţi ceilalţi  au murit?”

…te-ai trezi  într-o dimineaţă (bătrân/ă)  şi ai simţi că mai ai doar o oră de trăit?

…te-ai trezi într-o dimineaţă şi nu ţi-ai mai aminti absolut nici o secundă din trecutul tău?

…te-ai trezi într-o dimineaţă într-o pădure, într-o cabana construită de tine şi ţi-ai da seama că totul (civilizaţia) a fost doar un vis?

…te-ai trezi într-o dimineaţă şi, pe parcursul zilei, ti s-ar întâmpla exact ce ai visat?

…te-ai trezi într-o dimineaţă şi, în sfârşit, ţi-ai da seama că U.S.A. nu există, a fost doar în mintea ta?

…te-ai trezi într-o dimineaţă şi ar fi noapte afară?

…te-ai trezi într-o dimineaţă singur/ă?

…te-ai trezi într-o seară?

Nori de ceară

Nu ştiu cum să încep. Nici nu ştiu dacă se poate începe cumva. De fapt nimic nu e început şi totul e sfârşit. E ca şi cumEgon Schiele Crouching Woman, 1917 Pencil on paper Photography courtesy The Abelló Collection Photographer: José Loren te afli într-un ocean. Oceanul e mare şi tu pluteşti undeva prin mijlocul lui. Mi-ar putea veni o idee. Dar ideile sunt scumpe. Le primeşti când cineva se înduplecă să ţi le dea. Sunt aşa de scumpe încât ai impresia că n-o să le ai niciodată. În faţa ideilor eşti ca un copil neapărat. Ele te invadează şi tu nu poţi decât să te laşi cotropit. Ar fi bine să faci ceva. Dar ceva-ul ăla întârzie să apară. Ar fi bine să taci ca să asculţi mai bine ce ţi se transmite. Unele cuvinte nu pot fi ascultate decât tăcând. Ar fi bine să te joci cu toţi oamenii pe care-i cunoşti. Ei nu vor ştii niciodată cine eşti cu adevărat. Te vor ştii numai pe tine, persoana aia care trăieşte şi atât. Dacă ţi-ai dezvălui adevăratul eu a fi condamnat pe viaţă la singurătate. Şi nu e vorba de singurătatea aia în care eşti numai tu cu tine, ci de aialaltă în care nici măcar tu cu tine nu mai eşti. Da, e crud… mărul, dar poate fi şi mai crud dacă-l tai devreme. E albastru cerul, dar poate fi şi de alte culori, depinde ce fel de ochelari porţi. Nu ştiu cum să încep. Mă pierd în atâtea începuturi care nu au avut nici un sfârşit. Şi tu te pierzi. Poţi să-ţi pierzi diverse lucruri la care ţii mult sau poţi să-ţi uiţi vârful nasului ca să ajungi mai departe decât vei ajunge vreodată. Totul e posibil. Eu nu pot să fac ceva, ca mai apoi să-mi spui că tu poţi. E o disimulare a realului. Chiar asta e. Ce-ar fi să nu mă mai pierd în detalii şi să încep o dată să scriu ceva. Ce-ar fi să mă pun pe mine aici, pe pagina asta şi fiecare să-şi dea cu părerea despre mine. A te da cu părerea despre mine e ca şi cum ai ştii mai multe despre mine decât ştiu eu însumi. Şi eu ştiu al dracu de multe despre mine. Ai putea ajunge geniu dacă ai descoperi în mine ceva străin mie. Şi eu ştiu. Există genii. Eu am întâlnit pe cineva. Deci şi tu poţi să ajungi ceea ce puţini pot. E simplu. Trebuie numai să mă analizezi. Să mă tranşezi în fâşii subţiri şi să mă pui la microscop. Dar, surpriză, feliile sunt una, eu sunt alta. E ca şi cum te uiţi cu atenţie la proprii ochi în oglindă şi te întrebi cu stupoare de unde vin ochii ăştia, fără să faci vreo legătură între ei şi tine. Nu ştiu cu ce să încep. Dacă aş ştii n-aş mai scrie aici nici o literă. Aş începe pur şi simplu. Şi scrisul ăsta e ca un drog care, mai devreme sau mai târziu, consumat în prostie, te duce acolo de unde nu s-a mai întors nimeni. Sau cel puţin aşa se zice. Că nu s-a mai întors nimeni. Oricum, una peste alta e un drog care dă dependenţă. De ce scrie omul? Ca să aibă ce şterge. Sau ca să se facă cunoscut. Cui? Cine vrea să cunoască pe cineva? N-am înnebuni toţi dacă ne-am cunoaşte unii pe alţii. Am lua-o razna şi spitalele de nebuni ar fi pline ochi de ochii noştri beliţi către o posibilă evadare. Dar până la urma urmelor şi nebunia e doar o altă formă de normalitate. Una damnată de normalitatea de la putere. Dar ce aberez eu aici. Am cunoscut o persoană care este mai nebună decât toţi nebunii şi pe care nu pot s-o înţeleg, care îmi scrie pe hârtii cine este şi eu în prostia mea nu pot să descifrez ce vrea să zică. Sunt un prost până la urmă. Nu mi-e ruşine cu prostia mea. Măcar fac ceva. Mă gândesc la ea. Când mă gândesc la propria prostie parcă nu mai par aşa de prost. Eu nu pot să mă exteriorizez, nu pot să fiu eu. Dacă mi-aş dezvălui adevăratul eu atunci cine dracu aş mai fi? Nici nu m-aş mai recunoaşte. Aş fi un străin pentru mine însumi. Un şi mai mare străin pentru toţi cei pe care îi cunosc. Merită riscul? Cineva mă cunoaşte însă fără să-i fi vorbit vreodată despre mine. Asta mă surprinde. Există oameni care ştiu despre mine. Eu cel care credeam că sunt ca o ladă veche şi ferecată cu toate lacătele chinezeşti din lume. Cineva are cheile şi pentru tine. Nu există secrete. Există doar oameni care ştiu despre alţi oameni fără să fi vorbit vreodată cu ei. Aici nu mă refer la chestii paranormale. E doar un fapt. O existenţă în sine. La dracu cu cauza şi efectul. În cazul ăsta cauza este efectul şi efectul cauza. Nu ştiu cu ce să încep. Niciodată n-am ştiut. Niciodată n-am ştiut ce fac. Ce voi face. Unde mă voi opri sau dacă mă voi opri vreodată. Niciodată n-am anticipat vreun sfârşit, nici măcar unul definitiv. Niciodată n-am ajuns undeva ca să am de unde să mă întorc. Am fost tot timpul în mine însumi. Şi ceea ce scriu acum e tot din mine însumi pentru că nu mă pot detaşa de eu-l ăsta care cuprinde tot ce sunt. Aşadar, o să mă amăgesc, am început. Am început ce n-am mai început. Am călcat cu dreptul pe o cărare la care visez de mulţi ani. E primul pas. Ce dacă e primul. Va mai veni şi stângul după el. Şi tot aşa. Stâng, drept. Ca la armată. Totul se face cu răbdare sau ca o furtună. Ori una ori alta. Nu există cale de mijloc la fel cum nu există căi de scăpare. Începutul meu e ca al oricărui om care a început mai devreme sau va începe mai târziu. Tot dracu ăla e. Numai că e al meu. Şi eu trag cu dinţii de el, mi-l atribui. E al meu. Urlu. Poate mă aude cineva. Problema mea e următoarea, la fiecare pas pe care-l voi face pe acest drum ideal mă voi gândi că nu ştiu de unde să încep… Îmi placi mult de tot, dar eu nu vreau sa iti plac…

Renunţarea la cuvinte

…………….. ,                         .                                               “                     “              : )

–                                                .

–                          …                                            …

–                                                                                       .

–                                       ,

–                    .                                                   ,                      ,                                   ,

–                                                     ,                          ,                                  ,              …

–                        :                             ,                                                            ,                                    ,                   .

–                         (                       ,                                                                                                     ,                 ,                       ).

–                                                            ?                                                              .                 ,

–                                   :                                                                                     .                                                                                                                     !!!                           .            .

18.                                        .                              ???

–                           ,                                  ,                                                                 ;                                   …

–                                         .                                                                   .

–                                                       …

Cuvântul singur

Ce este singurătatea?

Care este mecanismul după care acţionează societatea atunci când spune că însingurarea nu este un deziderat?

Ce înseamnă a socializa?

Cuvântul care m-a atras cel mai tare înainte să-i ştiu sensul:  mizantrop. Unul dintre sensurile lui care m-au atras cel mai mult – Persoană care manifestă aversiune faţă de specia umană. Aici trebuie să aduc o lămurire: a fi atras de ceva foarte tare nu este acelaşi lucru cu a te lăsa atras. Nu întotdeauna.

Cine ştie răspunsurile primelor trei întrebări înseamnă că nu ştie ce este singurătatea şi nu ştie ce înseamnă a socializa.

Ce înseamnă eu  îţi ofer, tu primeşti, tu îmi oferi, eu primesc, tu te apropii, te contopeşti şi apoi dispari, eu mă apropii, mă contopesc, apoi rămân.

Ce mai înseamnă astăzi a convieţui?

Dar a alege de bună voie să trăieşti cum îţi dictează intuiţia?

Ce este fuga de sine?

Şi ce legătură are cu dorinţa de a socializa?

De ce unora le e frică de singurătate iar ideea de însingurare îi sperie de două ori mai mult?

Ţi s-a întâmplat vreodată să vorbeşti cu cineva ore întregi, zile în şir şi concomitent să te simţi mai singur decât cu tine?

Există în noi o a doua fiinţă care ne ţine de urât atunci când nu există nimeni care să ne ţină de frumos?

Această a doua fiinţă este salvarea sau celula noastră în care suntem închişi când nu e nimeni prin preajmă?

Există posibilitatea ca un om care a trăit singur întreaga viaţă să atingă o altă etapă în evoluţia lui spirituală, etapă total necunoscută societăţii contemporane?

Când eram mic visam o lume ciudată pe care n-o pot descrie prin cuvinte. O simt doar. Uneori. Când stau întins în pat şi privesc tavanul şi nu mă gândesc la ceva concret.

Este posibil ca lumea să devină mai suportabilă dacă am depăşi etapa cuvintelor şi am reuşi să comunicăm global altfel decât prin sunete şi litere?

Nu crezi că principala problemă cu care se confruntă omenirea azi este comunicarea?

Dacă am vorbi ca un singur organism nu ne-am mai face rău unii altora.

Nu crezi că a interpreta ce spun eu acuma reprezintă sâmburele discordiei?

Nu crezi că a merge chiar mai departe şi a-ţi spune punctul tău de vedere reprezintă o diferenţă între noi?

Nu crezi că diferenţa asta alimentată de alte diferenţe invocate prin cuvinte poate duce la o ruptură?

Nu crezi că orgoliul tău nu te lasă să recunoşti?

Nu crezi că orgoliul este produsul cuvintelor?

Iar cuvintele doar o etapă ce trebuie depăşită în grabă dacă vrem să supravieţuim?

La început a fost cuvântul.

Asta parcă e luată din Biblie.

Ce a făcut cuvântul?

Cu ce ne-au ajutat cuvintele?

Nu crezi că am dreptate când spun tot ce am spus mai sus. Pentru că amândoi ne exprimăm ideile prin cuvinte. Iar atunci când sunt exprimate prin imagini noi le traducem tot în cuvinte.

Există vreun tratament pentru miliardele de miliarde de litere care se aşează şi creează opinii, legi, discordie, invidie, populism, regi, regine, papi samd

Până la urmă ce legătură are singurătatea cu cuvintele.

Păi are.

La început cuvântul era singur.

Şi noi, de asemenea, suntem nişte cuvinte solitare.

Oamenii de sub paşii mei

Ce să zic. Mai bine n-aş mai zice nimic. Toate cuvintele mele se disipează, neajungând nicăieri sau ajungând nicăieri sau dracu ştie. Tocmai ăsta e destinul lor de azi. Înainte, cuvintele trebuiau să ajungă la destinatar, era o chestiune de viaţă şi de moarte. Acum nimănui nu-i pasă. Fiecare e cu propria sa persoană, fiecare se alienează zilnic mai mult decât în ziua precedentă, procesul fiind inconştient. Fiecare crede că are mulţi prieteni, în care se poate încrede, dar de fapt totul este o iluzie, prietenii sunt puţini şi ăştia puţini sunt împrăştiaţi în cele patru zări.

Credeam că mi-a fost prieten/ă, se tot aud ecouri de pretutindeni, care de fapt nici măcar nu sunt auzite de nimeni. Ele doar există în ele însele, pentru ele, că doar şi ele sunt alienate, iar noi oamenii le intuim prezenţa fără să ne lăsăm duşi de intuiţie până la ele, să le eliberăm, să le auzim şi să le dăm voie să trăiască şi în altă parte decât în interiorul propriilor lor unde sonore.

Cum vrei să trăieşti? Cum vrei să-ţi duci la finish viaţa asta surdă înconjurată de voci? Da, e ca şi cum ai fi într-un cimitir şi-ţi imaginezi toate vocile tuturor oamenilor de-acolo de sub paşii tăi  susurând prin tenebrele gândului. Pleci scăldat în fiori reci.

Cred că de-aici i se trage principala ei caracteristică, aceea de a fi rece ca un gheţar sau chiar recele absolut. Mă refer la moarte…Şi ce dacă.

Cum vrei să cunoşti oameni noi când nici un om nu e nou. Toţi se infiltrează printre pietrele râului care-ţi curge prin vene, ca mai apoi să iasă printr-o fisură inutil de mică. Totu-i o trecere a fiecăruia prin fiecare fără a lăsa nimic în nimeni, nici o urmă, poate doar o vagă impresie că cineva e sau a fost pe-acolo, asemănător apei care trece peste o piatră o zi, nu observi piatra schimbată, ci doar ştii că apa a trecut peste ea.

Cum vrei să începi ceva când obstacolele nu există, când nimeni nu încearcă să te oprească, când nimeni nu-ţi dă nici un imbold, când nimeni nu există şi îţi dai seama înainte de-a adormi că întreaga lume e populată doar de tine şi că e groaznic de plictisitor să fii singur.

Cum vrei să trăieşti?

A trăi azi e sinonim cu a fi singur printre oameni………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Gata. Ajunge! Să revin la viaţa mea. Ce risipă de lumină este dincolo de geamurile camerei mele!!!