Procesul

Am văzut ieri un film pe care voiam să-l văd demult: Le proces, în regia lui Orson Welles. Cartea după care e făcut filmul a fost întotdeauna pentru mine o metaforă a vinovăţiei fără obiect; a vieţii trăită cu sentimentul culpabilităţii, însă fără a ştii de ce; a lumii în care trăim şi în care suntem cu toţii inculpaţi pentru a fi controlaţi cu folos.

Când am citit pentru prima dată În faţa legii, am simţit că am înţeles, în acelaşi timp, totul şi nimic. Exact la fel se întâmplă şi cu Legea. Legea dă speranţă, dar în acelaşi timp o ia, oferă siguranţă, dar în acelaşi timp ne lasă singuri, faţă în faţă cu ea, cu propria noastră conştiinţă vinovată, că doar trebuie să ne simţim la tot pasul vinovaţi, numai aşa Marele Sistem poate face din noi ce vrea, cum vrea, când vrea…

Dacă am fi lăsaţi în lege ar dispărea vinovăţia. Fără vinovăţie nu există control.

În faţa legii (Franz Kafka)

În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.” întrucît poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, rîde şi spune : „Dacă te ispiteşte într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu sînt decît păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fie­care sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puter­nic decît altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.” La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemînă, îşi zice el; dar, acum, cînd priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte pînă ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lingă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale.   Adeseori    păzitorul  îl supune  la mici interogaitorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sînt întrebări puse doar de cum  pun  domnii  cei  mari ;  iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricît ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor  ani,   omul   îl observă  pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică sa intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce  îmbătrîneşte,  doar  mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme  ce  de-a  lungul  anilor  a ajuns să-i  cunoască păzitorului pînă şi  purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute al îndupleca. într-un tîrziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucît nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzito­rul trebuie să se aplece adînc, pînă la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atîta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru ?” Păzitorul îşi dă seama că sfîrşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi pînă la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Anunțuri

Michel Houellebecq

 

Pe vremuri, când lucram la o librărie, citeam ca nebunu carţile lui. Azi am recitit doar câteva rânduri:

„Let’s put a chimpanzee in a tiny cage fronted by concrete bars. The animal would go berserk,
throw itself against the walls, rip out its hair, inflict cruel bites on itself, and in 73%
of cases will actually end up killing itself. Let’s now make a breach in one of the
walls, which we will place next to a bottomless precipice. Our friendly sample
quadrumane will approach the edge, he’ll look down, but remain at the edge for
ages, return there time and again, but generally he won’t teeter over the brink; and
in all events his nervous state will be radically assuaged.” (Whatever)

„The absence of the will to live is, alas, not sufficient to make one want to die.”

„Few beings have ever been so impregnated, pierced to the core, by the conviction of the absolute futility of human aspiration. The universe is nothing but a furtive arrangement of elementary particles. A figure in transition toward chaos. That is what will finally prevail. The human race will disappear. Other races in turn will appear and disappear. And human actions are as free and as stripped of meaning as the unfettered movements of the elementary particles. Good, evil, morality, sentiments? Pure ‘Victorian fictions.’ All that exists is egotism. Cold, intact, and radiant.”

„Love binds, and it binds forever. Good binds while evil unravels. Separation is another word for evil; it is also another word for deceit. All that exists is a magnificent interweaving, vast and reciprocal.” (Atomised)

„I’ve lived so little that I tend to imagine I’m not going to die; it seems improbable
that human existence can be reduced to so little; one imagines, in spite of oneself,
that sooner or later something is bound to happen. A big mistake. A life can just as
well be both empty and short. The days slip by indifferently, leaving neither trace nor
memory; and then all of a sudden they stop.” (Whatever)

„The problem is, it’s just not enough to live according to the rules. Sure, you manage
to live according to the rules. Sometimes it’s tight, extremely tight, but on the whole
you manage it. Your tax papers are up to date. Your bills paid on time. You never go
out without your identity card (and the special little wallet for your Visa!).
Yet you haven’t any friends.
The rules are complex, multiform. There’s the shopping that needs doing out of
working hours, the automatic dispensers where money has to be got (and where you
so often have to wait). Above all there are the different payments you must make to
the organizations that run different aspects of your life. You can fall ill into the
bargain, which involves costs, and more formalities.
Nevertheless, some free time remains. What’s to be done? How do you use your
time? In dedicating yourself to helping people? But basically other people don’t
interest you. Listening to records? That used to be a solution, but as the years go by
you have to say that music moves you less and less.
Taken in its widest sense, a spot of do-it-yourself can be a way out. But the fact is
that nothing can halt the ever-increasing recurrence of those moments when your
total isolation, the sensation of an all-consuming emptiness, the foreboding that your
existence is nearing a painful and definitive end all combine to plunge you into a
state of real suffering.
And yet you haven’t always wanted to die.
You have had a life. There have been moments when you were having a life. Of
course you don’t remember too much about it; but there are photographs to prove
it. This was probably happening round about the time of your adolescence, or just
after.” (Whatever)

Note

Astăzi o să plec. Afară e un soare care-mi aduce aminte de toamna trecută. Îmi aduce aminte de distopia lui Evgheni Zamiatin, Noi. Se aude zgomotul traficului peste adierea intermitentă a vântului. Mi-am pus o oglindă-n cameră ca să mă întâlnesc cu mine însumi mai des. Maldărul de haine de pe scaun nu are vârf, e ca un munte nesfârşit. E linişte şi nişte frunze mai pică din când în cand din plopi. De-abia aştept să ies afară, să trag o gură de aer proaspăt de Bucureşti şi să îmi văd de drum. Asta e una dintre zilele alea în care se poate întâmpla orice. Ăsta e unu dintre momentele alea în care pot să scriu orice tâmpenie fără să-mi pese. Ieri a fost una dintre zilele alea faine, dar cu final neaşteptat. Ar trebui să mă îmbrac şi să plec acolo…