Nu ştiu ce titlu să pun

Scopul definiţiei este să limiteze capacitatea de a „vedea” obiectul definit. Cu cât definesti mai  exact un concept cu atât îl îngrădeşti mai bine şi, o dată cu asta, există tot mai puţine şanse să „vezi” dincolo de el sau să-i găseşti noi utilităţi, la care nici măcar nu te-ai gândit.

Un lucru devine cu atât mai rigid cu cât este mai bine definit…

De aici şi un obicei, al noastru, al oamenilor, în loc să vedem lucrurile aşa cum sunt, le vedem de cele mai multe ori aşa cum sunt ele definite.

Probabil că realitatea este şi ea o definiţie amplă, bine instrumentată şi bine implementată în creierele noastre din timpuri străvechi.

Oare realitatea se transmite ereditar?

Cunoaşterea este o înşiruire de definiţii.

Atunci când se va defini tot vom ajunge în stadiul final de ne-cunoaştere.

Orice sistem care în cursul formării/dezvoltării  sale exclude alte sisteme, ajunge în final să se autoexcludă, nepremeditat.

Suntem înconjuraţi de lucruri importante, de oameni importanţi, de idei importante, de momente importante, de evenimente importante, s.a.m.d… Chiar şi de noi înşine suntem înconjuraţi. Personalitatea este importantă. Eu-l este important…

Cultura stresului este importantă. Atât de importantă încât stresul intră treptat-treptat  în bagajul normalităţii. Cine nu va fi stresat în viitor va ajunge la spitalul de nebuni.

Poate că nu ştim să trăim, tocmai pentru că ni se pare mai important orice decât a trăi.

Orgoliul va distruge omenirea.

Credincioşi şi atei

Dacă nu eşti credincios, eşti ateu şi dacă nu eşti ateu, eşti credincios. Nu există cale de mijloc, căi paralele sau…alte căi. Cam aşa gândeşte majoritatea. Credincioşii…cred; ateii…sunt raţionali, deci nu cred, sunt siguri că ceea ce spun este adevărul, adevăr pe care nimeni nu-l vede, cu excepţia lor. Dar şi credincioşii, prin actul lor de credinţă, spun că aceea este calea către adevăr. Credinţa poate fi adevărul în sine sau o cale care îl poartă pe credincios către adevăr.

Ateismul este credinţă, la fel cum şi deismul este tot credinţă. Relaţia ateu – credincios, cel puţin din punct de vedere formal, este aceeaşi: credinciosul de rând nu are acces la revelaţie, la fel cum şi ateul de rând nu are acces la revelaţie:

Ateii invocă, împotriva creaţionismului, ştiinţa şi savanţii care fac descoperiri ştiinţifice. Problema este că ei doar invocă, fără a avea acces la sursa primordială care i-a determinat pe savanţi să tragă concluziile, să elaboreze teorii, să explice lumea. Ateii vorbesc despre Inchiziţie, despre crimele creştinismului. Dar, vai, ştiinţa chiar nu a făcut nici o victimă nevinovată??? Să mai dau exemple? E de prisos să aduc aminte că orice descoperire ştiinţifică benefică pentru umanitate, iniţial, este folosită, de fapt, întâi, în scop militar. Orice descoperire ştiinţifică înglobează în folosinţa ei o parte paşnică şi o parte agresivă. La fel şi Dumnezeul creştinilor este în parte paşnic şi pe de altă parte foarte agresiv. Doi în unu este de fapt unu nu doi. A spune că omul se trage din maimuţă, de exemplu, pentru că aşa demonstrează Richard Dawkins, fără să ai posibilitatea să vezi cu ochii tăi întregul proces cognitiv, care l-a determinat pe Dawkins să aibă „revelaţia”, e un act de credinţă în cel mai pur mod cu putinţă. Exact la fel fac şi credincioşii care îi ascultă pe cei care au revelaţii. Divinitatea nu li se arată şi lor, dar îi cred pe cei cărora li se arată. Una e să vezi un concept şi să-i înţelegi pe viu comportamentul, să reiei la faţa locului întreg şirul de descoperiri legate de el, şi să înţelegi raţionamentele tuturor savanţilor care au studiat acel concept, cu ochii tăi, observând,  şi alta e să citeşti în cărţi despre ceea ce au văzut, au judecat sau au descoperit oamenii de ştiinţă. În primul caz este vorba de revelaţie, în al doilea caz este vorba de credinţă.

Ce se întâmplă cu contradicţia între un savant care are o „revelaţie” ştiinţifică, fără dorinţa de a descoperi ceva care să dărâme din temelii credinţa, şi un credincios care are o revelaţie autentică? E vorba de acelaşi lucru explicat în moduri diferite. Diferite doar la suprafaţă, dar care judecate profund duc la aceeaşi unică revelaţie.

Credincioşii sunt atei prin excelenţă când vine vorba de ştiinţă. Neagă orice le neagă existenţa credinţei. Sunt radicali, fără să încerce să analizeze profunzimile credinţei lor. Fără să încerce să găsească legături ascunse între ceea ce cred ei şi ceea ce cred ceilalţi. Nu. Se limitează doar la dualitatea milenară dintre bine şi rău. Ei sunt „băieţii” buni şi ateii sunt „băieţii” răi. Atât. De ce să se mai complice. E mai simplu aşa. E mai simplu să existe două tabere care să se ciopârţească între ele pentru supremaţia adevărului. E mai simplu aşa pentru că aşa au fost învăţaţi. Dacă nu ai cu cine să te lupţi, creează-ţi duşmani, altfel te vei plictisi.

Vreau să mă ţin la distanţă de orice fel de catalogare, nu sunt nici de partea credincioşilor şi nici de partea ateilor, pentru că nu-mi plac taberele, liniile de demarcaţie dintre oameni şi lucruri. Nu-mi plac conflictele de orice fel. Unde sunt linii de demarcaţie sunt şi vor fi conflicte întotdeauna. Nu vreau să am modele de urmat (în sensul că nu vreau să fiu altul decât eu însumi, iar eu însumi implică intregul), dar vreau să cunosc cât mai multe puncte de vedere şi astfel să descopăr atât cât sunt eu capabil, o legătură între ele, pentru că orice lucru din universul ăsta  iluzoriu sau real are cel puţin o legătură intimă cu restul universului. Orice lucru face parte din întreg, fără de care nu poate trăi. Lucrurile care fac rău întregului se autoelimină singure, deci nu prea are rost să ţip în gura mare (deşi uneori o fac) că  aia sau aialaltă nu e în regulă. E de prisos. Pierdere de vreme. Mai bine ne-am dedica timpul petrecut combătându-i pe alţii, autocunoscându-ne. Ar fi mult mai sănătos şi am descoperi într-o zi ce frumos e totul în jurul nostru fiind aşa.

Nu sunt nici măcar agnostic, nu vreau să fiu nimic. A fi agnostic implică o linie de demarcaţie între mine şi ceilalţi. Deci conflict. Îmi place să am revelaţiile mele, îmi place să-i ascult pe toţi cu care interacţionez, cât mai natural cu putinţă, pentru că şi ascultându-i pe alţii îmi fac o idee despre mine însumi. Măcar pot încerca, chiar dacă e greu. E greu să asculţi un preot dacă eşti ateu, cu ochii deschişi, fără să-ţi treacă prin minte nici o ironie. E foarte greu. Dar e o cale către autocunoaşterea totală. Una dintre multele căi care sunt interdependente.

Nu militez pentru unirea credinţei cu ştiinţa, ci aduc aminte ceea ce s-a uitat: Toate părţile pe care le cunoaştem fac parte din întreg, toate taberele existente sunt una, toate liniile de demarcaţie sunt iluzorii, ideile diferite au fost, sunt şi vor fi efectul aceleiaşi idei; toate fiinţele au aceeaşi sursă, toate pietrele provin dintr-o piatră mai mare.

Fericirea pe care o căutăm este în noi înşine şi nu putem ajunge în noi înşine într-o lume guverată de alb şi negru.

Obişnuinţa şi plictiseala

Mai întâi obişnuinţa, apoi plictiseala. M-am obişnuit cu tot ce mă înconjoară, am nevoie de ceva nou pentru a mă revitaliza. Pe vremuri, când schimbarea era aşa de rară, oamenii se plictiseau? Dacă s-ar fi plictisit atunci ar fi avut toate şansele să moară de plictiseală cu toţii. Acolo unde noul face parte din procesul natural al lucrurilor, nu există plictiseală. Pe de altă parte, acolo unde noul este impus ca o necesitate pentru supravieţuire, intervine obişnuinţa şi plictiseala.

Cu cât sunt mai multe opţiuni cu atât ne plictisim mai repede de fiecare alegere. Apoi alegem din nou şi ne plictisim din nou de noua alegere, într-o goană absurdă motivată de dorinţa de a experimenta cât mai mult din tot ce ni se oferă. Timpul este deci de aici încolo aliatul cel mai de preţ al noutăţii. Timpul trece, ce-a fost nou nu mai este.

Informaţia nu mai este un lux, ci se poate vorbi mai degrabă de inflaţia informaţională. Moda de orice fel este tot efectul obişnuinţei. Scopul este să culegem cât mai multe din „fauna” prezentă, să cunoaştem şi să dorim altceva, pentru că ne-am plictisit de ceea ce aveam.

Unde se ajunge încercând să cuprindem totul într-o viaţă? În nici un caz la cunoaştere. Posibilitatea de a cuprinde tot e doar o poveste în care nimeni nu crede, la care, pe de altă parte, nimeni nu renunţă. Încercând să faci totul, este acelaşi lucru cu a nu face absolut nimic. Un fel de pierdere de vreme. Dorinţa de mai nou decât noul achiziţionat ne arată cât de ignoranţi suntem atunci când vine vorba de aprofundare.

Aprofundarea ne-a devenit străină. Un turist are la dispoziţie o zi pentru a vizita un oraş. Ce decizie va lua? Va alerga întreaga zi prin acel oraş şi în fuga lui va observa şi va fotografia sau va filma tot ce-i va ieşi în cale? Sau va vizita un singur loc, locul de care se simte cel mai apropiat, despre care a citit sau pur şi simplu îl intuieşte, şi va încerca să observe tot ce este el capabil să observe acolo?

Conştiinţa timpului este mult mai pregnantă acum decât a fost vreodată. Impresia că nu mai am timp pentru a face tot ce mi-am propus, duce la anxietate, la teama de următorul minut, deci la teama de a trăi. Când ai în cap numai presiunea timpului, pe de-o parte, şi multitudinea de lucruri pe care le ai de făcut, pe de alta, ajungi ori să clachezi, să faci o criză, ori să faci totul, uitând de tine.

Uitarea de sine este practicată de tot mai multă lume. Mergi într-un bar şi asculţi despre ce vorbeşte lumea din jur. Nimeni nu vorbeşte despre eu, ci numai despre fapte exterioare, evenimente, întâmplări. Mâine la fel, poimâine la fel: mergând chiar şi în locuri diferite, locuri unde lumea discută, în grupuri, vei observa că discuţiile despre alţii sau despre lucruri sunt primordiale. Oamenii sunt atraşi mai mult de evenimentele externe, decât de cele interioare, pentru că au prea mult ochii deschişi şi privesc numai ce li se spune că e important. A-ţi lua în serios propria persoană şi a discuta pe tema asta, constituie un afront adresat discuţiei. E mai simplu să nu ştii decât să ştii. Ne-am plictisit şi de noi înşine, pentru că ne-am obişnuit cu noi înşine. Şi ne-am obişnuit cu noi înşine pentru că tot ceea ce ştim despre noi e neesenţial.

Omul se plictiseşte pentru că este înconjurat pretutindeni de neesenţial.

Oamenii se plictisesc pentru că s-au îndepărtat de adevăratul lor chip. În consecinţă, întreaga viaţă aleargă în căutarea lui, prin labirintul prezentului, fără să îşi dea seama, trecând în goana lor absurdă de fiecare dată pe lângă el. Unii chiar îl fotografiează, dar, chiar şi aşa, se pierde printre milioanele de poze pe care nu ajungi să le vezi într-o viaţă. Presat de timp şi de obişnuinţă, de nevoile zilnice, de cerinţele zilnice, de absurdul existenţei, de monotonie şi de ideea absurdă că trebuie să faci cât mai mult pentru a avea mult, plictisit până peste măsură de tot şi toate, omul uită esenţialul – viaţa este în altă parte, viaţa este tot ce n-am fost învăţaţi că înseamnă a trăi, a vieţui.

Ce mici suntem!

Şi ce mari ne credem!

Un punct care se dizolvă în masa Universului.

Priviţi de la distanţe cosmice, nu mai existăm.  Suntem doar ce este totul. Un întreg mare şi misterios. Ne contopim cu universul. Dacă s-ar uita cineva la noi de la zeci de milioane de ani lumină ar mai fi ceva viu în momentul în care lumina ar ajunge la observator?

Suntem aşa de mici în infinitul necuprins, încât am putea foarte bine să fim o simplă iluzie.

Ne credeam centrul Universului şi deodată s-a descoperit că nu e aşa, acum credem că putem să distrugem orice şi apoi să uităm că am distrus, mergând mai departe în proiectul invincibilităţii noastre…

Suntem mici. Orice e mic la scara Universului, dar nimic nu există pe degeaba. Nici chiar o iluzie… Totul are un scop şi o influenţă asupra vecinătăţii, chiar dacă unele scopuri sunt aşa de subtile încât nu am reuşit să le descoperim încă. Orice acţiune modifică, transformă. Noi ce facem? Cum ne transformăm? Cum transformăm? Cum participăm la transformare? Cu ce gânduri?

Dacă ne credem buricul pământului, cu siguranţă nu suntem şi buricul Universului, deci aspectul ăsta nu prea are importanţă la scara asta. Altceva trebuie că e mai important decât părerile noastre grandomane despre noi înşine. Altceva contează. Când o să fie limpede pentru toţi ceea ce contează, atunci vom avea o oarecare importanţă în procesul cosmic.

Partea ascunsă

FANTÁSTIC, -Ă, fantastici, -ce, adj. 1. Care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație; ireal, fantasmagoric, fabulos. ♦ Literatură fantastică = gen de literatură în care elementul preponderent îl constituie imaginația, irealul. 2. Care pare o plăsmuire a imaginației; p. ext. extraordinar, grozav, de necrezut. ♢ (Adverbial) Produs fantastic de scump. 3. (Despre oameni) Ale cărui idei sau fapte au un caracter fantezist, bizar. – Din fr. fantastique, lat. phantasticus. (dexonline.ro)


„Your vision will become clear only when you can look into your own heart. Who looks outside, dreams; who looks inside, awakes.” (Carl Gustav Jung)

„The human psyche shows that each individual is an extension of all of existence.”(Stanislav Grof)

„Yesterday is but today’s memory, tomorrow is today’s dream.” (Kahlil Gibran)

„There is a similarity between the LSD effects and the experiences associated with the process of dying.” (Stanislav Grof)

„Subatomic particles do not exist but rather show ‘tendencies to exist’, and atomic events do not occur with certainty at definite times and in definite ways, but rather show ‘tendencies to occur’.” (Fritjof Capra)

”Creative activity could be described as a type of learning process where teacher and pupil are located in the same individual.” (Arthur Koestler)

Partea ascunsă.

Suntem învăţaţi să credem că nu există nimic fantastic, că nu există decât în minţile noastre, nu şi în lumea reală. Copiii trăiesc mai mult în lumi fantastice decât în realitate. Ei au voie să vadă alte lumi pentru că sunt copii şi încă nu sunt folositori pentru societate.

Realitatea este formată din evenimente şi din fapte programate minuţios de legi ale fizicii. Tot ceea ce este dincolo de realitate este doar în mintea noastră. Să nu lăsăm fantasticul să evadeze din noi pentru că atunci vom fi damnaţi de cei din jurul nostru, chiar şi de specialişti, care ne vor îndosaria cu verdictul clar: nebunie.

Realitatea este descrisă numai de legătura fără echivoc între cauză şi efect. Când legătura este aparent inexistentă, nu mai există realitate, ci doar poveşti, mituri, absurdităţi, nebunie, minte bolnavă, ciudăţenie, damnare s.a.m.d.

Copilul este învăţat progresiv, pe măsură ce creşte, să facă distincţie între lumea reală şi lumea din capul lui, altfel intră în domeniul patologicului. Este învăţat să adere treptat treptat la părerea majorităţii, potrivit căreia pentru a fi un om cu viitor trebuie să vadă numai ce i se dă voie să vadă, numai ce există cu adevărat, deoarece ceea ce are voie să vadă este într-adevăr tot ce există cu adevărat.

Legile fizicii descriu realitatea. Orice există dincolo de aceste legi nu mai este real.

Legile fizicii sunt descoperite de oameni, testate de oameni, enunţate de oameni. Realitatea este o sumă de legi unanim acceptate de întreaga societate. Legile trebuie să fie mai întâi acceptate de majoritate, ca abia mai apoi să li se dea voie să descrie realitatea. Realitatea este descrisă de oameni.

Relaţia omului cu realitatea este strâns legată. Orice modificare a acestei prietenii poate să dărâme o organizare păzită cu străşnicie.

Relaţia dintre natură şi realitate este ca relaţia dintre întreg şi parte. Realitatea este doar o parte a naturii, nu este o descriere absolută a ei.

Oamenii au decis că această descriere evazivă este cea mai potrivită pentru a perpetua o societate clădită pe doctrina supunerii: există doar ce ni se spune că există, restul este fantastic. Ca şi cum ai ţine legat un câine întreaga viaţă, zi de zi şi l-ai elibera la bătrâneţe. Câinele va rămâne în raza lanţului până când va îndrăzni să părăsească realitatea descrisă de lanţ şi să păşească în lumea fantastică din afara sa.

Asemenea câinelui vedem doar la depărtare de noi o altă lume, privim către locurile unde nu putem ajunge din cauza lanţului. Reuşim doar să le analizăm vag, fără să punem piciorul în tărâmurile interzise.

Frica de necunoscut ne este implantată în minte de adepţii realităţii. Întunericul este rău pentru că are calitatea de a ascunde de ochii noştri realitatea. Tot ceea ce ascunde realitatea şi lasă liberă privirea către alte dimensiuni este rău. În întuneric sunt monştrii. În întuneric este Diavolul care te priveşte şi te poate mânca. Împărăţia întunericului, s.a.m.d.

Religia cea mai puternică de pe pământ este Cultul Realităţii. Nu există nici o religie mai puternică. Nicăieri. Dumnezeul acestei religii este paradigma în vigoare. Întreabă orice om în ce crede mai mult, în Realitate sau în Dumnezeul oricărei religii. În cel mai rău caz va spune că realitatea este însuşi Dumnezeu.

Când suntem în stare de veghe pupilele ne sunt îndreptate către exterior, când dormim ochii se răsucesc către interior. Asta spune multe despre natura umană. Visele sunt fantastice. Am avut un coşmar. E doar un coşmar. Doar un coşmar. Doar o plăsmuire a fantasticului din fiecare. Dar dacă visul se transformă în realitate? Visul de peste noapte se transformă în evidenţă peste zi. Atunci închidem din nou ochii şi mergem mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Realitatea este ca un sistem totalitar al cărui principal scop este abolirea visării de orice fel.

Visezi mult! Visează mai puţin şi trăieşte în realitate, omule. Se clădeşte ideea că omul este sinonim cu realitatea. Omul este real.

Visul este tot ce i-a mai rămas omului matur din lumea fantasticului.

(În pozele de mai sus – Quantum Man

According to quantum physics, the world is fundamentally quite different than it seems. For example, matter can be demonstrated to have a wave-like quality associated with its motion. Quantum physics describes a moving object as consisting of waves oriented perpendicular to its direction of motion. Drawing inspiration from that image, artist Julian Voss-Andreae has created an image of a walking human as a quantum object. Made up of thin, vertically oriented steel sheets representing those waves, the 8’ (2.50 m) tall sculpture is a metaphor for the counter-intuitive world of quantum physics. Symbolizing the dual nature of matter with the appearance of classical reality on the surface and cloudy quantum behavior underneath, the sculpture seems to consist of solid dark steel when seen from the front, but dissolves into almost nothing when seen from the side.) – sursa

Imposibilitatea omniscienţei

sau Teorema de incompletitudine (Kurt Godel)

Mai pe scurt: Niciodată nu vom ştii totul folosindu-ne de raţiune, de logică.

Din moment ce computerul este o maşină logică, întotdeauna vor fi probleme pe care care el (computerul) nu le va putea rezolva (despre Alan Turing):

Despre intuiţie:

„Gödel essentially constructed a formula that claims that it is unprovable in a given formal system. If it were provable, it would be false, which contradicts the fact that in a consistent system, provable statements are always true. Thus there will always be at least one true but unprovable statement.

„Gödel’s theorem shows that, in theories that include a small portion of number theory, a complete and consistent finite list of axioms can never be created, nor even an infinite list that can be enumerated by a computer program. Each time a new statement is added as an axiom, there are other true statements that still cannot be proved, even with the new axiom. If an axiom is ever added that makes the system complete, it does so at the cost of making the system inconsistent.

It is possible to have a complete and consistent list of axioms that cannot be enumerated by a computer program. For example, one might take all true statements about the natural numbers to be axioms (and no false statements). But then there is no mechanical way to decide, given a statement about the natural numbers, whether it is an axiom or not, and thus no effective way to verify a formal proof in this theory.” (sursa: Wikipedia)

Am pus-o…

…pentru că nu ştim să fim cumpătaţi, ne gândim numai la noi, „mâncăm” tot şi facem copii în acelaşi timp, fără să ne gândim că lor nu le mai lăsăm nimic, mai mult, facem copii pentru că „aşa se face” sau pentru că „aşa a lăsat Dumnezeu”, nu respectăm mâna care ne hrăneşte, ne credem indestructibili când de fapt suntem insignifianţi la scara Universului, ne credem mai deştepţi decât suntem şi, în consecinţă, tot ce nu e ca noi e involuat, tot ce nu e om e sub om, ceva de genu, nu ne gândim la moarte – de ce ne-am gândi când o întreagă giga-echipă de oameni de ştiinţă lucrează pentru nemurirea noastră şi noi credem în promisiunile lor, trăim prea mult în prezent pentru că suntem comozi, am uitat să supravieţuim, dacă am fi nevoiţi să trăim numai din puterile noastre personale am muri pe loc, sugem din pământul ăsta tot ce are şi nu dăm nimic în schimb, sub pretextul că geniile de noi vor inventa un înlocuitor pentru tot ce futem, dar nu e aşa, cu toţii o ştim şi continuăm să sugem bla bla bla samd…

Se va inventa ceva care să înlocuiască la fel de eficient tot ceea ce am „mâncat” ca nesătuii – asta e tot o Credinţă, cum e credinţa în Rai/Iad de exemplu… Momentan, suntem aici şi facem tot ce facem pentru că ni se bagă în cap că omul poate să trăiască indiferent ce ar face, iar dacă haleşte prea mult, nu-i nimic, Vom inventa un înlocuitor…pe care, dacă va exista, îl vom devora ca pe precedentul…până când?… Ce e de făcut? Se mai poate face ceva? Sistemul de faţă e cel mai puternic din istorie pentru că se bazează pe o libertate relativă şi pe interdicţii disimulate… Oamenii sunt prea comozi azi pentru a mai face revoluţii, ce să mai vorbesc de o revoluţie planetară. Oamenii sunt construiţi de sistem mult prea bine în spiritul individualităţii pentru a se mai uni pentru o cauză comună…

După mine şansele sunt ffff mici să se întâmple ceva benefic în timp util…

(…apropo, cine vrea copii într-o lume ca asta?)

Despre Trib, Homo Sapiens, Homo Gestalt şi o Meduză

Ştiu, o să pară un articol mistic. Asta e.YinYangTaijitu

Am citit mai demult Ismael, o carte care mi-a plăcut extrem de mult, şi azi mi-am amintit de povestea aia cu Meduza (e la pagina 26, iată linkul ). Cam de la povestea asta mi-a venit ideea cu articolul următor. Nu ştiu de ce. Nici nu ştiu dacă va avea vreo legătură până la urmă cu Meduza, deşi ceva îmi spune ca va avea.  E tot o poveste. Eu nu ştiu să scriu altceva decât poveşti. Asta e, dacă mă simt mai apropiat de intuiţie decât de raţiune.

Mă gândesc la triburile din vechime şi la cele câteva care au mai rămas şi îmi sare în ochi un aspect foarte vizibil: ei trăiau în natură, în comuniune cu natura şi între membrii tribului existau legături foarte strânse. Mai mult, mie-mi pare că această legătură strânsă între Membrii Tribului – Natură poate fi asemuită foarte bine cu o simbioză. Simbioza este definită în felul următor în dex-ul nostru online cel de toate zilele – “Asociere a două vieţuitoare din specii diferite, care îşi duc viaţa în comun. ♦ (Fig.) Unire strânsă, intimă; prietenie. [Pron. -bi-o-. / < fr. symbiose, cf. gr. syn – cu, bios – viaşă]”. Putem considera natura o vieţuitoare? Vieţuitor este ceva în viaţă. Natura, după mine, este în viaţă în toate sensurile. Aşa că nimic nu mă opreşte să extind conceptul de vieţuitoare, astfel încât să cuprindă şi natura. Din câte ştiu simbioza presupune şi o dependenţă reciprocă a vieţuitoarelor care trăiesc în comun. De exemplu o termită care nu poate mistui lemnul, dar microbii din stomacul termitei pot, iar termita mănâncă ceea ce lasă microbii după ce au mâncat. Nu văd de ce triburile şi natura nu erau în dependenţă reciprocă. Aşa că o să continui de la ideea că tribul şi natura erau/sunt în simbioză. Eu aşa văd lucrurile.

Între membrii aceluiaşi trib exista o legătură strânsă, fără de care tribul n-ar mai fi putut supravieţui. Tribul era format din oameni, iar oamenii fac parte din aceiaşi specie. Ar fi putut exista simbioza între ei? Conform definiţiei, nu. Dar dacă ne imaginăm o legătură aşa de strânsă încât membrii tribului convieţuiau ca un întreg, ca un singur organism? Aş asemui tribul cu organismul uman, în cadrul căruia se petrec extraordinar de multe chestii de care nu suntem conştienţi. Nu suntem conştienţi de existenţa organismului în fiecare clipă, dar atunci când o facem ştim că facem parte din el şi el face parte din noi şi că gândul şi materia nu sunt despărţite, ci formează o unitate. Aici am cam generalizat. Sunt unii oameni care ridică în slăvi materialismul, alţii sunt cu imaterialul, alţii cu ambele, dar privite separat, ca fiind două părţi diferite, dar puţini sunt cei care cred în Holism. Sau mai mulţi. Nu ştiu. Nu i-am numarat. Să ne imaginăm că Tribul  este un organism de felul acesta ale cărui părţi se întrepătrund formând un întreg. Între Trib (organism) şi natură există o relaţie de simbioză, dar aş extinde (extind cam mult, nu?) şi aş merge până într-acolo încât aş spune că Tribul şi natura sunt O singură fiinţă. Termita şi microbii din stomacul ei sunt o singură fiinţă, la fel cum omul şi creierul său sunt o singură fiinţă. Da, dar creierul nu este o fiinţă. Aşa e. Nici creierul fără om nu ar exista la fel cum nici microbii ăia fără termită nu ar supravieţui. Aşa, pentru că am clarificat cât de cât pot merge mai departe, altfel devin plictisitorJ.

Ce mă face să cred în scenariul ăsta? Un fapt foarte simplu şi oarecum demonstrabil. Natura este împotriva sinuciderii. De ce triburile nu distrugeau natura? Pentru că era ca şi cum şi-ar fi extirpat creierul. De ce erau paşnici? Pentru că ar fi durut o eventuală răzvrătire. Aş asemui răzvrătirea cu o boală a unui organism pe care anticorpii o elimină mai devreme sau mai târziu.

Dar, se spune că ar fi existat nişte rebeli care ar fi ales calea răzvrătirii, la Revoluţia agricolă, acum 10 000 de ani. Au format un alt organism separat de natură, doar aparent, care se baza pe exploatarea naturii, adică pe auto-devorare şi autodistrugere treptate.

Cum s-au format ei, nu despre asta vreau să vorbesc. De ce s-au format? Doar un aspect mă interesează. După fiecare perioadă extremă urmează o altă perioadă opusă care se dezvoltă până la extrem ca mai apoi să lase loc unei alte perioade opuse care la rândul ei se va dezvolta până la extrem: Yin şi Yang, aici voiam să ajung.. Cel puţin aşa ne învaţă istoria. După o perioadă de prosperitate extremă urmează o perioadă de criză extremă. simbolul cel mai relevant e Yin şi Yang. Filozofia Tao e cea mai holistică. Iar pe mine mă interesează foarte tare aspectul ăsta al problemei. Ceea ce “aberau” oamenii ăia acum mii de ani despre Tao se potriveşte perfect cu principiile fizicii cuantice de azi. Ce “coincidenţă”. Dar despre asta voi scrie într-un articol separat…

Acum mă întreb şi eu, că tot am ajuns aici, ce dracu legătură e între Tao, Meduza lui Daniel Quinn şi Revoluţia agricolă. Bună întrebare. O să încerc să răspund. Deşi nu ştiu dacă voi reuşiJ.

Să ne imaginăm că acum 10 000 de ani, chiar înainte de Revoluţia agricolă a existat o astfel de perioadă extremă. De ce n-ar fi fost o perioadă extremă? Lumea o ducea mult prea bine atunci. Când organismul o duce mult prea bine, trebuie să apară o boală, iar după boală, organismul îşi revine treptat şi continuă să o ducă bine şi aşa mai departe. Cu o singură excepţie, atunci când boala este incurabilă, cum e SIDA, de exemplu. Ceea ce se întâmplă acum cam aşa pare a fi. O boală fără leac. O extremă boală fără leac care riscă să ucidă întregul organism. Atunci au apărut ceilalţi oameni. Au format o nouă cultură, separată (aparent) de natură, au venit cu conceptele lor de bine şi rău şi derivatele acestora. Cultura lor se baza şi se bazează pe distrugerea a tot ce nu e ca ei. Şi au continuat să distrugă, să distrugă, treptat-treptat, apropiindu-se de extremă, până azi când iată că ne aflăm într-o asemenea extremă.

În cultura asta auto-distructivă, au început să re-apară primele semne de holism. Da, chiar aşa. Numai că Tancul e prea mare de data asta ca să fie distrus. Sau? Cine ştie. Nu putem ştii nimic cu siguranţă. Aceste semne firave au început o dată cu fizica cuantică. Ea ne spune, contrar fizicii lui Newton, că întreg Universul e un mare Întreg, fără parţi independente, aşa cum ne-au învăţat de secole dualiştii sau materialiştii:

Suntem conduşi spre noţiunea de întreg indestructibil, noţiune opusă ideii clasice de realitate separată în părţi ce pot fi analizate independent…Ideile clasice de relitate constituită din componente elementare fundamentale şi de sistem alcătuit prin alăturarea şi aranjarea părţilor au fost părăsite. Spunem acum că interdependenţa cuantică a întregului constituie realitatea fundamentală şi că părţile care se comportă doar în mod relativ independent sunt forme particulare integrate acestei unităţi.( David Bohm)

În cultura asta autodistructivă au apărut primele semne de comunicare acauzală între persoane şi între acestea şi Natură. Bineînţeles nimeni nu crede, pentru că nu pot fi dovedite ştiinţific. Dar ce, Newton se gândea că se va naşte Einstein care-i va zdruncina concepţia sa rigidă despre lume? Eu nu cred că se gândea. Ca o analogie, foarte mulţi spun, Nu se poate, pentru că legile fizicii spun altceva, nu există comunicare acauzală(!!!). Probabil o fac dintr-o încăpăţânare, dintr-o ambiţie de viaţă (toată viaţa au fost siguri de ceva şi deodată vine cineva şi le dovedeşte că s-au înşelat: omul vede numai ce este învăţat să vadă) şi nu se gândesc că aceste legi ale fizicii nu se aplică domeniului contestat. Legile fizicii se aplică numai anumitor sisteme, nu realităţii în întregime. De vreo o sută de ani se lucrează la o teoremă care să explice realitatea în întregime. Dar nici până azi n-a fost descoperită.

În cultura asta autodistructivă, să ne imaginăm că există oameni moderni care pot trăi ca un întreg, ei şi întregul univers, Unul. Nu ca pe vremuri, în păduri, pentru că în stadiul de faţă aşa ceva nu mai este posibil. Pe de altă parte nici nu prea mai sunt păduri pentru a băga toţi oamenii în ele. Să ne imaginăm că doar trăiesc într-o altă formă, dar având aceeaşi esenţă cu modul de viaţă al primitivilor. Trăiesc şi comunică între ei şi cu mediul înconjurător natural, poate la fel cum vorbeau cu zeii primitivii. Să-i numim Homo Gestalt. Poate că nu sunt mulţi. Dar pot deveni mai mulţi. Meduza lui Ismael a greşit când a afirmat că în final a apărut ea, lăsând să se înţeleagă că ea este culmea evoluţiei. Prin asta a exclus orice posibilitate viitoare de evoluţie pentru ea însăşi. Şi tot aşa fac şi oamenii civilizaţiei noastre.

Un foarte posibil cataclism mondial cauzat de această cultură autodistructivă, va împiedica evoluţia celelaltor specii, inclusiv a noastră. Iar dacă noi am ajunge să depăşim stadiul de indivizi separaţi, aşa cum ne învaţă încă paradigma clasică, într-un timp foarte scurt, atunci ar mai fi o şansă. Următoarea etapă în evoluţia umanităţii nu va fi una fiziologică, ci una spirituală. Această etapă spirituală nu trebuie înţeleasă făcându-se analogie cu religia. Ci doar o evoluţie spirituală naturală. Bineînţeles, dacă timpul ne va permite, în această cultură autodistructivă.

Noul OM

Nu devorează numai produsele cumpărate, ci şi orice persoană diferită de marele uriaş – societatea. Aruncă orice îi este nefolositor, fără să se întrebe dacă este sau va fi folositor. Ignoră invizibilul pentru că nu-l poate observa, şi se ghidează numai după ce-i sare în ochi. Nu acceptă vechiul pentru că alimentele perimate miros urât. Nu-şi pune multe întrebări pentru că riscă să primească răspunsuri. Reneagă natura pentru că de acolo se trage. Urăşte singurătatea pentru că de-acolo iese la iveală invizibilul din el. Este Bun orice este sau va fi un produs, Rău restul. Observă realitatea fracţionat. În jur are obiecte valoroase foarte bine categorisite. Nu poate trăi fără ele pentru că el însuşi este tot un obiect. Cel mai valoros obiect din lume. Nu are fantezie. Se limitează doar la concret. Uneori este religios; îi dă lui Dumnezeu atât cât merită. Îşi calcă-n picioare semenii, pentru că el trebuie să fie în vârf şi dacă n-ar face-o ar fi călcat în picioare de alţii ca el. Vorbeşte numai despre obiecte, orice lucru imaterial îi provoacă un blocaj de gândire. Jobul pe care-l are îi va clădi o carieră. El îşi doreşte o carieră. Îşi doreşte să ajungă şef, să fie stăpân peste o mână de oameni pentru început. Piramida nevoilor sale are undeva aproape de vârf imperativul de a fi temut şi de a stăpâni. Nu-l interesează învăţăturile el este învăţat. Nu se apleacă să asculte. Doar vorbeşte. Când ascultă nu o face pentru a asculta, ci pentru a critica. Pune preţ pe orice. Oamenii pot fi cumpăraţi. Banii pentru el nu sunt un scop, ci mijlocul cu care poate cumpăra tot, chiar dacă pentru asta trebuie să producă bani întreaga viaţă. Se căsătoreşte numai pentru a avea şi o amantă. Merge cu maşina numai pentru a se expune privirilor. Se simte mic şi insignifiant în două picioare. Are nevoie de atenţia tuturor, pentru că niciodată nu a acordat atenţie cuiva. Creierul este un obiect care funcţionează ca o maşină. Are mai mulţi prieteni decât îi poate permite comunicarea să interacţioneze cu ei. Copiilor săi le cumpără mitraliere de jucărie ca să se obişnuiască de mici cu prelungirea firească a braţelor oricărui om războinic. Se laudă că citeşte mult. Se consideră cult. Important. Îşi impune punctul de vedere logic, imbatabil. Este raţional. Nu vede dincolo de zidul conceptelor. Nu citeşte poveşti copiilor pentru că a fugit întreaga viaţă de copilărie. Perioada aia plină de fantezie prostească. Îi e ruşine să se prostească de faţă cu alţii. Numai copiii şi nebunii o fac. Are o atitudine de superioritate care îi aduce numai beneficii. Semenii lui îl respectă şi îşi doresc să ajungă ca el. Mulţi intră în competiţie cu el. Dar el, omul superior, îi devansează fără prea multe probleme. Se simte bine când învinge pentru că a umilit pe cineva. În sinea lui tremură de plăcere când umileşte. Astfel îşi dovedeşte superioritatea într-un mod Absolut. Astfel, ajunge la vârful piramidei nevoilor. Piramida lui Maslow e perimată!

(Pearl Jam – Do the evolutiondespre versuripiesa . De fapt, tot albumul Yield e genial.)

Woo..obey-giant-toxicity-inspector
I’m ahead, I’m a man
I’m the first mammal to have hands, yeah
I’m at peace with my lust
I can kill ‘cause in God I trust, yeah
It’s evolution, baby

I’m a beast, I’m the man
I’m the stocks on the day of the crash yeah,
On the loose, I’m a truck,
All the rolling hills, I’ll flatten ‘em out, yeah
It’s herd behavior, uh huh
It’s evolution, baby

Admire me, admire my home
Admire my son, he’s my clone
Yeah, yeah, yeah, yeah
This land is mine, this land is free
I’ll do what I want irresponsibly
It’s evolution, baby

I’m a thief, I’m a liar
There’s my church, I sing in the choir:
(hallelujah, hallelujah)

Admire me, admire my home
Admire my son, admire my clones
‘Cause we know, appetite for a nightly feast
Those ignorant Indians got nothin’ on me
Nothin’, why?
Because… it’s evolution, baby!

I am ahead, I am advanced
I am the first mammal to make plans, yeah
I crawled the earth, but now I’m higher
2010, watch it go to fire
It’s evolution, baby
It’s evolution, baby
Let’s do the evolution
Come on, come on, come on

Prezentul etern

l homme machine(Ante-scriptum:

MATERIALÍSM s.n. 1. Orientare în filozofie, opusă idealismului, care soluţionează problema fundamentală a filozofiei, afirmând primordialitatea materiei, a existenţei şi caracterul secund, derivat, al spiritului, al conştiinţei. ♢…….. materialism mecanicist = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, în esenţă, reduce întreaga realitate, inclusiv conştiinţa, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialisme, germ. Materialismus].

(sursa: http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_neologisme/materialism))

Credeam că va veni frigul. Eu tot sper să vină. Azi a fost mai cald decât m-am aşteptat. Mi-am luat în rucsac şi hanoracul, de teamă că va ploua după masă. Cine ştie ce a fost în capul meu, din moment ce dimineaţa se putea observa clar un soare destul de viguros pe cer. Nu ştiu cum de-am reuşit, n-am văzut soarele, ci m-am lăsat dus de obişnuinţa zilelor trecute.

Pentru a se crea un mecanism ciclic/monoton nu e nevoie decât de câteva zile pare-se. Se zice că pentru ca fumatul să devină un obicei e nevoie de 21 de zile de ars ţigări. Mă gândesc acum la obiceiurile  zilnice de care nici măcar nu ne dăm seama (deoarece au intrat în bagajul normalităţii noastre), acele reflexe ca mersul la serviciu, cu maşina, la bere/suc/sau orice altă băutură de socializare, samd: (nu că ar fi nocive sau benefice, nu vreau să mă refer la aspectul acesta) am fi noi capabili să renunţăm la ele definitiv şi să creăm în loc altele, numai de dragul experimentului, doar atât. Este partea noastră umană în stare să lase în urmă ceva, în schimbul unui înlocuitor mai bun?

Pe de altă parte: noi suntem într-atât de îndrăgostiţi de prezent, încât trecutul este reflectat în minţile noastre ca fiind ceva vechi, şi nu neapărat vechi în sensul de valoros, ci, de cele mai multe ori (nu vreau să generalizez, să spun că asta e o lege), ca inutil, perimat, ca un mit. Lumea uită că tot ce avem există pentru că de la începuturile începuturilor şi până în prezent există o lege sau o toană a naturii, aceea a continuiţăţii şi a intermediarităţii: tot ce este se datorează unui lung şir de descoperiri şi de evenimente trecute, iar ce este nu este decât o stare de intermediaritate, aşa cum spunea Charles Fort, adică nu o stare de final, ci una care va conduce către alte schimbări, revoluţii, descoperiri, exact la fel cum au făcut-o evenimentele şi descoperirile trecute.

Credinţa omului că ce este acum este un mare apogeu este total eronată. Am auzit mulţi oameni întrebând sau întrebându-se: Ce se mai poate inventa? Ce stiluri muzicale se mai pot crea? Pe vremuri se comunica la distanţă cu telefonul cu fir, care acum aproape că e istorie, deci trecut, deci inutil. Azi vorbim la mobil, la celular, suntem abonaţii unor branduri de renume mondial într-ale telefoniei mobile, şi nu ne putem imagina, la fel ca tipul de la frizerie, căruia i-am ascultat monologul lui despre telefoanele inutile din trecut vs. Celulare, despre scrisorile parfumate pe care şi le trimiteau îndrăgostiţii prin poştă vs. e-mail, până mi-a venit rândul, că se poate şi mai mult de atât şi că acesta nu e decât începutul început acum, să zicem, cu aproximaţie şi rotunjit, 100 de ani.

Nici acel început de acum 100 de ani nu poate fi numit un început în adevăratul sens al cuvântului, întrucât el este rezultatul altor începuturi samd. Ce înseamnă 100 de ani la scara istoriei omenirii? Dacă voi zice un rahat, atunci limbajul meu va fi catalogat indecent. Rămân deci la un rahat. Ce înseamnă 100 de ani la scara Universului? Un RAHAT de milioane de ori mai mare.

Au trecut abia 100 de ani de ştiinţă “adevărată” şi gata, ne-am şi suit pe piedestalul omului superior care are impresia că trăieşte nişte vremuri memorabile, epice, uriaşe: Noi am inventat cât toţi predecesorii noştri umanoizi la un loc, chiar mai mult. Noi am dezlegat toate chichiţele Naturii, omul nu mai este un mister, creierul uman, o jucărie de copii, se vor inventa până şi creiere artificiale, uite-aşa, cum pocneşti din degete, deoarece nimic nu ne mai poate sta în cale, nu mai există obstacole pentru noi, zidurile care ni se puneau contra au fost sfărâmate din rădăcini. Ce contează că au mai rămas nişte amărâte de întrebări cum ar fi de exemplu Ce se întâmplă după moarte, ca s-o expun pe cea mai clasică dintre ele, ele nu sunt decât nişte fire de praf în calea furtunii, misterul din care ele se alimentează, în viitorul foarte apropiat va depune garda la fel cum au făcut-o toate celelalte mistere. Misterul nu mai trebuie să existe. El dăunează epocii materialiste în care trăim. El duce cu gândul la misticism, la teorii de-alea trecute, deci vechi, deci perimate, deci inutile.

Noi suntem moderni, cu privirile orientate către azi, suntem narcisişti, ne privim des în oglinzile de cristal ale băilor, ele ne fac să uităm de oglinzile din interiorul nostru. Le înlocuiesc. Teoria compensaţiei. Ne e frică de viitor şi în consecinţă îl abolim, îl ucidem, Da! Un prezent continuu ar fi ideal. Ne e frică de trecut, de acolo mai ies la suprafaţă unele urme atavice pe trupurile noastre sau în obiceiurile noastre sau oriunde în jur, pe care le urâm, sunt urâte, perimate, inutile.

La ce ne mai trebuie cele două picioare când mai tot timpul mergem cu mijloace de transport motorizate? Câteodată mai trebuie să mergem şi pe jos, într-adevăr. Dar. În prezentul acesta etern se inventează chiar acum o metodă care să ne satisfacă şi acest moft, ceva care să ne poarte dintr-un colţ în altul fără ca noi să mişcăm un deget. Asta e sigur. Şi atunci la ce ne vor folosi picioarele? Ele sunt doar nişte reminiscenţe atavice. Vor dispărea încetul cu încetul, evolutiv, prin nefolosire, ni se vor retrage în corp. La fel se va întâmpla şi cu mâinile şi cu ochii, atunci când ne va fi aşa de lene să privim, încât ne vom dori ca altcineva să privească pentru noi, şi cu gura şi cu limba şi cu urechile şi cu nasul şi cu toate organele până când se va ajunge la creier…Sau. S-a început de la creier, pentru că am impresia că altcineva gândeşte pentru noi. E doar o impresie. Creierul cu siguranţă va desăvârşi creaţia.

(va urma)