Multe întrebări, multe răspunsuri – Un început?

-Ce formă îţi place?

-Răspund la întrebare dacă spun că îmi plac locuinţele cu ferestrele larg deschise?

-Aha… Da… Asta are forma unui cerc…

“A journey of a thousand miles must begin with a single step.” (Lao Tzu)

Anunțuri

Mai mult sau mai puţin

You’re obliged to pretend respect for people and institutions you think absurd. You live attached in a cowardly fashion to moral and social conventions you despise, condemn and know lack all foundation. It is that permanent contradiction between your ideas and desires and all the dead formalities and vain pretenses of your civilization which makes you sad, troubled, and unbalanced. In that intolerable conflict you lose all joy of life and all feeling of personality, because at every moment they suppress and restrain and check the free play of your powers. That’s the poisoned and mortal wound of the civilized world. –Octave Mirbeau, The Torture Garden

 

O nouă viaţă. Cum e posibil? Ar fi de ajuns o singură schimbare, cum ar fi un singur obicei înlocuit cu altul? Mai multe? Un pachet format din n activităţi mecanizate, monotone? O monotonie constructivă ar fi de preferat alteia statică? Orice am face sfârşeşte într-o monotonie mai mult sau mai puţin deranjantă. Schimbarea este o trecere de la o monotonie la alta? Sau schimbarea înseamnă altceva. Însăşi încercarea de a ne schimba este monotonă, zi de zi aceleaşi tentative, acelaşi gust amar înainte de somn, Nimic n-a ieşit, acelaşi sentiment de gol dimineaţa, Care-s şansele unei noi încercări şi ale unei eventuale reuşite.

Cine e de vină? Căutăm un vinovat, pentru ca el să ne lumineze imaginea pe care o avem faţă de noi înşine. Un vinovat este întotdeauna eficient pentru a ne absolvi de vină. Şi dacă nu-l găsim? Ne întoarcem privirile către noi. Fie dimineaţă, fie înainte de somn, noaptea, nu puteam arunca asupra noastră întreaga neputinţă, de a rezolva ce ne macină. Cineva ne împiedică. Este mai mult sau mai puţin adevărat, dar întotdeauna un fapt cert, Cineva ne împiedică. Orice om are o piedică instalată în faţa picioarelor, mai mult sau mai puţin vizibilă, mai mult sau mai puţin definită. Chiar şi înainte de naştere piedica există. Asta va fi piedica destinată ţie. Nu spun, Există destinul; pentru că nu ştiu dacă există. Nici nu vreau să presupun că există. Ar însemna mult prea mult pentru mine. Asta mi se trage de la faptul că uneori, deseori sau întotdeauna, depinde în ce stare mă aflu, am impresia că sunt un actor mai mult sau mai puţin bun care joacă o piesă scrisă de un scriitor mai mult sau mai puţin pervers. Chiar nu e tot. Eu vreau să mă schimb. Dar cineva nu-mi dă voie. Trebuie să existe un vinovat pentru ca eu să reuşesc să trăiesc în continuare. Dacă printr-o eroare aş descoperi că eu sunt vinovatul din cauza căruia schimbarea mea este sortită tot timpul eşecului, nu aş mai putea trăi. Dar este posibil chiar să existe un vinovat. Să nu fie doar o simplă invenţie de-a mea. Un vinovat mai mult sau mai puţin paranormal, mai mult sau mai puţin real, mai mult sau mai puţin inventat.

Ce dracu, sunt doar un om care vrea să devină. Nu să fie încremenit în proiectul schimbării. Este dorinţa mea cea mare. Să-mi zică lumea: Bogdane, CÂT DE MULT TE-AI SCHIMBAT!!! Ar fi ceva. Atunci nici măcar nu m-aş gândi dacă lumea se referă la o schimbare în rău sau la una în bine, de fapt ar fi fără relevanţă pentru mine includerea mea în una dintre aceste două categorii. Nu m-ar interesa nici dacă aş fi în acelaşi timp în ambele. Singurul lucru care m-ar satisface ar fi schimbarea, oricum ar fi ea. Pentru că am căutat-o mult timp, pentru că am crezut tot timpul că nu voi reuşi proiectul şi deodată, iată(!!!), sunt altul. Ce mai contează cum? Numai atunci vinovatul pentru nereuşita mea se va disipa.

O nouă viaţă mai mult sau mai puţin schimbată mi-aş dori. În fine, să-i pot spune fără reţineri Nouă. Adică să nu mă autoamăgesc. Cum se poate obţine asta? Este posibil? Textul acesta vine din plictiseala mea de a mai fi. Altfel este aproape şi departe, cine ştie? Nimic nou sub soare este monotonie. Încontinuu schimbare este monotonie. Nimic nu e cum ar trebui să fie. Dacă eu nu mă pot schimba pe mine, cum aş putea minţi că am pretenţia de a schimba întreaga lume? Dacă Eu sunt universul ar însemna că orice mică dereglare a fiinţei mele implică o cât de mică dereglare a naturii Lui. Ceea ce nu m-ar deranja prea mult. Dar mai există şi viceversa. Vinovatul a fost găsit. Ce pot face mai încolo cu neputinţa mea? Sunt o mare enciclopedie a vinovaţilor. Cine vrea să găsească un vinovat să vină la mine. Vinovaţii se găsesc uşor, schimbările se fac mai greu, pentru că există vinovaţi care pun piedici.

Până la urma urmelor, de ce-mi doresc schimbarea? Înainte de revoluţia industrială, schimbările erau insignifiante şi oamenii trăiau mai mult sau mai puţin într-o monotonie mai mult sau mai puţin acceptată. Aşa mă învaţă societatea în care trăiesc? Trebuie să te schimbi ca să evoluezi? Să progresezi? Către ce? Trebuie să ţii pasul sau să stagnezi şi să ştii cum să atingi fericirea în toată plenitudinea stagnării. Nu dintotdeauna oamenii au fost obsedaţi de schimbare, normal, schimbări au fost de când lumea, dar ele veneau de la sine, nu trebuia să lupte x sau y pentru ele. Acum trebuie să lupţi pentru a fi altfel. Acum trebuie să ţii pasul cu ceilalţi luptători. Dacă rămâi prea în urmă te vor ridiculiza. Vei fi un înapoiat. Un neadaptat.

Dar şi eu vreau să mă schimb. Nu vreau însă schimbările voastre, ale majorităţilor. Vreau doar o amărâtă de schimbare individuală, care va aduce schimbări globale, nu să ader la proiectele voastre colective şi false. Exagerez. Cum de sunt aşa de sigur? Nu sunt sigur. Tot ce spun aici poate fi total neadevărat, dar atunci acest neadevăr va fi adevărul meu. Nu pot exista în afara mea. Dar tot ce fac se propagă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ca un val mic care merge pe ocean şi devine mai mare, mai mare, mai mare, hrănindu-se din apa care-l susţine, şi ajunge la celălalt capăt al oceanului când nimeni nu-i dădea vreo şansă de supravieţuire, pentru că totul este un întreg, pentru că Întregul nu poate fi negat de nimeni, iar dacă este negat el tot îşi continuă existenţa, indiferent de părerea lui x sau y. Cel puţin în mine. În universul din mine. Până la urmă, să mai încerc să mă schimb sau să las schimbarea să vină singură? Zic de persoana mea, nu de exteriorul meu. Apoi, dacă stau şi aştept, voi fi mai mult sau mai puţin un sado-masochist. Nici aşteptarea nu e plăcere. Cam nimic nu mai e plăcere, totul e necesitate. S-a transformat lumea din plăcere în necesitate, din plăcerea de a fi în necesitatea de a deveni. Nu vreau să ţin greutate pământului pe degeaba. Ce aş putea deveni eu? Crezi că pământul chiar se plânge de greutatea mea, dacă stau pe el şi nu fac nimic? Dacă stau fără vinovăţie şi fără necesitatea de a căuta vinovaţi, problemele vor înceta să existe? Schimbarea dorită va deveni o poveste, o idee de pus pe hârtie, un roman SF?

Câteodată, îmi doresc să nu mai îmi doresc nimic, să nu mai cred în nimic, nici măcar în mine, să devin ateu. Ateii o duc bine. Se mulţumesc cu puţin. Nu se complică în zadar. Îşi trăiesc viaţa, experienţa imediată, nu văd nimic dincolo de experienţă. Sunt fericiţi. Poate că e mai bine aşa.

Nu-ţi dori mai mult decât poţi avea. Trăirea poate fi o coală de hârtie plină cu însemnări greşite. Schimbarea poate fi reprezentată prin ruperea acestei foi şi începerea alteia albă, cu propria ta mână, cu propriul tău instrument de scris. Nu există schimbari construite pe fundaţii crăpate. Nu zic vechi. Cele vechi pot fi la fel de stabile şi astăzi. Zic doar crăpate. Nu ştiu de ce. Orice chiar este mai mult sau mai puţin adevărat în funcţie de ochii care privesc, de urechile care ascultă, de nasul care miroase, de pielea care atinge, de limba care gustă. Bineînţeles, mi-ar plăcea să trăiesc în propria mea poveste. Să fiu un personaj principal creat de mine, după propria voinţă. Nimic nu e mai greu decât să te autocreezi, să exişti independent de toţi şi în acelaşi timp în conexiune cu toţi. Sunt o utopie pe două picioare şi asta nu mă ajută la nimic. Sunt aici, acum şi vreau schimbare la fel de mult cum frunzele vor lumină. Nu vreau să mă amăgesc şi îmi dau seama că nu pot merge înainte fără să o fac. Mă văd distorsionat şi totuşi zic că sunt proporţionat. Altfel nu pot continua. La început a fost minciuna. Am crezut-o şi astfel am fost clădit. Ce va fi mai încolo, nu pot spune, deşi ştiu, dar prefer să mă mint pentru a fi în stare ca mâine să încep o nouă zi. Pentru a mă ridica din pat dimineaţa şi a nu continua să dorm la nesfârşit am nevoie de o minciună mare care să-mi dea imboldul speranţei şi energie pentru a-mi pune muşchii în mişcare, Iată-mă sunt în două picioare şi sper. Cam la asta se reduce viaţa. Totul este mai mult sau mai puţin adevărat. Nimeni nu ştie nimic cu certitudine. Cred că este pe buzele celor care se cunosc cât de cât; sunt sigur că este ignoranţă…

„A fost odată ca întotdeauna…”

Dimineaţă mohorâtă de Bucureşti. E toamnă, la ce să mă aştept. Mi-am băut cafeaua şi mi-am fumat ţigările, în timp ce mă uitam lung pe geamul deschis de la bucătărie. Nu ştiu la ce m-am gândit. Afară, linişte, luni dimineaţa. Ce zi gri pentru un început de săptămână. Cafeaua se termină întotdeauna mai repede decât ţigările. Am mâncat şi m-am postat în faţa monitorului pe care îl urăsc aşa de mult pentru că face din mine un mecanism. Mi-era lene. De lene nici nu am pornit muzica. Mi-era cald. De ce să opresc caloriferul. Mi-era sete. Drum lung până la sticla de apă de lângă pat. Aş mai fi băut o cafea şi atunci aş mai fi fumat încă o ţigară. La dracu cu cafeaua, nu mai beau. Mă simţeam obosit şi legat de scaun. Aş mai fi dormit o clipă, dar eu nu pot dormi pe scaun. Aş fi mers la frizer. Părul îmi intră-n ochi. Pentru asta ar fi trebuit să mă îmbrac cu haine de ieşit în societate. Cu treningul de pe mine s-ar uita lumea la mine ca la un urs evadat de la zoo. Mai mult, la frizer ar fi fost coadă. Ar fi trebuit să stau la coadă, iar eu nu am chef de stat la coadă. Am chef de stat aici, în faţa calculatorului să fac…ce?… Să mă uit la ce-mi arată monitorul pe care-l urăsc. Între timp am dat peste ceva acolo unde nu credeam. Am început să citesc: „A fost odată ca întotdeauna…” Unii oameni au nevoie de ei înşişi pentru a începe ziua cu dreptul. Păcat că eu sunt stângaci la propriu din naştere. Am citit şi am fumat o ţigară. Să fiu eu însumi şi o poveste, asta era tot ce voiam de la ziua de azi…

Iată câteva rânduri din Un om sucit, de Bogdan Varvari. Textul întreg este aici.

În a doua bancă din rândul de la geam, un băiat a ridicat mâna.

„Da, poftim”, îi zice profesorul, deşi ştie ce va urma.

„Îmi daţi voie merg la toaletă?”, îl întreabă elevul.
E întrebarea care i se pune cel mai des. E aproape singura întrebare care i se pune. De cinci ani, de când e profesor, elevii nu au avut nevoie de el decât pentru a le permite să meargă la toaletă…

Preferă mimeze nu a simţit nimic. E obişnuit cu asta, de ani de zile mimează nu simte niciodată nimic. Altfel i-ar fi prea greu trăiască

Niciodată n-a fost bun pentru altceva decât mărească miza pe care ceilalţi îl pot înşela

Amintiri din Epoca de Aur

În curtea Muzeului de Istorie şi Artă este un anticariat. E singurul de unde-mi cumpăr cărţi rapid. De fiecare dată când intru, fără excepţie, în maxim câteva secunde dau peste ceva fain, la ”standul” 2 lei cartea. Trebuie numai să-mi arunc ochii peste grămada de cărţi o singură dată şi iată cartea pe care o căutam, fără să ştiu că o caut. Asemănător s-a întâmplat şi ieri. Vânzătorul îşi punea cărţile în cutii. Se apropia ora închiderii. În mai puţin de un minut am dat peste un roman care mi-a provocat fiori în timp ce-am citit câteva fraze la întâmplare. 2 lei şi gata, al meu a fost (şi este).

Undeva între pagini am dat peste o altă pagină ruptă dintr-o altă carte şi pusă acolo. Pe ea, Imnul de Stat al Republicii Socialiste România şi pe verso, E scris pe Tricolor Unire. Mi-am amintit de vremurile când eram în Generală şi în fiecare dimineaţă, ne ridicam toţi în picioare şi Tovarăşa ne dădea tonul, apoi noi continuam să cântăm, Trei culori cunosc pe lume, Amintind de-un brav popor, Ce-i viteaz, cu vechi renume, În luptă triumfător… blablabla…samd.

Acasă era o ştire pe Realitatea care zicea că vineri este premiera primei părţi din Amintiri din Epoca de Aur, Tovarăşi, frumoasă e viaţa, film scris de Mungiu şi regizat de el, Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu şi Contantin Popescu. La cinema Studio mă opresc vineri.

Oricum, până atunci, sper să ajung diseară la Hell

Nosta…lgia A.

the road to camping zeeburg

M-am plimbat. Bucureştiul Vechi e în continuare work in progress. Am luat multe străzi la rând. Clădirile aveau ceva, un iz de Amsterdam, probabil că mi se părea mie. Sau probabil atmosfera din clipa când eu mă plimbam era de Amserdam. Lume multă. Lume veselă. Aer de Amsterdam. Pe scările din faţa Teatrului Naţional stătea o tipă cu un notebook pe care scria I’msterdam. Pesemne, fusese şi ea pe-acolo. Apoi am ajuns la Motoare. Am băut nişte beri acolo, deasupra Oraşului. Era o briză, ca la Haga, Marea Nordului. Ca-n Olanda. Ca la Amsterdam. Ca la Zeeburg: acolo era o terasă asemănătoare cu cea de pe Motoare, cu bănci din lemn, cu mese, de asemenea din lemn, cu nori învolburaţi, gri, cu un bar de unde puteai să-ţi cumperi alcooale şi mâncare. Am stat şi am savurat berile, uitându-mă la norii care erau aşa de aproape de mine. Olanda era undeva departe. Eu eram în mijlocul ei. În orele alea am gustat-o încă o dată.

bere-n fire

fire_club_1Azi am fost la o bere care independent de voinţa ei s-a transformat în vreo 4. Aşa se întâmplă de fiecare dată când berea nu are voinţa de a spune gata. Oricum, mi-a plăcut atmosfera de-acolo, din Fire. N-a mai fost aşa de mulţi ani. Şi nu s-a întâmplat nimic deosebit în afara mea. N-a fost niciun concert, nici muzica n-a aplaudat pentru prestaţia mea, nici lume multă nu m-a însoţit. Să fi fost barmaniţa care-mi zâmbea? Nu cred, pentru că ea îmi zâmbeşte întotdeauana. Poate tranşeele din faţa clubului, săpate acum mulţi ani şi nici acum astupate, care dădeau un aer interbelic sau chiar belic clubului de la marginea prăpastiei. Cine ştie. Totuşi, a fost tare când s-a ridicat, şi-a luat bicicleta ce stătea rezemată de bar, a rotit-o brusc şi a lovit din greşeală cu roata din spate coşul de gunoi, care era să pice. Şi totuşi parcă a mai fost ceva. Da, cele 3 tipe care jucau cărţi la masă. De fiecare dată trişau când pleca a treia, indiferent care era a 3-a. Astfel, au reuşit ca fiecare să păcălească pe fiecare.  Şi a mai fost  ceva. Cred că eu am înnebunit în momentele alea şi am traversat extraordinarul din cotidian. Habar n-am…