Sensul vieţii, golul şi realizarea

Există un gol în tine pe care trebuie sa-l umpli, realizându-te. Te naşti cu acest gol şi datoria ta e să scapi de el. Nu te gândi că noi ştergem ceva din tine, în primii ani din viaţă, pentru a crea acest gol. Te avertizăm doar că el există şi că tu nu poţi să-ţi aminteşti cauzele existenţei sale. Ce înseamnă să te realizezi? Înseamnă să  respecţi singura schemă posibilă, pentru a scăpa de chinul interior cauzat de golul misterios. Sensul tău în viaţă este realizarea. Realizarea ta te va împlini, îţi promitem, te va transforma şi vei fi fericit. Fă ce-ţi spunem, e singura cale acceptată de noi, altă cale aleasă de tine arbitrar te va însingura. Pustiul din tine va creşte. Vei sfârşi părăsit de toţi cei care au ales să respecte sfaturile noastre.  Cine suntem noi? Asta vei afla după ce te vei realiza. Nu ne-ai putea înţelege acum, chiar dacă ne-am arăta ţie, cu toţii deodată. Respectă următorii paşi şi vei vedea lumina! Noi îţi vrem doar binele, orice altă decizie scornită de tine e rea, împotriva fiinţei tale şi, nu numai, e chiar o decizie luată împotriva noastră. Motiv pentru care noi ne vom autosesiza şi te vom elimina. În ce constă eliminarea? Nu te gândi la moarte. Moartea e varianta cea mai uşoară. Şi noi nu cunoaştem nimic despre pedepsele uşoare. Nu le cunoaştem pentru că nu vrem să le aplicăm. Ni se par puerile. Simpliste. Pedepsele uşoare sunt aplicate de necunoscători, de cei care se cred pentru o secundă noi. Ajung să-şi dea seama că nimeni nu ne poate imita, pentru că suntem inimitabili, cum spuneam, cei mai buni sfătuitori. Ca să-ţi dovedim câtă bunătate sălăşluieşte în sufletele noastre, îţi dăm chiar posibilitatea să alegi. Care sunt paşii? Iată-i. Ai de ales între ei si nefiinţă. Tu alegi! Avem încredere în tine că eşti un om cu mintea pe umeri şi vei lua cea mai raţională decizie. Tu faci ce vrei. Dar noi te sfătuim să faci ca noi. Iată-le, în sfârşit!

#Eşti obligat să te naşti neîntrebat!

Cum poţi să te naşti întrebat? Exista, pe vremuri, un obicei penibil în care părinţii în timp ce se împerecheau îl întrebau pe viitorul copil dacă vrea să se nască. Se zice că primeau răspuns noaptea, în vis, de la el. Astfel, dacă accepta, cei doi urmau să aibă un copil născut din voinţa sa şi nu din cea a părinţilor. Dacă refuza, nu exista sarcină. Oamenii, pe vremuri, spuneau că nu dădeau greş niciodată întrebând şi primind răspuns. Mai spuneau ei că e mai bine să ceri încuvinţarea copilului înainte să se nască, decât să te urască toată viaţa pentru că l-ai făcut împotriva voinţei lui…

La noi e altfel!

Noi te creăm pentru că aşa vrem noi, cu intenţia de a face parte din noi mai târziu. Câţiva ani se vor ocupa de tine oamenii noştrii, părinţii tăi, vei fi înconjurat de dragoste şi blândeţe. Vei creşte în puf şi vei avea un viitor strălucitor.

Încă de mic te îngrădim, pentru ca tu să asimilezi informaţiile generale despre viitorul tău mod de a fi. Pentru ca trecerea de la fiinţa pură şi ineficientă social la fiinţa perfectă, din punctul nostru de vedere, să se facă treptat-treptat, astfel încât tu să nici nu bagi de seamă, să ai impresia, o dată ajuns desăvârşit, că aşa ai fost dintotdeauna, să nu ai nici cea mai mică bănuială că ai avut şi o altfel de existenţă. Îţi spunem poveşti despre noi, ca tu să ai de unde învăţa, te avertizăm atunci când calci strâmb, ca să calci drept, ca noi, te învăluim cu dragoste, ca să stii să iubeşti ca noi, îţi facem un program strict ca să deprinzi programările viitoare. Când vei ieşi din mâinile noastre vei fi o frumuseţe de om. Pe tabla ştearsă a minţii tale de nou născut se va cunoaşte că noi ne-am aruncat sămânţa. Vei fi rodul nostru cel mai de preţ. Drumul tău spre realizare va începe, de atunci, cu adevărat.

#Eşti obligat să mergi la scoală, pentru a fi modelat şi mai cu măiestrie de profesioniştii noştrii instruiţi înadins pentru binele tău.

Trebuie să înţelegi încă de pe acum că şcoala este unul dintre cei mai importanţi paşi către realizarea ta, în drum spre umplerea golului cu care te-ai născut. Noi nu putem să facem mai mult în afară de a-ţi oferi un gol şi a te învăţa ce trebuie să faci pentru a scăpa de el. La şcoală profesioniştii noştrii te vor învăţa să scrii, ca să poţi scrie ca noi; înţelegi deci că tu vei da mai departe, generaţiilor viitoare, învăţăturile noastre. La şcoală vei învăţa să citeşti, ca să poţi citi ce au scris cei mai iluştrii dintre predecesorii tăi. La şcoală va începe viaţa ta socială, va trebui să te integrezi după regulile pe care le vei învăţa la momentul potrivit. Vei face parte din mulţime şi vei învăţa să fii orb la alte păreri decât cele general acceptate de noi. De ce? Pentru că aşa e mai bine. Noi ştim ce este bine. Numai noi. Şi tu nu trebuie să pui multe întrebări, pentru că vei fi ridiculizat de profesori sau de întreaga mini-societate din clasă, de colegii tăi cu care te joci, în primii ani, şi cu care vei construi în viitor lumea căreia noi i-am pus bazele. Sper că realizezi  importanţa misiunii tale. Îndeplinindu-ţi misiunea vei scăpa de golul care altfel de va chinui în fiecare secundă. Va exista tot timpul în tine o vinovăţie enervantă, aparent fără cauză, atunci când te vei opune planului nostru.Îi vei căuta pe degeaba rădăcinile. Nu-ţi vor fi accesibile. Te vei simţi vinovat şi nu vei ştii de ce, în acelaşi timp, vei mai simţi că meriţi din plin vinovăţia. Nu ţi se pare genial! Ce altă pedeapsă poate fi mai efcientă decât asta. Doi din trei oameni se vor întoarce negreşit pe calea bună, impusă de noi. Al treilea ori se va sinucide, ori va deveni un ratat, din punctul nostru de vedere, şi va sfârşi în vreun canal, mort de foame, cu plămânii plini de aurolac. Genial, trebuie să recunoşti!

#După ce vei termina anii de şcoală, te vom obliga să munceşti.

Munca te va ajuta să îţi pui bazele unui viitor personal, să te descurci pe cont propriu, respectând regulile noastre. Munca îţi va ocupa cea mai mare parte a timpului. Vei fi de acord cu asta, pentru a avea ce să mănânci. Munca va fi punerea în practică a tuturor cunoştinţelor asimilate în timpul şcolii. O să-ţi placă iluzia că viaţa ta are o continuitate. Iluzia avansării personale îţi va fi motivaţia principală ca să tragi şi mai tare la jugul societăţii. Mintea ţi se va modela în fiecare zi tot mai mult după sistemul creat de geniul nostru inegalabil. Fiind captiv, te vei împrieteni cu răpitorul, îl vei îndrăgi, nu vei mai dori să pleci de lângă el. Viaţa fără a munci pentru noi ţi se va părea searbădă, de netrăit. Te va măcina gândul că eşti ineficient. Lumea din jurul tău te va presa cu apropouri legate de situaţia ta deplorabilă, fără un loc în care să munceşti pentru noi. Vei avea insomnii şi te vei duce la psiholog, chiar dacă vei lucra, chiar dacă nu. Dar nu uita, e mai bine, din punctul nostru de vedere, să munceşti pentru noi. Te vom răsplăti dacă vei face aşa. Dacă n-o vei face, nu te va răsplăti nimeni cu nimic. Doctorul tău îţi va recomanda antidepresive şi somnifere, care mai devreme sau mai târziu îţi vor provoca dependenţă. Te vei obişnui aşa de mult cu ele încât vei uita că ai trăit vreodată şi fără ele. Muncind îţi vei deschide drumul către un alt mare pas, întru realizarea ta, căsătoria. Dar până acolo va trebui să alegi între a continua să locuieşti cu părinţii şi să existe tot timpul un conflict de generaţii între voi, şi să pleci de acasă, să-ţi închiriezi o cameră, pe undeva, şi să plăteşti pentru dreptul de a sta acolo din salariul oferit de noi, în urma muncii tale sârguincioase. Astfel  vei fi prins în plasă şi mai tare de geniul nostru. Dacă nu munceşti, nu stai singur. Dacă vrei să fii independent, va trebui să munceşti pentru noi. Dacă nu stai singur, căsătoria îţi va fi un coşmar. Vei ajunge să îţi urăşti părinţii. Soţia ta îi va urî şi mai mult. Veţi complota împotriva lor, iar ei vor complota împotriva voastră. Vă veţi certa zi de zi şi veţi fi stresaţi şi frustraţi. Va trebui să le suportaţi tabieturile, să staţi la baie după ei, iar ei vor sta şi mai mult acolo numai şi numai ca să vă arate că fac ce vor în casa lor. Principiul ăsta îl vor extinde cu orice le veţi cere şi vor constata că nu vor. Ceea ce noi nu ne dorim, de aceea te sfătuim să munceşti. Dacă nu munceşti, scad considerabil şansele să te căsătoreşti şi, chiar şi aşa, căsătoria îţi va fi un coşmar dintre cele mai terifiante. Bine înţeles, există posibilitatea să îţi doreşti să îţi câştigi proprii tăi bani, printr-o afacere sau mai ştiu eu ce. Sau ai putea să îţi doreşti să devii un superstar, un lider religios, un patron de multinaţională, un corporatist, un traficant de droguri sau preşedintele unei ţări; pentru noi nu contează şi nu ne deranjază modul acesta de răzvrătire. Ni se pare chiar nostim. Apreciem micii răzvrătiţi ca cei enumeraţi mai sus sau ca alţii, nu contează care, pentru că pentru noi, oricare ar fi ei sau orice ar face, nu reprezintă un pericol, ba, mai mult, ajung să ne respecte regulile mai cu sfinţenie decât alţi mieluşei care muncesc  în mod clasic. Muncesc pentru noi şi ei, cu deosebirea că o fac mai subtil. Mai cu… artă. Cum? O să afli la momentul potrivit, dacă vei apuca pe calea lor.

#Te vom obliga să te căsătoreşti.

Ca să pricepi mai bine despre ce e vorba. Iată câteva informaţii despre ce înseamnă căsătoria.

Căsătoria este şi ea una dintre cele mai importante obligaţii, deoarece consfinţeşte în scris uniunea dintre două persoane.  Uită de căutările idealiste pentru găsirea perechii de viaţă, nu există aşa ceva, singurul lucru care are importanţă este unirea dintre el şi ea. Atât. Restul e poveste. De ce au aşa de mare importanţă actele? Pentru că fără acte nu aveţi drepturi şi nici obligaţii. Instituţia căsătoriei este construită pe un munte de hârtii. Fiecare are importanţa ei. Scopul căsătoriei este siguranţa voastră şi înmulţirea. Dacă nu te vei căsători, vei simţi aceeaşi vinovăţie fără cauză şi comunitatea o să te excludă treptat treptat. Nu prea sunt şanse de scăpare. Familia te va presa să îţi găseşti degrabă perechea şi are foarte mare dreptate atunci când pune preţ pe instituţie mai mult decăt pe pereche. Mai pe înţelesul tău, e mai important să te căsătoreşti decât să-ţi găseşti jumătatea, persoana aceea cu care te simţi în largul tău. Persoana aia nu există, îţi pierzi timpul, căutând-o. Pe când instituţia o poţi găsi oriunde, e palpabilă, nu o iluzie. Aici intră în scenă biserica. Oamenii noştrii de acolo vor executa ritualul, pentru siguranţă. Totul e foarte bine pus la punct pentru fericirea voastră. Pentru a vă înmulţi într-un cadru legal şi foarte bine reglementat, nu haotic, ca nişte primitivi. Noi avem nevoie de urmaşii voştrii, nu voi. Ei sunt ai noştri, nu ai voştri. Noi îi educăm, nu voi. Noi le construim viitorul. Noi îi trimitem la război. Noi îi îmbolnăvim. Noi ne jucăm cu ei, pentru că ei sunt jucăriile noastre. Rolul vostru este doar să-i concepeţi. Din momentul în care văd lumina zilei sunt ai noştrii. E foarte important să înţelegi asta.

#Te vom obliga să te înmulţeşti.

După cum spuneam mai sus, eşti obligat să te înmulţeşti. Altfel, eşti impotent. Nu râde. Nu contează ce eşti cu adevărat, contează ce spune lumea despre tine că eşti! Şi lumea e instruită să spună tot ce trebuie ca să te determine să te înmulţeşti. Tu nu exişti, dacă lumea spune că nu exişti, s.a.m.d.. A umple golul e şi o necesitate, dar şi o obligaţie. Înmulţirea este apogeul realizării tale, moment în care, poate, te vei simţi împlinit în totalitate. Va trebui să-ţi creşti copilul după aceleaşi reguli după care ai fost şi tu crescut, cu unele modificări de formă, probabil, în funcţie de schimbările intervenite o dată cu trecerea anilor. În esenţă la fel. Noi îţi spunem cum să-l creşti. Orice pas greşit, va aduce cu sine multă suferinţă copilului. Chiar şi vouă.

#Aici este punctul în care îţi dai seama că golul interior cu care te-ai născut încă există, chiar dacă ai îndeplinit cu sfinţenie tot ce ai fost învăţat să faci pentru a-l umple. Eşti derutat. Te simţi înşelat, neîndreptăţit. Depresia pune stăpânire pe tine. Tot ce trebuia să faci  pentru ca golul să dispară, ai făcut.  Te întrebi dacă ai greşit cu ceva. Noi îţi vom spune că întotdeauna există o greşeală. Omul este imperfect, deci greşeşte. Nu e vina noastră, dacă undeva pe traseu ai greşit. Nu e de datoria noastră să îţi umplem golul, e datoria ta. Nici nu trebuie să te controlăm cu atenţie, orice greşeală, aduce împreună cu ea şi suferinţă. Genial,nu? Îţi vom spune multe minciuni, pentru a-ţi domoli depresia şi a te mai ţine în viaţă, deşi am fi foarte îndreptăţiţi să te lăsăm să îţi îneci creierul în alcool şi să te sinucizi, cu gândul la nedreptate sau greşeală, tu alegi, nu ne mai pasă, nu mai avem nevoie de tine. E momentul în care tu devii inutil pentru noi. Când? La bătrâneţe. Dacă ajungi, bineînţeles. Nu ne deranjează dacă tu alegi să pleci mai repede. Punem pe tine ştampila nebuniei şi gata… caz încheiat.

Ce trebuia într-adevăr să faci pentru a-ţi umple golul? E simplu, nu trebuia să respecţi regulile de mai sus. Altceva, un secret, să nu mai spui la nimeni: noi suntem arhitecţii sensului vieţii tale şi tot noi suntem vidul din tine, am mâncat tot ce era mai frumos din pieptul tău şi am pus în loc obligaţii. Trebuia să refuzi obligaţiile şi astfel scoteai de la noi tot ce ţi-am furat şi-ţi umpleai golul. Mai vrei şi alte explicaţii? Ştiam eu… Te las aici, nu eşti singurul om de pe pământul ăsta…

Creierul tău e Maşina timpului

S-a făcut noapte. În cameră sunt doar ei doi. Fereastra, deschisă. Vântul adie anemic.

S-a făcut noapte, spune X.

Da. Întotdeauna se face noapte.

Unde rămăsesem? Era vorba de suflet…dar unde rămăsesem?

Cine ştie? Când vorbeşti despre suflet, habar n-ai pe unde te rătăceşti, spune, căscând, Ivan.

Ce-ar fi să încep altfel. Printr-o coincidenţă fericită, Sufletul  a ajuns să vorbescă despre el însuşi. Ivan l-a auzit prima dată pe data de 23 aprilie 1993. Erau nişte şoapte suflate, lipsite de intensitate, lipsite de frică. Ivan stătea în pat, era noapte şi asculta crengile pline cu frunze ale plopilor din faţa geamului. Vântul, ca întotdeauna, îşi făcea simţită prezenţa. Sufletul era prin zona urechii lui Ivan, se târa peste pernă şi se gudura de obrazul lui nebărbierit şi din când în când se înţepa  în barbă.  Ivan se gândea că sufletul poate să moară înjunghiat de vreun fir mai ţepos. Şi-a alungat repede aberaţia din minte şi a continuat să tragă cu urechea la ce spune Sufletul. 

Cine crezi că sunt eu? NuNuNu, spune-mi, cum am apărut eu? Mâine nu mă voi lăsa auzit, aşa că ascultă-mă azi. Sau: Orice-ai face nu vei scăpa de noaptea asta. Eşti pe un drum care duce în centrul meu, loc de unde nimeni nu a mai scăpat. Dar nu trebuie să-ţi fie frică. Frica te poate omorî de tânăr. Ştii că la începuturi eram doar un grăunte, acum sunt ditamai sufletul. Sau: Nu te lăsa păcălit de mine, aşa fac sufletele uneori, induc în eroare oamenii.  De ce crezi că stau aici la urechea ta şi îţi şoptesc tot felul de cuvinte? Ce rol am eu? Am fost alungat dinăuntru şi acum, iată-mă afară.  Să ştii că viitorul există. Să ştii că viitorul nu există. Da, şi trecutul. Tu stai acum în pat cu Sufletul tău la ureche şi ştii ce se va întâmpla mâine. Ştii tot viitorul. Ţi-l cunoşti. Tot ce interacţionează cu tine. Absolut tot. Ţi se pare imposibil. Dar eu îţi spun, creierul tău este Maşina timpului şi tu, ignorant din fire, nu vezi. Eşti orb. Viitorul este înmagazinat în centrul universului şi coexistă cu prezentul şi trecutul. Separaţia este provocată de toate lucrurile pe care le-ai învăţat de-a lungul vieţii. Acolo fiecare creier are acces în fiecare secundă. Nimeni nu e conştient de asta, ce crezi, creierul face totul numai la vedere?  În fiecare secundă informaţia pătrunde prin craniul tău material şi se zbate prin organism, până ce îşi găseşte cheia de la camera destinată exclusiv ei. Din când în când se strecoară câte-o eroare şi se pierd câteva impulsuri electrice pe care tu, în stare de veghe, dar mai ales în vis, le apuci ca un avar şi le devorezi. Atunci, vezi ce se va întâmpla. Atunci, conştientizezi viitorul care ţi se oferă dintr-o „greşeală”.

Ce crezi despre asta , îl întreabă pe X. Crezi că e adevărat…adică, eu, mie chiar mi se mai întâmplă uneori să ghicesc ce urmează să se întâmple, de fiecare dată mă conving că nu e decât o coincidenţă. Nu ştiu ce să cred. Pe data de 24 aprilie, de exemplu, m-am trezit pe la ora 10 dimineaţa, cu aproximaţie, şi am deschis televizorul. Ce să vezi la televizor la ora aia? Numai…Şi chiar atunci, a apărut pe ecran un om care ţinea în mână o roşie din care înfuleca la fel ca un nemâncat. Mai târziu am aflat că era ceva concurs de…care mănâncă cele mai multe roşii…şi tipul ăsta despre care vorbeam iniţial ajunsese la roşia 23, pe ecran în dreptul lui era cifra 23. Am trecut cu vederea, dar pe când îmi beam cafeaua mi-a trecut prin minte…ce-ar fi dacă toţi oamenii ar mânca roşii la fel ca ăla de la TV…N-ar mai rămâne roşii pe planetă…planeta ar muri de foame, am dezvoltat eu, şi la radio la câteva secunde după ce am debitat gândul cu pricina, o voce de femeie anunţa: …Trebuie să murim cu toţii de foame ca să ajungem la Dumnezeu? Chiar dacă unii oameni sunt aşa de naivi, nu cred că se vor lăsa duşi de nas aşa de uşor cu propaganda asta bisericească. Doar nu sunt legume, fără minte… Mi-a fost imposibil să nu detectez asemănarea dintre gândul meu cu roşiile şi oamnii-legume, dar şi între planeta ar muri de foame şi trebuie să murim cu toţii de foame. Dar asta e o nimica toată pe lângă ce mi s-a întâmplat pe 23, pe când sufletul continua să-mi trăncănească în pavilionul urechii şi să se lipească lasciv de obraz. Îmi spunea aşa:

…împăca cu ideea asta. E greu de crezut, dar ascultă la mine, chiar aşa este. Nu exagerez cu nimic. Fiecare om poate să îşi cunoască viitorul dacă ştie cum să ajungă la informaţia încuită în camera neagră. Trebuie doar să facă o copie după cheia folosită chiar de ea. Din câte cunosc eu, şi cunosc multe, cheia se află pe undeva prin ochiul stâng. Da, intuiesc întrebarea ta, cum ajungi tu acolo. Tu nu ştii nimic despre zonele astea microscopice. Nu e chiar cum crezi tu. Poţi ajunge oriunde în tine şi în afara ta, fără să mişti un deget. Timpul nu există, e autosugestie. Îmbătrâneşti pentru că ştii că toată lumea îmbătrâneşte. Mori pentru că ţi se spune că toată lumea moare. Timpul e doar un ceas mecanic, nimic mai mult. În fiecare zi, eşti conştient de timp mai mult decât eşti conştient de tine însuţi. Uiţi de tine pentru a nu uita de timp.

Chiar când am auzit cuvântul timp, am tresărit! Afară, începuse vijelia de mult timp, iar eu nici măcar nu băgasem de seamă. Am sărit cu tot cu Suflet spre geam şi l-am închis degrabă. Ramurile plopilor se îndoiau şi fâşâiau. Sufletul se ţinea bine de părul meu. Aproape că mi-l smulgea.  Timpul nu există…dar atunci cum de există viitor, trecut, doar sufletul mi-a vorbit de viitor..viitorul nu face parte din timp? M-am gandit şi sufletul a recepţionat întrebarea imediat.

Nu există timp. Există doar ce se întâmplă. Şi trecutul, prezentul şi viitorul se întâmplă acum, în afara timpului. Se petrece totul instantaneu, fără nici o planificare. Când creierul tău ia viitorul din centrul universului şi îl aşază în camera neagră, viitorul ăla a fost trăit de tine. Iluzia este că ai impresia că îl mai trăieşti o dată, atunci când se întâmplă în faţa ochilor tăi.

I-am spus să treacă peste asta, poate voi înţelege pe parcurs, pe măsură ce îmi va mai povesti. Atunici s-a întâmplat o ciudăţenie. M-am gândit, merg pe stradă, mă opreşte o prostituată, îmi propune o partidă de sex, contra cost, evident, are chiar şi o ofertă specială, merg cu ea acasă. Sufletul abera în continuare vrute şi nevrute.  Acasă, bem un vin roşu, vorbim despre cum am ajuns amândoi în situaţia asta: ea, prostituată, eu, tipul care acceptă prostituţia; îi dau banii, ea se dezbracă, mă dezbracă şi pe mine – este inclus în preţ dezbrăcatul, îmi spune, şi începe să mă atingă, eu închid ochii şi ea îmi şopteşte, Nu sta cu ochii închişi, o să stăm o veşnicie aşa când murim. Îi deschid. Sunt singur în cameră? Cercetez peste tot, mă uit şi în dulap; nimic. Numai eu. Mă îmbrac degrabă şi ies afară din casă. Strig, nu sunt sigur că o cheamă aşa. Mă întorc în cameră şi rămân şocat când o văd întinsă în pat, descompusă, plină de viermi, mirosind îngrozitor, moartă, da, moartă… Sufletul îmi spunea ceva despre timp şi despre iluzia timpului, când am revenit la realitate, înfiorat.

Când spui viitor, când spui trecut, când spui prezent, spui de fapt viaţă. Sunt un om al timpului – sunt un om în viaţă. Dacă murim, chiar şi iluzia timpului dispare. Atunci suntem într-adevăr liberi. Moartea nu e chiar aşa de neagră precum i s-a dus vestea. Poţi alege, trăiesc în timp sau mor, fără să-mi înceteze funcţiile vitale. Poţi muri şi din cap până-n picioare, bineînţeles, dar nu îţi recomand. Poţi să trăieşti şi să ai tot. Dacă accesezi camera neagră, în timpul vieţii, atunci afli că viaţa şi moartea sunt una şi aceeaşi; trecutul, prezentul şi viitorul, deasemenea, nimic nu le deosebeşte sau le separă.  Devi o fiinţă universală, părăsind închisoarea timpului. Da, oamenii trăiesc într-o închisoare cu cel mai sigur sistem anti-evadare din Univers. Închisoarea se numeşte viaţa şi singura metodă de evadare este a muri. Aşa vi se spune. Dincolo este lapte şi miere. Trăieşte pentru a avea parte de lapte şi miere. Nu e chiar aşa. Se omit multe lucruri. Cum ar fi posibilitatea unei oaze pline de soare şi de lapte şi de miere aici, exact în momentul ăsta şi exact în tine, în timp ce trăieşti aşa cum trăieşti. Totul e să descoperi cum ajungi acolo. Şi nu e greu… Nu uita, creierul tău este maşina timpului. Cu ajutorul său, poţi să afli trecutul, prezentul şi viitorul. În el se află toate trei laolaltă. Neseparate. De fapt, ce e separaţia?…

Pe 24, pe la ora 12 şi ceva, noaptea, mă sună unchiul meu. Cu o voce răguşită şi tragică, mă anunţă printre lacrimi, că soţia lui, mătuşa mea, a murit, întinsă în pat, rece, în urmă cu aproximativ o oră. Crede el că a suferit un atac de cord. Probabil. Atunci a picat cerul peste mine şi mai mai să mă sufoc de emoţii. Prin mintea  mea obosită s-au format sute de legături. Mătuşa mea era renumită în familie pentru numărul mare de amanţi avuţi la viaţa ei şi unchiul meu pentru capacitatea sa de toleranţă ieşită din comun. M-am gândit la viziunea din ziua trecută, cu prostituata pe care o descopăr moartă în pat. Şi, atunci, am descoperit că frânturile de informaţie pierdută în drumul dintre centrul universului şi camera neagră se metamorfozează în imagini metaforice şi accesibile gândului meu. Am ştiut cu certitudine: mătuşa mea era prostituata din viziune, întinsă în pat, moartă. Ora la care a murit. Da ora la care a murit…A murit la ora 11 PM, adică, nici mai mult nici mai puţin, ora 23. 23, reprezentând data când m-am gândit la prostituată. Dacă aş exclude timpul din relatarea asta, aş descoperi cu surprindere că mătuşa mea a murit în momentul în care mă gândeam la prostituată – trecut, prezent, viitor, în acelaşi pachet, deodată tot, tot, tot. Ţin să menţionez că nu am mers la prostituate niciodată în viaţa mea şi gândul de seara trecută m-a bulversat cu atât mai mult cu cât ştiam asta şi nu găseam o explicaţie logică… Mai târziu am aflat că unchiul meu venise acasă în noaptea de 24, mai devreme decât se aştepta ea, şi îşi găsise soţia în pat cu altul, moment în care ea a murit, nu se stie de ce, probabil din cauza şocului suferit, avea probleme cu inima dintotdeauna, şi el, amantul, a scăpat doar cu doi pumni, unul în nas, frontal, şi al doilea în bărbie. A fost prima dată când el a surprins-o. A fost ca un flagrant. Toleranţa sa era hrănită de posibilitatea ca toate vorbele despre ea să fi fost doar nişte poveşti inventate de lumea rea. Atunci, însă, n-a mai existat nici un strop de toleranţă în sufletul lui…de fapt, nici nu prea mai avea ce să tolereze.

Din câte înţeleg eu, susţi că există destin, sau o formă de pre-existenţă a tuturor lucrurilor, spune X.

Poţi să-l numeşti destin, însă e nu l-aş numi aşa. Destinul este o entitate rigidă, imposibil de schimbat, dar după cum ştim, nimic nu este rigid şi totul se schimbă. Viitorul despre care îţi vorbesc este ca o formă de artă, să zicem sculptura – o statuie este rigidă, dar dacă dai cu dalta în jurul sprâncenei , reuşeşti să o modelezi după voia ta. Chiar dacă laşi sculptura în pace, aşa cum este, vei observa că se va automodela. Nu timpul este cel care o modelează, ci însăşi natura ei. Rezultă că viitorul nu e rigid, depinde numai de noi dacă îl lăsăm să curgă aşa, prin natura lui, sau dacă îl modificăm. Experienţele de precogniţie nu ar exista dacă viitorul nu ar fi amestecat cu prezentul şi cu trecutul. Nu poţi să vezi ceva ce nu există în momentul în care te uiţi.

Sufletul se plimba pe pieptul lui Ivan, uneori îl gâdila şi se trezea măturat de degetele lui grele. Ce este separaţia? Întrebarea Sufletului îl face pe Ivan curios. De ce separăm în loc să unim? De ce am ales să ne cunoaştem trecutul, să experimentăm prezentul şi să fim în necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte viitorul? De ce nu am unit măcar trecutul cu prezentul?  doar ne petrecem cea mai mare parte a timpului în trecut şi nu conştienţi de prezent.  Ni se spune, eu-l este cea mai mare valoare. Dacă îţi pierzi eu-l, îţi pierzi individualitatea. Ce poate fi mai rău decât să te confunzi cu marea de oameni şi marea de oameni să se confunde cu tine.  A separa înseamnă a defini. Concepi o definiţie şi, gata, ai şi separat lucrul definit de restul lucrurilor sau de restul calităţilor sale. Definind, îngrădeşti. Imaginează-ţi un singur om pe toată planeta. Trăieşte singur şi ştie, nu va reuşi în veci să descopere tot ce-l înconjoară, curtea lui este prea mare pentru a-şi pune amprenta pe fiecare fir de praf din ea. Atunci omul stă şi se gândeşte la soluţiile care i-ar putea uşura viaţa. Şi inventează gardul. Bucuros de invenţia lui, se apucă şi îngrădeşte o bucată de pământ, pe care, după calculele lui, o poate gestiona cu uşurinţă. Numeşte acea zonă, încercuită de gard, curtea lui şi încearcă să uite de marea curte în care a trăit până atunci, creşte acolo, se dezvoltă acolo, cunoaşte acolo, moare acolo. Dacă introducem în poveste şi o parteneră de viaţă, ei doi vor face mulţi copii care vor continua să trăiască în acea zonă îngrădită şi să se înmulţească acolo, fără să ştie că există şi exteriorul. Îşi duc zilele într-o definiţie care le îngrădeşte realitatea vastă. Pe măsură ce descoperă zone noi, întâmplător, fac alte curţi pe care le populează, treptat, treptat, definind fiecare curte după proprietăţile ei unice. Modalitatea asta de a concepe viaţa este nu numai deficitară, dar şi plină de obstacole. Nu alegi să trăieşti în Tot pentru că ţi-e frică de zonele pe care nu le poţi supraveghea. Aşa că te uiţi în zare şi construieşti curtea ta pe raza vederii tale, ignorând, uitând, restul. Asemănător, oamenii au separat trecutul de prezent şi de viitor. Primul om care a spus că viitorul nu poate fi cunoscut, a fost şi primul om care nu a putut gestiona viitorul.

Nu-mi puteam lua gandul de la prostituată. Era tare atrăgătoare. Sufletul se plimba pe mine şi mă gâdila insuportabil, făcându-mă să uneori neatent la relatarea sa. Sufletul este ambiguu, îmi spunea, sufletul este contradictoriu, nu te încrede în suflet, dar fă ce-ţi spune sufletul.  M-am ridicat în picioare şi am deschis geamul. Furtuna se oprise, miraculos. Nici o frunză nu se mai mişca. Foşnetul lor se disipa prin mintea mea, cu ecouri, ecouri, ecouri… Sufletul a detectat în mine o urmă de somn care se mărea, mărea, mărea. Sufletului îi place somnul, atunci el se poate desfăşura după voie, nestingherit. Aşa că mi-a spus că pot să mă culc, vom continua altădată, dar în nici un caz mâine. Bucuros că am scăpat de trăncăneala lui, m-am aruncat sub plapumă şi am adormit pe dată. Nu mai ştiu ce am visat. Dar ştiu că din clipa în care m-am trezit pe data de 24 aprilie 1993, a început aventura vieţii mele. Aha, viaţa mea a luat o curbă de 90 de grade cu vreo 180 la oră. Ceea ce nu înseamnă aşa de puţin. Ce a urmat după aia e o altă poveste, chiar dacă sună a clişeu.

Sunt Ivan şi viaţa mea nu a mai fost la fel din data de 24 aprilie 1993.

Viitorul este în mintea mea. Creierul meu este maşina timpului.

Tu chiar crezi povestea asta? întreabă X

Tu chiar crezi ce ţi s-a spus zi de zi până acum?

O cameră, un balcon, un motan şi un om -2-

(Partea -1-)

Plictiseala este doar preludiul disperării. Aici nu mai e nimic din ce a fost. Urmele sunt doar o iluzie. Tot ce a fost a dispărut. Pe geam intră soarele. Şi ce dacă. Şi soarele e tot o iluzie, pentru că intră pe geamurile unei camere care nu mai există. Am o foaie albă în faţă, un pix lângă ea. Realitatea îmi spune că nu există realitate. Pământul se învârteşte, dar ce folos, eu nu-l simt mişcându-se. Cutremurele sunt cele mai sincere. Le simţim. Dincolo de ele pământul stă la fel cum stau şi eu pe un scaun, cu o foaie şi un pix în faţă.

Disperarea este istoria viitorului. Mergi vara prin parc şi te gândeşti ce vei face. Citeşti o carte care întâmplător are ca principală temă tot viitorul. Dialogurile ţi se par interesante, te răpesc din prezent şi te abandonează unui univers distopic care e mai liniştitor decât orice a fost, este sau va fi. În cameră vezi parcul doar cu ochii minţii, proiectat pe ecranul din spatele creierului. Ce poate fi mai relaxant decât iluzia unui viitor. Te ridici de pe bancă şi pleci la drum satisfăcut. Ai descoperit viitorul şi o dată cu asta şi liniştea de care aveai nevoie pentru a-ţi mai târî încă o zi trupul prin lumea asta.

Nu a existat nimic. Mi se pare mie. Totul a fost doar un vis frumos, care treptat-treptat s-a transformat în coşmar. Nu mai insista că ai trăit ceva ce nici măcar nu a existat. Trecutul pe care ţi-l aminteşti este nici mai mult nici mai puţin decât o himeră. Ia-l ca atare şi mergi mai departe. Nimanui nu-i pasă de nimeni. Fericirea există numai dacă ajungi la concluzia adevărată, de altfel, că tot ce s-a întâmplat nu este decât un vis puţin mai real decât majoritatea viselor. Creierul s-a jucat cu tine. Atât. Ceea ce numeşti tu realitate a trecutului există acum numai în interiorul capului tău, e doar amintire, amintire a unui vis pe care l-ai avut în urmă cu câţiva ani. Ai alte argumente care ar putea dovedi că ai trăit într-adevăr tot ce pretizi că ţi s-a întâmplat? Uită-te la camera în care ai stat. Poţi să o vezi altfel decât amintindu-ţi-o? Fotografiile le-ai şters, nu mai există. Şi ele sunt tot în mintea ta. Încearcă să observi ce e şi ce nu e real.

Motanul nu a existat niciodată, la fel cum nici canapeaua pe care dormea nu a existat. Când ai scris despre toate astea ai vrut să faci pe cineva să creadă că ţi s-au întâmplat toate născocirile tale. Cuvinte scrise pe o hârtie. Nimic mai mult. Fără viaţă. Nu ştii să dai viaţă cuvintelor, pentru că nu eşti cine ştie ce dumnezeu. Revino la realitate. Uita-te pe geamul din faţa mesei. Ce vezi? Persoana de care vorbeai mai înainte este doar în capul tău. Nu există, pentru că nu mai ai nici o dovadă a existenţei ei. Pe cine vrei să păcăleşti? S-a dus încolo şi încoace. S-a dus. Adică trecut, adică  iluzie. Ai îndrugat numai prostii. Balconul unde stăteai şi beai vin seara, singur, motanul care venea şi se gudura pe lângă tine, muzica pe care o ascultai în tot acest timp, tot, tot, tot, ar putea să fie numai o iluzie. Şi dacă totul ar fi numai o iluzie, atunci ce ar mai însemna realitatea?

Realitatea este sinonimă cu momentul. Dincolo de moment totul se transformă în iluzie. Dovada existenţei tale trecute sau viitoare este imposibil de procurat. Nu ştii ce ai făcut, la fel cum nu ştii ce vei face. Ţi-ai rupt rădăcinile, dar în acelaşi timp ţi-au crescut altele. Oamenii nu trăiesc fără rădăcini. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu gândul la trecutul acela. Singurele reminiscenţe ale acelui trecut sunt în mintea ta, nicăieri altundeva. Priveşte, un pom. Atinge-i scoarţa, frunzele –  asta este credinţa realităţii. Suntem ajutaţi de trecut pentru a supravieţui? Eu cred că suntem mai mult împiedicaţi decât ajutaţi. Toate amintirile acumulate de-a lungul vieţii se împart în doua mari categorii, cele care ajută, pe care le poţi număra pe degete şi cele care împiedică, vastul univers al celor care împiedică devenirea. Sunt pentru amnezie. Amnezia te lasă să construieşti ceva nou, fără influenţa trecutului. Riscul unei repetiţii? Istoria te ajută să nu repeţi greşelile. Oricum le repetăm cu toţii fie că le ştim, fie că nu le ştim.

A fost o dată ca niciodată un om care şi-a şters trecutul pentru că nu-l mai suporta, pentru că observase vreme de mulţi ani că nu făcuse altceva decât să se gândească la trecut, nici o realizare, nici o invenţie, nici un gând nou, nimic, nimic, nimic. Numai trecutul era în mintea lui.  A venit o clipă în existenţa lui când şi-a dat seama că nu se mai poate aşa. Timpul, aşa cum îl cunoştea el, trecea şi, o dată cu nebunia asta, se scurgea şi el la vale, îmbătrânind, îndreptându-se către moarte. Încercase în zadar să-i înţeleagă pe alţii. Nu reuşise; şi nici aceia, urme ale evenimentelor trecute din mintea lui, cărora el se străduise să le desluşească faptele – cauzele şi efectele lor, nu făcuseră nimic pentru a îi da de înţeles că s-au gândit măcar o dată la ceea ce simte el. Înainte de moarte a spus că vrea să uite tot. Pentru că oricum trecutul i-a pricinuit numai necazuri. Voinţa de a uita a fost aşa de intensă, încât în clipa în care a uitat tot, au dispărut cu desăvârşire şi persoanele şi lucrurile şi ideile şi animalele şi insectele şi răutatea şi tot, absolut tot ce-i pricinuise nopţi nedormite şi depresii nemăsurate şi nenumărate. Murind, a lăsat aici tot ce l-a supărat întreaga viaţă. Inexistenţa lui a avut ca efect şi inexistenţa lor.

Trecutul este ceea ce îţi aminteşti, îţi imaginezi că îţi aminteşti, te convingi că îţi aminteşti sau te prefaci că îţi aminteşti. (Harold Pinter)

O cameră, un balcon, un motan şi un om -1-

Camera e goală. Înainte era plină. Stă şi nu poate să facă nimic. Nu-şi mai aminteşte cum a început totul. Fiecare gând este întâmpinat de apăsarea timpului care trece. S-a schimbat, ne-am schimbat, probabil acesta a fost primul pas.

De fiecare dată când intră în cameră, chiar şi în drum către cameră: i se arată moartea – o moarte lină îi cuprinde întreaga existenţă. Totul a fost în zadar. Totul se termină la un moment dat, chiar dacă ai impresia că nimic nu se va termina niciodată. A crede că ceva e veşnic înseamnă să contrazici întreaga natură, întregul univers. E ca şi cum începi să te crezi un Zeu, care poate injecta veşnicie în sentimentele minunate pe care le simţi. Camera (…) primeşte de fiecare dată goală şi plină de gri, ca în visele din copilărie pe care încearcă să le mai înţeleagă înainte de a muri total.

De ce a plecat? Unde e acum? Cu cine umblă? De ce şi-a băgat pătura în rucsac? Era noapte şi a privit pe furiş cum îşi dosea o pătură în rucsac. Depinde de context. Când pleci cu o pătură la drum, o faci din diverse motive. Contextul era unul singur. Nu mai avea cale de ieşire din el. Se ducea din nou acolo unde fusese şi în primele nopţi, după ce au decis că totul trebuie să se termine. Nu există altă explicaţie.  Este corect să urmăreşti o persoană atunci când simţi că minte? A hotărât că nu e bine să urmărească pe nimeni. Şi dacă ar fi descoperit că tot ceea ce credea este adevărat, ce ar fi rezolvat. Nimic. Aceeaşi suferinţă zi şi noapte. Timpul le şterge pe toate. Timpul trece pentru fiecare mai repede sau mai încet. Finalitatea este una singură. Sfârşitul. În clipa dinainte să-i spună un “Salut” cu o jumătate de gură, credea că noaptea ce avea să urmeze va fi şi ultima. Şi chiar trăia ultima noapte în fiecare zi. Nu se plângea nimănui. Exista, cu suferinţa.

Camera avea un balcon. Îl mai are. O cameră, un balcon, un motan şi un om. Mai era şi un motan prin cameră. Motanul avea chef să iasă afară, cine n-ar fi vrut să evadeze, se gândea. Motanul miorlăie, are chef să iasă afară, asta spune el, e părerea lui. Are şi el o dorinţă. Îl scotea afară, dar afară din instinctul său nu se compara cu afară pe care îl experimenta de fiecare dată pentru prima dată în viaţă. Afară ar fi trebuit să trăiască încă de când era pui. Acum, fiind motan în toată regula nu mai pricepea nimic din acel afară cu blocuri şi maşini, şi oameni, şi întreaga nebunie a unui oraş, scufundat în zgomot. Îl scotea afară şi fugea de exterior. Îl ducea înapoi în cameră şi-l auzea tot timpul miorlăind după un exterior . Cam la asta se rezuma existenţa motanului.

A fi motan este una, a fi om este alta? Nici oamenii nu sunt mai fericiţi. Oamenii se despart pentru că au chef să vadă viaţa altfel. Oamenii se despart pentru că nu le mai convine ceva. Fug de plictiseală, către o altă plictiseală. E o dorinţă ascunsă în fiecare om. E o adiere ciudată peste un viitor imaginat. Un viitor utopic. Speranţa este numai o melodie cântată în surdină, care ne reconstruieşte în fiecare dimineaţă. Suntem nişte abstracţiuni în mintea unui nebun. Nimic mai mult. Când ne gândim la noi… Dar mai bine să trec la personajul acela care stă singur într-o cameră şi aşteaptă ceva. De ce ar mai sta în camera aia dacă nu ar aştepta ceva? Pleci de unde nu-ţi place. Simplu.

Mi-ar plăcea să te vezi şi tu cu cineva aşa cum fac eu, îşi aminteşte că i-a spus. Cum să mă văd cu cineva când încă stăm împreună? Schimbarea intervine când vrem să ne vedem cu altcineva? Motanul miorlăie. Camera e goală. Tristă. E un teatru absurd. Totul. Afară e noapte şi se gândeşte de ce mai stă. Unde să plece. Acasă? Acasă ar fi un afară care nu se potriveşte deloc cu acel afară, pe care şi-l dorea. Afară ar putea însemna orice numai în cameră nu. Până şi un motan simte ce nu i se potriveşte. Afară pentru el este doar o altă nebunie în care îl obligi, ca „stăpân”, să trăiască. Când e prea târziu nu mai există nici un afară. Există doar înăuntru.

Prin cap i se roteşte ameţitor întrebarea: De ce? De ce îi face una ca asta? Nu ar fi fost mai omenesc să aştepte să plece? Unde? Acasă. În momentul în care nu mai există afară, decât undeva în mijlocul sufletului sau al unei amintiri atavice, nu mai e nimic de pierdut. Orice, numai aşa nu. E simplu. O decizie extremă se ia atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Aşa a făcut. Simţea că nu mai are nimic de pierdut şi a plecat noaptea, imediat după ce au hotărât: despărţirea este unica şansă.

Zilele treceau. Nopţile treceau şi ele. Nu se putea concentra în altă parte decât acolo. De ce face asta? Despărţirea include o noua convieţuire, însă cu altcineva. Fugi către altcineva pentru că persoana cu care ai stat până atunci încetează să mai însemne ceva pentru tine. Înainte de asta însemna ceva, poate mult, dar deodată, spui – Gata! Şi pleci. Cam asta e treaba. Simplu ca… Ce îl face pe om să spună gata? Acest Gata simbolizează o revoltă interioară care s-a desfăşurat în spatele cortinei şi s-a dezvoltat în fiecare zi tot mai mult, până când pe gură iese un Gata, nu mai vreau. Şi pleci. Pleci de lângă omul respectiv.

Motanul miorlăie. Obişnuia să-l bată când miorlăia, ca să nu mai miorlăie, până când şi-a dat seama, de parcă era aşa de greu de înţeles, că motanul nu are nici o vină, e o simplă vietate care miorlăie pentru că vrea afară, nu închis între patru pereţi şi un balcon. Şi de atunci nu l-a mai batut niciodată. S-a gândit că sunt amândoi închişi într-o cameră de aceeaşi persoană, care e mai tot timpul plecată. Amândoi au fost păcăliţi, ademeniţi acolo. Au rupt amândoi legăturile cu fostul lor mediu, pentru că li s-a dat de înţeles că acolo vor sta pentru totdeauna şi va fi bine să fie aşa. Amândoi strigă după ajutor pe limba lui. Soarta amândurora este cam aceeaşi: Au fost aduşi de aceeaşi persoană în camera aia apoi au fost părăsiţi. Şi încătuşaţi. Amândoi speră să găsească un afară şi să plece pentru totdeauna din camera aia.

Fragment din ce a scris, în timp ce motanul dormea. Erau doar ei doi şi o cameră goală:

Lacrimile alea erau sincere. La fiecare despărţire plângeam îmbrăţişaţi. Ne doream ca timpul să nu mai curgă. Secunda să fie veşnică. Despărţirea să fie undeva departe. Lua trenul spre casă atunci. Eu îl priveam cum se depărtează, cu o mână agitându-se în depărtare (la revedere) până când dispărea. Trenul cotea, eu porneam înapoi uitându-mă perplex după momentul magic. Atunci mergeam la barul din gară, îmi luam o bere şi mă uitam la  şine golit de gânduri. Întors acasă, îmi începeam ziua ca o legumă, prefăcându-mă în zadar că sunt tare şi că nu-mi pasă că plecase, că nu mai e. Ne sunam şi ne continuam zilele: eu într-o letargie totală, fără puterea de a mă rupe de despărţire. Preferam momentul şi suferinţa, aşteptând un miracol, un ajutor extern, care să-mi readucă în braţe totul. De faţă cu alţii nu-mi arătam suferinţa. În sinea mea, nu găseam cale de evadare din blocajul ultimelor clipe petrecute împreună. Numai acolo îmi zbura gândul. Noaptea cădeam în pat. Nu adormeam decât după vreo două ore în care îmi reaminteam fiecare moment petrecut împreună de la începuturi până atunci. Scriam, dar nu izbuteam să mă îmbăt cu apa rece a cuvintelor eliberatoare. Muream în fiecare zi. Cu fiecare reiterare a amintirilor, mă cufundam în pacea eternă, ca dimineaţa să mă trezesc într-o depresie totală. Gânduri încâlcite îmi cereau obsesiv răspunsuri sau replici pe măsură. Nimic de dus la bun sfârşit, decât ziua care la final ne aducea cu un pas mai aproape. Nimic mai mult. Muream şi nu ştiam să strig după ajutor, pentru că nimeni nu mă învăţase să cer ajutor. Pe măsură ce obsesiile cele mai negre puneau stăpânire pe mine tensiunea se dezvolta ca un organism străin în mintea mea injectată cu nebunie. Eram într-un loc de unde nu vedeam nici o urmă de scăpare, eram un animal în agonie, un urlet între pereţii izolaţi fonic. De fapt cine mai eram? Îi scriam scrisori „kilometrice”. Detalii peste detalii care descriau universul meu. Imi ajutam părinţii mecanic, ca un robot.. Nu mai ştim de capul meu. Oare capul meu mai lucra pentru mine? Mai ştia de mine? Se năştea din grăuntele infinitezimal de mic care eram o ură ancestrală faţă de tot ce mă ţinea în lanţuri, faţă de viaţa monotonă care mi se oferea pe tavă de la fiecare cântare a cocosului până ce soarele se bălăcea într-un apus de foc. Mă uitam în ochii animalelor, le simţeam energia molcomă care se mai frământa în ele. Îmi beam cafeaua şi fumam, pe ascuns, devale, privind lacul şi salcâmii înfrunziţi. Eroarea nu putea fi depăşită: acolo unde oricine ar fi făcut pe dracu-n patru să reuşească eu mă stingeam ca un vreasc umed. Câinele stătea lângă mine, era tânăr, acum a îmbătrânit şi nu mai are chef de joacă. Îi scriam multe despre câinele meu jucăuş. Îi scriam multe, aşa de multe, încât a venit o zi în care nu am mai avut ce să ne mai scriem şi am închis şi acest capitol din viaţa noastră. Dacă aş fi ştiut eu atunci când stăteam şi fumam devale gândindu-mă la noi cu disperare că vor veni zilele astea ce aş fi făcut? Îmi judecam aspru părinţii şi nu mă gândeam nici o clipă că reacţia lor poate fi normală. Nu zic că ar fi fost normală, ci doar că puteam măcar să iau în considerare posibilitatea normalităţii. Numai eu aveam dreptate. Căutam înţelesuri subtile în afirmaţiile lor, ca mai apoi să le trântesc pe tavă injurii dintre cele mai josnice. Cine eram atunci şi cine sunt acum? Mă obsedează capacitatea omului de a se schimba şi incapacitatea sa de a detecta momentul schimbarii. Mă obsedează noaptea asta care mi-a adus ceva; nu mai făcusem demult.

Mi-am tăiat rădăcinile. Acum plutesc doar pe undeva, nedefinit, pierdut. Am uitat unde-mi sunt rădăcinile, nu mai am nici o şansă de a mă suda de ele, chiar şi numai de-un firicel viu, rătăcit prin pământurile casei.

Bătrânul şi moartea

Bătrânul stă pe marginea patului. Tocmai s-a ridicat după încă o noapte agitată. O nouă insomnie. E obosit. Şi lipsa somnului ar fi o cauză, însă el ştie, e obosit şi atât. Vârsta, gândeşte. 83 de ani. Destul de mult. Stă pe marginea patului şi se gândeşte la anii care au trecut, ca în fiecare dimineaţă. Este obsedat de amintiri, mai exact de o amintire. Amintirea ei. Ea care nu mai este, dar care încă îi mai vizitează  zilnic mintea amorţită. Oare unde este acum, se gândeşte şi îşi trage ciorapii în picioare, cu greu. Cu greu se poate apleca, cu greu poate ajunge cu mâinile la picioare. Încălţatul este un calvar. E totuşi mândru. Nu ar accepta ajutorul nimănui: cât timp se mai poate mişca, se va chinui singur. Îşi dă jos pijamalele şi ca din întâmplare se priveşte în oglinda dulapului ei. Reflexia sa îl obligă să-şi întoarcă faţa de la oglindă. Urăşte bătrâneţea. Nu o suporta nici înainte, darămite acum, pe propria lui piele. Pielea lăsată, zbârcită, pe ici pe colo, uscată, cojindu-se progresiv îi provoacă greaţă. De ce există bătrâneţe? Nu mai are poftă de mâncare. Nu mai are chef de nimic, pentru că nu mai poate face nimic. Boala de inimă pe care o are nu îi dă voie să facă nici un fel de efort. Dacă merge mai mult de 37 de paşi (chiar el a numărat) îl cuprinde ameţeala şi simte nevoia să se aşeze, iar dacă ar continua să meargă, ar simţi o înţepătură nenorocită-n piept şi ar pica fără să aibă puterea să se opună. Bătrâneţea asta… Se gândeşte la medicină. Cât a evoluat medicina din tinereţea lui până acum. A evoluat, dar oamenii tot îmbătrânesc. Când era tânăr spera sau, mai bine zis, era ferm convins că, până când va îmbătrâni el se va găsi un leac pentru boala asta cu care ne naştem – bătrâneţea. Da’ de unde… Numai gura e de ei. Găsesc leacuri numai la bolile create de ei în laborator. În rest sunt nişte gură cască în faţa spectacolului eliberat din Cutia Pandorei. Camera asta e prea mare pentru mine. Iar cafeaua fără cofeină. Ce viaţă!

Bătrânul se îndreaptă către bucătărie. Amintirile sunt aripi fără corp. Dacă mai era ea ar fi fost gata cafeaua acum. Tot greul a rămas pe umerii mei. Tot greul era pe umerii ei? Nu se poate una ca asta. Nu m-am gândit până acum. Aragazul arde. Îşi aminteşte de pătura neagră. Niciodată nu i-a plăcut negrul. Toată viaţa văzuse moartea în negru. Când soţia lui pusese peste pat pătura neagră, i-a cerut imperativ să o schimbe. Negrul este moartea. Ce este moartea? Dacă mor mâine, unde voi merge? Ce este moartea? Bătrâneţea i-a ştirbit orice idee despre moarte. Vine, dar nu mai vine. Ar fi dorit să moară. Să scape de viaţa asta grea şi fără nici o satisfacţie. Este în faţa aragazului şi se uită la apa care dă în clocot. Cine este el? ce a fost el toată viaţa? Ar vrea să ştie. De ce trebuie să treacă viaţa peste un om ca să-şi dea seama cine este? A fost un ignorant, dar la bătrâneţe a făcut tot posibilul să repare greşeala asta. Numai că nu a reuşit. A rămas acelaşi păcătos, fără viitor. Fără viitor pe lumea cealaltă. Care lume? De ce? Pentru că a rămas fără ea? Faţă de ea greşise aşa de mult şi acum ea nu mai este. Nu a reuşit să se revanşeze, suferinţa este insuportabilă. Unde să mai ceară îndurare? Există vreo instanţă supremă care l-ar putea absolvi de tot ceea ce greşise? Dumnezeu? Cine e Dumnezeu? Există? Chiar şi întrebarea asta păcătoasă îmi arată adevărata faţă. Sunt un păcătos fără margini. Cum pot să mă întreb una ca asta la bătrâneţe? Dacă nici la bătrâneţe nu ar exista Dumnezeu, atunci întreaga viaţă ar fi fost în zadar. Cafeaua fierbe cu clăbuci mari şi deşi. Am poftă de cafea. Fără cofeină… La ce bună cafeaua fără cofeină? Mâncare fără sare. Decât deloc… Toarnă în ceaşcă. 83 de ani… Ce repede trece timpul…. Când eram tânăr… Când am fost tânăr? Am fost vreodată tânăr? Ce fac azi? În afară că stau şi beau cafeaua asta, nu voi face nimic altceva. Voi sta ca o legumă, aşteptând moartea. Aştept ceva ce nu cunosc. Cunoaşte cineva moartea? S-a întors cineva de acolo şi a fost crezut? Moartea…ce este dincolo? Dacă aş muri azi unde m-aş trezi mâine? Orice hodorog ca mine îşi pune întrebarea asta? Vrea să ştie. Crede în Dumnezeu!? Am crezut vreodată? Ce e Dumnezeu? Mi-a oferit ceva pe parcursul vieţii? Nu doresc nimic. Vreau să fiu activ, atât, nu o legumă. Prefer să mor, decât să stau în pat toată ziua şi să-mi îngrijesc o inimă care nu mai e a mea. E şi acum a ei. A ei. A ei. A ei. Dar ea e dincolo. Şi nici inima mea nu mai e. A murit o dată cu ea. Eu cum mai trăiesc fără ea? De ce mai trăiesc? Cine sunt eu fără ea?

Bătrânul este faţă-n faţă cu cafeaua de dimineaţă, cu moartea. Şi cafeaua e neagră. Uneori. A lui era mai neagră ca smoala. În ziua asta se va hotărî. Să mai trăiască aşa sau să… De ce ar…muri (?)… Cum să moară? Sinucidere? E un păcat să mă sinucid? Cine a spus asta prima dată? E alegerea mea? Prefer să mor decât să mai trăiesc aşa. Legumă. Eu sunt om. Om. Om. Om. Nu cine ştie ce sălbăticie de legumă sau fiinţă. Sunt civilizat. Poate un om civilizat să se sinucidă?

Bătrânul stă pe marginea patului şi îşi bea cafeaua. Neagră. Moartea este la uşă. Toată viaţa a urât negrul şi toată viaţa a băut cafea neagră, fără să facă legătura între negrul cafelei şi negrul morţii. Ignorant. Moş ignorant!

Mi-e scârbă de medicamente. Dacă nu le iau, mor. Dacă le iau sunt legumă. Nu suport să îndur nimic din ce nu este uman. Civilizat. Toată viaţa m-am respectat. Nu am trăit ca sălbaticii. Am fost un domn. Aşa am înţeles eu că e bine…

Gând obsesiv: ce preferi mai mult şi mai mult, să fii o legumă sau să trăieşti ca sălbaticii?

Îmi iau medicamentele cu regularitate. Viaţa mea e închiriată. Stau cu chirie în propria-mi viaţă.

Mă bucur când ei vin acasă. Dar mă întristez imediat după. Vreau să socializez. Dar nu pot socializa cu ei. Mă bucur când apar şi imediat ce îi văd, mi se face scârbă de ei. Am crezut că familia poate să fie unită, că este posibil ca două familii să convieţuiască fericite în aceeaşi casă, dar iată, iluzii, iluzii, ilu…

Bătrânul a terminat cafeaua. Şi-a luat medicamentele şi acum se va întinde iarăşi în pat. Ce să facă altceva? Moartea? Moartea este în el, prin gândurile sale. Nu e tangibilă, este şi este şi este, fără ca el s-o poată analiza.

În pat, somnul pune stăpânire pe el. De-abia s-a trezit şi, iată, iarăşi vrea să doarmă, moş leneş, legumă, bun de nimic, cam asta e propria lui imagine. Ce să facă altceva?

La uşă bate cineva.

La uşă bate cineva.

E în picioare în faţa uşii.

Dincolo de uşă, ştie, e întuneric.

Nimeni nu aprinde lumina dincolo de uşa lui.

Teama de-a o deschide. Teama de a fi curajos. Teama de a se aşeza în faţa întunericului.

Uşa se deschide şi se aude o voce.

Uşa este deschisă şi bătrânul se uită la cel ce este în dreptul uşii.

Nu aude. Se uită doar.

Termină cu prostiile tataie, altfel o să te omor cu mâna mea, nu te mai gândi, o să te plictisească gândurile tale lipsite de viaţă. Din uşă, îi repetă. Termină cu prostiile tataie….

Ideea unei morţi civilizate pune stăpânire pe el. A fi omorât e civilizat. Asta se întâmplă zi de zi. A te sinucide e sălbatic… Cum?

Termină cu prostiile tataie, altfel…

Omoară-mă, tinere!!!

A te sinucide e anormal. Anormalul e frate cu sălbăticia. Noi suntem oameni. Trebuie să murim cum se cuvine. Nu îmi cere să mor altfel.

A fi sălbatic înseamnă a te lăsa dus de sentimente, de intuiţie.

A fi civilizat înseamnă să te laşi dus de… reguli.

Regula este lege. Fără reguli tot ce este nu ar mai fi.

Regula este morala.

Morala este viaţă.

Dar şi cei care trăiesc dincolo de morală trăiesc.

Fără morală nu ar mai fi oamenii.

Nu ar mai fi oamenii care au semnat contractul cu morala.

Moartea e amorală.

Atunci de ce mai trăim sub morală?

Cine ne spune că facem bine sau rău?

Trăim sub reguli pentru a fi ucişi de moartea care nu ţine cont de reguli.

Unde e corectitudinea vieţii?

Învăţasem că, după tot ce voi face, voi fi răsplătit

Unde  e răsplata?

Trăiesc ca o legumă de doi lei, pot fi călcat la orice oră în picioare de un adolescent neatent sau drogat. Sălbaticii…

Tânărul de la uşă s-a îndepărtat, nu ne va mai deranja bătrânul.

Morala este legea majorităţii pentru binele personal. Cartea aia…

Morala este inexistentă atâta vreme cât binele personal nu mai este luat în considerare. Vreau să mor!

Sinuciderea e amorală

Sinuciderii nu-i pasă de morală.

Moartea este amorală.

A omorî este imoral.

Vreau să mor şi nu găsesc o cale pentru a o face împăcat. Am luat medicamentele. Dacă aş bea un păhărel mic de ţuică aş muri instantaneu. Şi mi-as face şi o plăcere. N-am mai băut demult.

E bine să vreau să mor?

Îmi târăsc maţele prin camera asta pe care o cunosc aşa de bine. Aici e universul meu. Nu mai cunosc altceva. Camera mea este Terra mea. Nu cunosc altceva. Pe vremuri umblam mult, am cunoscut numai oameni de calitate. Ce e calitatea unui om?

Ce ar fi să se deschidă uşa din nou şi să intru în întuneric, împins de curiozitate, fără gânduri sinucigaşe. Ar mai însemna asta sinucidere?

Sunt un bătrân… ciudat…

…şi vreau să mor fără să încalc vreo regulă.

Vreau să mor.

Vreau să mor.

Vreau să mor.

Dincolo de ziduri

…Este peretele alb. Pe el puteţi scrie orice. În dreapta, este peretele roşu, pe el să vă transcrieţi furia. În stânga este peretele din sticlă transparentă, după cum observaţi este aproape invizibil, aveţi grijă sa nu vă loviţi de el. Aici nici măcar nu se va vedea ce scrieţi. Numai dumneavoastră şi peretele veţi ştii. Orice alt vizitator al muzeului, nevăzând ce au scris cei dinaintea sa va umbri celelalte texte inscripţionate pe zid. Un avertisment scurt şi vă las singur: nu spuneţi nimănui gândurile pe care le veţi scrie. Acum mă retrag. Vă urez o zi bună. Staţi cât vreţi dar nu prea mult. Cu cât veţi sta mai mult, cu atât veţi pierde mai mult timp din lumea de afară. Efectul gândurilor dumneavoastră, după ce veţi fi în afara muzeului, se va manifesta într-o perioda de timp necunoscută de nimeni. Dacă doriţi să vă povestiţi experienţa intraţi pe siteul nostru. Acolo alţii ca dumneavoastră au scris. E opţional. Dacă nu vreţi să scrieţi, nu scrieţi. Nu vi se va întâmpla nimic. O zi bună.

Ghidul se îndepărta de el, levita, nu-i vedea paşii. Halatul lung până la călcâie îl făcea să se asemene cu o fantomă. Şi-a luat ochii de la ciudăţenia plutitoare şi s-a concentrat asupra peretelui din mijloc, cel alb. Era cel mai simplu. Aici avea să scrie ce voia. Libertate mai mare de atât nici că se putea. A luat creta de pe tăviţa din colţul de jos al peretelui şi cu ea între degete a cugetat o clipă şi s-a apucat să scrie.

1+1=2

Şi-a auzit vocea venind din afara lui, de sus, ca un ecou : Nu e adevărat!

1+1=2, a insistat el scrijelind apăsat pe zidul rece. Era o metaforă. 1+1=2 reprezenta că totul e limpede în lume ca această adunare. Din nou, aceeaşi voce, parcă niţel mai intensă, Nu e adevărat, pentru că aşa s-a dovedit cu mult timp în urmă.

Consternat, omul a căutat alt gând care să fie acceptat de zid. Inima a început să-i bată mai rapid şi s-a înroşit tot, nu găsea un alt gând demn de scris pe zidul acela. Atunci a întrebat, De ce nu e adevărat. Vocea i s-a întors, ecou pur, De ce nu e adevărat. A mai întrebat o dată şi a primit acelaşi răspuns. Zidul îi devenise antipatic. Să treacă la următorul, să-şi piardă şansa de a scrie ce vrea i se părea inacceptabil. Va insista până ce va primi un răspuns. Atunci i-a venit o idee:

1+1=2? Asta era o întrebare. La câteva clipe şi-a auzit vocea exterioară, Da, e adevărat. De ce e adevărat acum ? a întrebat curios.

– Pentru că ştii să întrebi, i s-a răspuns.

– Dar eu eram sigur că 1+1=2, ce rost mai avea să întreb?

– Pentru că s-a dovedit că nu e aşa.

Omul s-a scărpinat în creştet. Era din ce în ce mai roşu de…furie. Si şi-a adus aminte de zidul furiei, cel roşu. Câţiva paşi mai la dreapta şi statea faţă în faţă cu furia lui. A luat creta din colţ şi s-a apucat să scrie nervos, foarte nervos.

Zidul alb e rău. Nu vrea să accepte siguranţa. In faţa lui nu ai voie să fii sigur de nimic. Trebuie să-l întrebi, ca mai apoi să-ţi spună ce este sigur şi ce nu. Acest fapt este inacceptabil în vremurile noastre. Gândurile sunt pe cale de dispariţie. Lumea gândeşte din ce în ce mai puţin. Suntem în criză de gânduri…

Pentru că vă credeţi atotştiutori !!! l-a mustrat Zidul Furiei. Nu mai ştiţi să întrebaţi. Aveţi răspunsuri la toate. Având răspunsuri pentru orice, e normal să nu mai ai la ce să te gândeşti. Fără gânduri vă plictisiţi de moarte, de-aia vă înfuriaţi când vă este respins un gând, unul adevărat, şi nu mai sunteţi în stare să găsiţi altul, cum ai făcut şi tu în faţa zidului alb, vă faceţi roşii ca racii şi fierbeţi de furie : pentru asta exist eu, Furia voastră. Zidul alb îţi dă libertate nelimitată, Gândeşte-te la orice, dar voi nu mai puteţi să vă gândiţi la orice pentru că orice nu mai există, l-aţi exterminat pe orice şi aţi instaurat dictatura lui nimic, căci n-a mai rămas nimic cu care să vă soarceţi creierii. Iar ceea ce ştiţi cu siguranţă, adică totul, este foarte bine clasificat, îndosariat de creierele electronice, astfel încât nici nu mai e necesar să te gândeşti la nişte certitudini care există întipărite undeva şi pe care le poţi accesa printr-un simplu act de voinţă, uneori chiar şi inconştient. Ce faci tu toată ziua cu mintea ta ? Nu ai impresia că circumvoluţiile ţi se atrofiază, că involuezi dacă ştii totul? Eşti prea mândru să recunoşti? Si orgoliul ăsta e tot o consecinţă a cunoaşterii totale. Nu mai ai speranţe, nu mai ai aşteptări, nu mai ai ce căuta, stai toată ziua şi trăieşti ca o plantă, te hrăneşti cu hrana care-ţi vine de la sine pe una dintre miliardele de benzi rulante destinată ţie. Scopul vostru principal, curiozitatea, a fost abolit…

…Este inacceptabil ca un zid să ne dea nouă oamenilor lecţii. Nu pot accepta o asemenea umilinţă. Cer cu insistenţă scuzele de rigoare…Voi trece la următorul zid…

Cu mirare a observat că nu mai e furios. Deloc. Ceva se întâmplase când ascultase cu atenţie monologul zidului. Un val de linişte şi inocenţă îl invadase. Devenise copil pentru eternitate, cu toate grijile şi neliniştea copilăriei, cu toată curiozitatea şi lumina necunoscutului. S-a îndreptat către zidul transparent pe bâjbâite. Parcă era orb, cu degetele căuta un punct solid într-un spaţiu transparent. Intr-un final s-a trezit cu degetele pe suprafaţa caldă, dar invizibilă, a peretelui. A luat creta şi a început să scrie.

Cine sunt eu ?

Si s-a simţit penibil să pună o întrebare atât de copilărească. Evident, Ştia cine este !!!

De unde vin ?

S-a înroşit tot, de data asta nu de furie, ci de Ruşine. Se simţea ca un mincinos ce se preface că nu cunoaşte nimic, dar care totuşi întreabă ca să se afle în treabă şi este prins cu minciuna, ca oamenii din vechime. Puneau tot felul de întrebări stupide la care cei din prezent nu numai că aveau răspunsuri mai mult decât limpezi, dar cunoşteau şi mecanismul trecutului, prezentului şi viitorului.

Încotro mă îndrept ?

Cunoştea ăspunsul la întrebarea asta mai bine decât ştiau oamenii din vechime rezultatul adunării 1+1. I se părea înjositor să întrebe. Sub demnitatea lui. Habar n-avea de ce o face. Tot ceea ce simţea era un val cald care îi invada corpul, un val plăcut care nu se mai lăsa alungat.

Ce este dincolo de moarte ?

Era prea mult pentru el. Misterul lui dincolo de moarte nu mai exista de două secole. Cine mai vorbea despre ce e dincolo era ridiculizat.

S-a aşezat pe podeaua lucioasă. I se făcuse somn. Era obosit. Cele patru întrebări îl epuizaseră. La fel erau şi cei din trecut. Obosiţi după actele lor eşuate de a răspunde la aceste întrebări. Dar el ştia răspunsul lor şi în ciuda acestui fapt tot se simţea obosit. Cum se poate să te mai simţi obosit întrebându-te, dar cunoscând răspunsurile întrebărilor. Atunci vocea din exterior s-a făcut din nou auzită. Atunci a bănuit pentru prima dată că acea voce poate că era tot a lui, vocea gândului lui pe care el o ignorase de atâta timp pentru că nu o mai considera folositoare. Vocea din exterior era gândul lui alungat ? Gândul lui era dincolo de ziduri? Iată întrebări la care nu exista răspuns, nu primea răspuns de nicăieri, inteligenţa colectivă nu avea înregistrată o astfel de posibilitate. Numai el putea să-şi răspundă. El personal. Ca pe vremuri. A tresărit. Vocea rostea ultimele fraze.

Nu te aştepta ca eu să exist. Pentru că nu mă vezi, nu înseamnă că n-am o existenţă foarte bine definită. Pentru că mă auzi, nu însemană că undele sonore vin chiar din sufletul meu. Alege ce vrei tu din mine şi pune-n tine. Eu ofer, sunt zidul care oferă nimic, pentru că nu există. Sunt zidul care oferă totul dacă e observat, analizat, gândit. Toată cunoaşterea umanităţii este un grăunte pe lângă inexistenţa mea. Tot ce ai scris pe mine sunt întrebări la care cunoşti răspunsurile, dar pe care nu le trăieşti. Nu le-ai disecat tu pentru a afla ceva din misterul care le învăluie. Nu ai încercat să simţi pasiunea care a ars în milioanele de oameni care au scris miliarde de pagini despre aceste mistere. Crezi că ştii totul ? atunci încercă să mai întrebi o dată. Repetând, vei fi mai luminat ca înainte.

S-a ridicat de pe podea şi a cerut voie să plece de acolo. Năluca plutitoare s-a ivit şi l-a luat de mână. I-a mulţumit de vizită. I-a mai spus că fusese singurul om care stătuse aşa de mult. Aproape 3 ani. Apoi i-a arătat uşa. Şi omul a intrat pe acea uşă şi nu s-a mai întors niciodată.

Când…

Când asculta muzica lui era în cer. Cerul lui era ăla fără nimic obişnuit. Când era în cer se uita la oamenii de pe pământ. Se uita la ei si vorbea cu ei. Pe limba lui. Dar oamenii nu-l înţelegeau şi treceau pe lângă vorbele lui cum trec oamenii pe lângă tot ce nu înţeleg.

Când dormea se visa treaz, plin de energie şi gata să facă orice pentru ea. Dar visele nu erau de aceeaşi părere. Visa mult si de aceea nu se putea concentra asupra ei. Visele îi aduceau în prin plan numai ce voiau ele. El voia altceva. Altceva era ea. Dar visele se străduiau să-l convingă ca visează. Însă el continua să se viseze treaz. Lupta.

Când mergea pe stradă gândurile i se opreau într-un zid. Distanţa rece îşi făcea apariţia şi el nu ştia cum să fugă de distanţă. Să fugă de distanţă însemna să se îndepărteze de ea. Sau să se apropie. Depindea numai de el. Alegerea sa: ea. Dar ea era acolo. Distanţa rece îşi făcea apariţia şi el nu reuşea să fugă de distanţă decât cu gândul. Acolo, în mijlocul fanteziilor poposea de cele mai multe ori şi se odihnea la umbra lor. Dar în tot acest timp fugea. Fugea. Fugea. Distanţa era mai aproape de el decât fusese vreodată. Nu se dădea bătut. Se lupta.

Când citea se gândea la literele care îi intrau în creier prin ochi. Le analiza minuţios. Uitarea nu exista indiferent ce făcea. Era doar el cu el cum fusese dintotdeauna. Şi era mândru că supravieţuise astfel până acum. Totuşi, nu era o reuşită totală. Nimeni nu poate să supravieţuiască singur, chiar dacă nu moare fiind singur. Asta îşi spunea şi continua să analizeze literele care nu se legau în cuvinte, în seara aia de noiembrie. Era rece afară. Citea despre…ea.

Când îi era frică îşi amintea că iubeşte şi frica dispărea ca şi când n-ar fi existat niciodată, când zâmbea nu era nimic pe faţa lui care să-i trădeze dorul, tremura când era frig şi stătea în tricou în camera lui, la căldură, nimic nu-i trăda lipsa. Ceva îi lipsea. Dar nu se gandea la nimic altceva în afară de posibilitatea unui nou început.

Când aştepta timpul curgea apatic, tresărea la fiecare bătaie de inimă, număra activităţile pe care le întreprindea pentru a-şi îmblânzi secundele. Starea lichidă în care se afla îi justifica neputinţa de a se recompune într-un corp dur care poate să spargă chiar şi cele mai trainice ziduri; nu, el prefera să fie lichid ca să intre şi prin cea mai strâmtă fisură, să ajungă dincolo de aşteptare printr-un subterfugiu.

Când era la un pas de somn nu mai avea rost să creadă, ştia sigur că nu greşeşte, că va exista ceva în viitorul apropiat care va provoca schimbarea. Scurtele pauze şi le permitea tocmai ca să gândească. Şi se gândea mai mult ca niciodată. La ceva ce-i apărea ca o minune. O minune mai frumoasă ca niciodată. O altfel de minune. Înainta cu acelaşi tipar, dar pe tărâmuri noi. Totul curge de la sine când intuiţia ţi-o spune răspicat. Nu există alte alternative. Curge ca un râu. Râu poate fi orice dacă îşi face loc printre cele mai dificile obstacole, cu răbdare şi o forţă care nu are nimic în comun cu cea pe care o folosim de obicei în viaţă.

Când asculta vorbele lumii se retrăgea în cochilia lui imaginară. Asculta ecouri. Repetiţii. Era linişte acolo. Cam răcoare, dar linişte. Avea timp numai pentru el, departe de ceea ce considera că este efemer. Lumea era compusă din piese dispersate. Nimeni nu încerca să le aşeze după un tipar colectiv, intim, natural. Haosul de afară contrasta cu haosul lui, care era ordinea sa implicită.

Cand o auzea zâmbea cu poftă. Se mişca de colo-colo prin mintea lui iar el îi dădea voie să facă din mintea lui absolut ce ea voia, pentru că avea încredere în ea, încredere în ei.

Când îi gusta mirosul umărului…

Când vedea prin ochii ei…

Când o ţinea de mână…

Din când în când este totdeauna…

Credinţa este instinctul acţiunii

„Cât mai ai de gând să continui aşa, l-a întrebat în timp ce expira fumul gros al unei ţigări de foi. Câte resurse mai ai?”

S-a aşezat pe scaun şi a luat o gură mare de votcă. Stătea pentru prima dată de vorbă cu el. Apucase să-i povestească doar o parte minusculă din viaţa lui. Şi nu avea de gând să se oprească. I-a răspuns calm, privindu-l adânc în ochi:

„Viaţa asta e de fapt o luptă. O luptă a tuturor oamenilor cu ei înşişi.”

A căzut puţin pe gânduri. Părea că ascultă finalul unei melodii cu deosebită atenţie. Ultimele acorduri. De fapt, se uita la ecranul mare de pe peretele din faţa lui. Într-adevăr, se încheia o melodie. Rabbit in your headlights. A continuat:

„…Toate celelalte lupte sunt iluzorii. Sunt efectul neputinţei oamenilor de a câştiga lupta pe care o duc cu ei înşişi. Dacă nu reuşeşti pe plan intern, ieşi în exterior şi cauţi ceva mai puţin îndărătnic.”

„Tu nu faci altceva decât să te autodistrugi. Nici ştii încotro te-ndrepţi. Nu ţii cont de riscuri, nu ţii cont de viaţa ta.”

„Simt că nu mai am timp. Simt că zilele trec pe lângă mine dacă mai aştept. Nu mai vreau să mă trezesc dimineaţa şi să-mi doresc să adorm iarăşi. E infernal să nu ai pentru ce sau cine deschide ochii. Tu nu ştii cum e pentru că ai avut o viaţă lină, care ţi-a oferit multe. Nu are importanţă ce ai făcut pentru toate lucrurile astea. Le ai şi gata. Şi eu fac multe pentru a le avea, dar eşuez de fiecare dată. Eu le doresc. E o diferenţă între a avea şi a-ţi dori. Când ai ceva, te plictiseşti, când îţi doreşti tremuri în fiecare clipă, tânjeşti.”

„Da, te plictiseşti şi mergi mai departe, cauţi, găseşti, te plictiseşti din nou şi tot aşa până la moarte. Oamenii sunt ca morţii care plutesc pe o mare liniştită şi tulbure de după furtună. Nişte pete care se îndreaptă încotro le duce curentul. Ei nu ştiu către ce şi nici dacă vor ajunge undeva, pentru că sunt morţi. Dacă locul visat este malul, atunci malul nu le va mai oferi nici o fericire, pentru că sunt morţi.”

„Eu ştiu ce-mi doresc.”

„Şi cât timp te vei mai arunca cu capul înainte pentru a găsi ceea ce cauţi?”

„Mă voi arunca cu capul înainte până când o să mi-l sparg în mii de locuri, până când o să fiu plin de sânge. Şi nici atunci nu mă voi opri. Mă voi opri doar atunci când voi găsi ceea ce caut. Chiar dacă asta va însemna să nu mai am cap, să-mi pierd minţile definitiv, să ajung una cu pământul, ca morţii care plutesc în derivă…”

A tăcut. A mai luat o gură de votcă şi:

„Chiar şi mort voi ştii că am găsit ceea ce caut de-o viaţă.”

…………………………………………………………………………….

Riyh-unkle

P.S. – Titlul este luat la întâmplare din Cartea Neliniştirii, de Fernando Pessoa, pagina 334, paragraful 304, Humanitas 2009.

Iraţional

IJeffrey Michael Harp_vacuous

De la T. S. (Simbioza)

Erau 6 persoane la o masă. Una dintre ele le întreabă pe celelalte 5: Cum ar fi ca eu să văd pentru noi, tu să auzi pentru noi, tu să miroşi pentru noi, tu să guşti pentru noi, tu să simţi pentru noi? Să fim ca o singură fiinţă?

Şi eu? întreabă a 6-a persoană.

Tu să ne uneşti. Datorită ţie noi să fim Noi.

II

Tabloul (Generaţia exteriorului şi a ignoranţei)

-Hei, vrei sa vii să-mi vezi ultima lucrare? Tabloul, l-am terminat. Mie mi se pare reuşit. Ai fi prima persoană care-l vede.

-Tu eşti primul care l-a văzut, l-a corectat, fudulă.

-Nu, nu, nu, tu ai fi, nici eu nu l-am văzut. Nu sunt sigur. Serios. Nu glumesc. Poate că l-am desăvârşit şi la o secundă după ce am ieşit pe uşă, bum, am uitat ce am pictat. Da, da, ştiu că am pictat. De fapt, nu sunt sigur. Sunt absurd, aşa-i? Am crezut la un moment dat că nu l-am văzut niciodată. Nu e exclus, deşi, atunci mă întreb, cum de l-am pictat?

-Eşti nebun, i-a spus oarecum îngreţoşată.

-Mai bine hai să-l vezi.

-Mă faci curioasă. Mi-e frică de tine când vorbeşti ciudat.

Ciudat = Rău

I-a zâmbit.

Ea i-a întors zâmbetul stânjenită.

Au plecat împreună spre locuinţa lui.

El i-a deschis uşa galant şi a poftit-o înăuntru, în speranţa că poate va mai repara ceva din ceea ce stricase încercând să fie el însuşi de faţă cu ea pentru prima dată în relaţia lor.

Ea a refuzat. L-a lăsat pe el întâi.

-Îndrăzneşte, a îndemnat-o, nu te mănâncă nimeni, de parcă e prima dată când intri la mine. Ciudato. Şi-a muşcat limba după ce a rostit cuvântul interzis.

Îi displăcea să i se spună ciudato.

Ciudat = Rău

-Nu pot. Nu mă pot mişca.

-Hai, nu e timp de glume, sunt nerăbdător să vedem ce am pictat.

-Chiar nu pot… să mă mişc.

O umbră de panică i s-a întipărit pe faţă. Umbra s-a întins treptat şi pe faţa lui până ce i-a cuprins-o în întregime. La capătul holului uşa atelierului era deschisă. Putea zări geamurile larg deschise în dreptul cărora era şevaletul, cu faţa către ele. S-a uitat şi el într-acolo.

-Bine, a încheiat o frază neâncepută, cu o doză de calm stoarsă din ultimele rezerve, o să aduc tabloul aici.

A dat fuga la şevalet, a tras lucrarea de pe el fără să se uite măcar pe furiş la ea şi s-a oprit în dreptul ei, ţinând-o ca pe o pancartă, în dreptul pieptului.

-Dar e gol, e un tablou alb, e pânză albă, îţi baţi joc de mine?

Când spunea îţi baţi joc de mine era semnalul unui dezacord total între valorile Ei şi valorile unui oarecare el, astfel semnaliza o insultă de neiertat la adresa ei.

L-a întors vizibil agitat şi ofuscat.

-Nu e gol. Aici sunt toate chestiile pe care nu le vezi la mine. Aici sunt eu cel intim pe care tu nu ai vrut să-l cunoşti niciodată. Pentru că te-ai mulţumit să extragi doar ceea ce te satisfăcea, nu şi ce mă satisfăcea. Ăsta sunt eu.

-Eu nu văd nimic. Dacă e aşa cum spui atunci… atunci pentru mine eşti gol. Vid. Ca o foaie albă, nescrisă.

-Ştiu. O foaie albă pe care tu ai vrea să te transcrii pe tine însăţi. Ţi-ar plăcea să fie o foaie albă acolo unde tu nu vezi nimic. Dar acolo eu mă scald în mii de gânduri.

Nu mai pot intra la tine în casă, sunt din piatră numai la gândul că vreau să intru. O să plec, a încheiat sec.

A închis uşa după ce nu i-a mai auzit paşii pe scari. S-a lipit cu spatele de ea şi şi-a mai contemplat o dată capodopera satisfăcut.

III

Iraţional (Gândurile unui Retardat Genial)

…apoi nimic pată închisă spre a patra cale care încotro lumina suflă sulf să masa dedesubtului cu praf închegat prin televizoarele crispaţilor ciment întru pagini din cărţilor difuzoare. Nu nu înfunda creativităţi mai gazul brichetelor pe când microfonii înceţi călcând aere toamnă. Linguriţe cântă papuci case căştilor negrii. Strigător la cer.

Fotoliu greţoşi să-şi lege şiret şi şiretul ţipa greu prin acreli dezmoşteniţi slăbănoage când seci e bulina pereţilor zgârieturi le lor crăpa lemnului magazia toracică.

Voma ascunde-mă fericirea credinţe sunet adâncimilor. Abreviază-mă rogi becuri solar neamurilor repede ascultă. Nimic nicăieri în urlet magnetofonii agitatoreconciliante povăţuitorilorevoltatorigidocronici. Vrilivisvălatic pe crengile astupate cu creşerovale. Nivelcongermina cade în prăpastia fecundastompată. Nimic strigă în gura mare. Consternaţioniştii din toţi colţii ţări leproşenic. Amiază. De la un serviciu el acupuncturaţii lor crizoşenie vremelnicoalambicaţii spaţionegioplici.

Praf pe ochi în gură în piele în sânge în vene în celule în celule în celule. Visează-mă visează-mă visează-mă către un copacii coborâţi spre etajul parteronic.

Praf în vis de mărime medie când l-am citit mi s-a ajuns apa de smoală. Vis vis vis.

Iubire cazândă spre un alt niveluri cecontrolaceamendacecerta. Iubirea este fulg în flăcări ale evantaielor pipiţe creţe nimici mi revoltă ci uită. Iubirea este un semnopatie de greva o incapacităţi reflexe cu mâinile ridicate cătun e uri reorienta soare copţi. Iubirea este primejduise o animal moarte concavic sternograma sângerie. Am trezit din mine o cuţit cu care am tăiat o pâine caldă ce s-a rupt în loc să se taie. Strigător la cer. Muzica este iubirea este credinţa care nu vegetatori în acrisfinţiţi asfinţiţi este strigător la cer. Trebuie ca eu voi să înţelegeţi că aşa ridic pavela ricoşează şi îmi revocă o strigător la cer care nimic nu se mai întoarce înapoia mea. Compromisul este atunci când rectangularitatea ivorică reiese din tulpinalul reproşează. Cine parge sparge cod ireproşabil…Iraţionalitatea este nevoie ilogician organic omuleţii miliardofili. Iraţionalitatea se serigi seringi înţepate cu venele mele care infectează spaţii le cremene reorientare ale gândurilor către absurd. Înţelegere. Absurdul este unitar. Iraţionalitatea este unitar. Iubirea sunt unitar. Compronisul existenţa melcului este forţa greieri creieri zile cu lunatic. Raţiunea alambicoida spaţiu-timp reorganizat-vremelnici. Neînţelegere revolta trupească se reflectă în reproşabil refect defect ricozo ricoşa. Avid ceric celeric. Reformatoclinic regret limbic fricoşii sper că merge. Asfinţi asfinţii recolta de niciunde ar fi acolo este strigător la cer…

IV

1 : 0 = ?

Sunt un animal evoluat

Sunt un animal evoluat care-şi trage rădăcinile din bacterii. Merg pe stradă în două picioare şi ura mocneşte-n mine când văd patrupedele care-mi ies în cale legate cu lanţuri. Orice om şi-ar dori un exemplar viu în cuşca lui de acasă. Preţul ridicat cu care sunt comercializate ne provoacă multora dintre noi frustrare. De la înălţimea gândurilor mele pot privi dincolo de orice barieră, dincolo de orice piscuri. Am două degete opozabile cu ajutorul cărora creez tot felul de minunăţii. Mă uit la semenii mei, cum umblă alături de mine pe marile bulevarde şi simt un val de căldură în tot trupul, fiori inexistenţi în alte trupuri de mamifere: suntem indestructibili ca specie. Strivesc gândacii, calc peste tot ce nu e uman. Privesc adesea cerul, cerul albastru ca cearceaful meu de mătase şi văd pe el norii care nu-mi vor tulbura plimbarea dacă eu le ordon asta, văd păsări ce zboară-n neştire, fără să fie conştiente de actele lor involuate şi ştiu că ele vor dispărea din calea mea dacă îmi voi îndrepta forţele într-acolo, văd avioanele care brăzdează văzduhul şi mă salută pline de mândrie cu forţa lor inegalabilă, văd norii, da, norii care mă sufocau azi-noapte în vis. Coborâseră peste mine. Nu mai aveam aer. Şi m-am trezit înspăimântat. Oare este posibil una ca asta. Norii să aibă curajul de a se pune cu fiinţele supreme. A fost doar un vis pe care l-am trecut cu vederea repede. Visele sunt nişte inepţii ale minţii ce trebuie înlăturate degrabă.

De fiecare dată când mă trezesc dimineaţa în patul meu măreţ, mă cuprinde o poftă de a trăi şi de a împânzi pământul cu urmaşi care să ducă mai departe ceea ce geniul uman a început, o dorinţă de a-i educa în spiritul valorilor imuabile, ca ei să-şi găsească întotdeauna izvorul în mijlocul lor ori de câte ori vor avea nevoie de Inspiraţia  Superioară . Da, vreau să am copii, mulţi copii. Vreau să-mi văd specia crescând tot mai mult, dezvoltându-se cu viteze cosmice, ocupând tot ce n-a fost ocupat vreodată de predecesorii noştri. Proiectul trebuie să continue. Trebuie să ajungem acolo unde doar imaginaţia a ajuns. Iar imaginea noastră despre viitor este colosală. Ca un uriaş fioros care calcă peste tot ce-l împiedică să ajungă la destinaţie. Peste tot ce-i stă în calea îndeplinirii proiectelor sale. Copiii sunt viitorul nostru. Ei vor desăvârşi cu siguranţă ceea ce noi am fost incapabili, datorită timpului.

Timpul, da, timpul, acest mare obstacol pentru geniul uman. El reprezintă provocarea cea mai serioasă. Trebuie îmblânzit. Omul a reuşit cu toate celelalte forme de viaţă, cu stihiile naturii… Cu orice i-a trecut lui prin minte. Însă nu şi cu timpul. Moartea trebuie supusă! Iar o dată cu asta omul va fi zeul acela despre care vorbeau bătrânii.

Merg pe stradă, sunt un om fericit pentru că sunt om. Ce ar putea provoca mai mare fericire decât conştiinţa că sunt un om? N-am nevoie de altceva.

Din faţă vin alţi oameni, milioane de oameni, trotuarele s-au transformat în bulevarde enorme pentru a-i facilita omului libera circulaţie în condiţii mai mult decât optime. Nu văd ce ne-ar mai putea opri. Suntem prea mulţi pentru a putea fi subjugaţi. Mulţimea îmi oferă o siguranţă care îmi ridică orgoliul până la cer. Eu sunt mulţimea, iar mulţimea sunt eu…Prea mulţi pentru a fi opriţi. Prea mulţi pentru ca vreo javră venită din alte epoci să îndrăznească să ne mişte măcar un fir de păr.

Ne înmulţim rapid. Cu cât suntem mai mulţi cu atât vom fi mai mulţi.

În curând voi ajunge acasă. Casa mea în care îmi petrec mare parte din viaţă. Ce rost are să fiu afară când ştiu că întregul suflu al omenirii este în pieptul meu. Ei toţi au grijă de mine, chiar dacă nu mă cunosc personal. Nici nu e nevoie. Pentru că actul meu de identitate este însăşi specia din care mă trag. Este de ajuns să mă vadă om ca să mă pună în vârful piramidei sociale, piramida noastră fără vârf. Oricine poate ajunge acolo. Trebuie doar să îndeplinească o singură condiţie: să gândească ca noi, adică să fie om.

Iată fotoliul cald care mă aşteaptă supus. Iată câinele din cuşcă, un câine artificial desigur, menit să-mi amintească în fiecare clipă că eu sunt cel care are puterea. Eu sunt stăpânul lui. Eu l-am învins. Eu îl pot ţine închis oricât şi crede-mă, îl voi ţine o veşnicie. Câinele este simbolul sclavului etern dependent de om, îmblânzit de om, încătuşat de om. De câte ori îl privesc mă cuprind fiorii de superioritate despre care am învăţat că nu mai trebuie ignoraţi, ci preaslăviţi.

Deschid o carte. Cartea scrisă de mine. Este viziunea mea asupra lumii. Este punctul de plecare pentru oricine se consideră om. Fiecare om trebuie să aibă o viziune. Iar aceasta trebuie neapărat să fie conformă cu viziunea în vigoare. Ce ar mai fi cu acea persoană care ar avea o viziune stâlcită, diferită de marea viziune care ne-a adus pe culmile evoluţiei.

Citesc încă o dată sfârşitul, ştiind că mâine o voi reciti. Nici nu mai ţin minte de când recitesc cartea mea, viziunea mea. Aici sunt gândurile mele cele mai intime. Aici eu exist pentru că sunt om. Asta este ceea ce mă diferenţiează de câinele din cuşcă. Înainte de culcare voi pune electroşocul pe el iar el va schelălăi cu ecouri prelungi prin mintea mea obosită de atâta citit. Aşa trebuie să facă oricine înainte de culcare. Atunci e momentul când visele pot fi influenţate. Visele trebuie să reflecte realitatea, altfel sunt inutile pentru mine. Astfel am toate şansele să visez toate celelalte specii legate cu sârmă ghimpată electrică şi trimise cu forţa în iadul unde merită să stea o veşnicie.

Dorm. Visez o altă lume. Nu seamănă cu a mea. O fată tânără cu părul lung, lin şi roşcat îşi plimbă căţelul printr-un parc de pe vremuri. Mă priveşte în ochii mei duri şi-mi trimite un zâmbet cu buzele ei rozalii, apoi îşi vede de plimbare. Mă cuprinde furia. Scot din buzunar bastonul electric, îl setez la putere maximă, mă apropii de javra care miroase un rahat ieşit în cale şi o lovesc cu toată forţa pe care o posed. Nici n-a apucat să scoată un sunet, că a  şi murit. Fata tresare speriată şi începe să plângă cu lacrimi mari care cad pe hoitul împuţit. Imaginea lacrimilor ei îmi transmite un mesaj. Mă trezesc plin de transpiraţie. Obrajii îmi sunt umezi. Merg la baie şi mă uit în oglindă. Am plâns pentru prima dată în viaţa mea.