Statuile de la fereastra Apocalipsei

munch vampireÎntr-o zi s-a trezit după 15 ore de somn. Afară era un viscol crunt, zăpada bătea în geamurile camerei sale înţepându-le. Era amorţit, se însera. Când a deschis ochii, a zărit norii cenuşii, groşi, care se roteau pe cer, norii de zăpadă la care se uită şi acum, în timp ce-şi savurează cafeaua. Dacă va continua să ningă în ritmul ăsta voi fi sub zăpezi în maxim o zi, s-a gândit când pe uşă a intrat maică-sa. Îşi făcuse griji pentru el, încercase să-l trezească de nenumărate ori, însă fără succes, chiar ea sunase la locul lui de muncă şi-l învoise sub pretextul că puiul ei este bolnav, nici măcar nu se poate ridica din pat, probabil un guturai foarte violent. Nu se prea pricepea la minciuni, astfel că pe tot parcursul convorbirii cu şeful fiului avusese impresia că el a ghicit-o, că i-a descoperit minciuna. Fiul stătea la geam, nici n-a observat-o când a intrat în cameră. Ce s-a întâmplat, l-a întrebat cu glasul ei blajin, niciodată nu ridicase vocea la fiul ei cel drag pentru care ar fi fost în stare să facă orice, chiar să-şi dea viaţa. Nimic, i-a răspuns el, cu ochii îndreptaţi spre tornada de zăpadă de pe cer, Uite, mamă ce frumos e cerul azi dimineaţă, a exclamat zâmbind straniu, cu braţul întins lung către locul acela pe care el îl vedea atât de clar. Prima reacţie a mamei a fost să-l corecteze, Nu e dimineaţă, puişor, e seară şi tu ai dormit mai mult ca niciodată. Dar s-a abţinut şi s-a apropiat de geam. S-a uitat şi ea mirată pe cerul pe care nu se vedea mai nimic cu excepţia zidului din fulgi-săgeţi care opturau privirea. Atunci a trecut-o un fior. Fiul ei drag chiar e bolnav, poate are febră mare şi delirează. Şi aşa se comportă tare ciudat având în vedere faptul că-l cunoscuse dintotdeauna ca fiind un băiat la locul lui, destul de raţional încât să excludă orice fantezii pe care le considerase tot timpul poveşti de adormit copii, fără nici o legătură cu realitatea. Ce e pe cer, dragule, ce vezi tu pe cer, l-a întrebat cu jumătate de glas. Uite, mamă, acolo! De acolo vine zăpada, din norii ăia de zăpadă, uite-i ce tornadă imensă formează, cum se răsucesc în jurul unei axe de gheaţă. Vezi? E o tornadă cu susu-n jos care se alimentează din ceruri, cu pâlnia acolo deasupra pădurii, aplecată către copacii seculari. Într-adevăr, pădurea era bătută în fiecare secundă de o vijelie groaznică. De-abia dacă ea putea s-o observe din cauza perdelei dense a ninsorii. S-a abţinut să-l contrazică de teamă să nu-i provoace un rău mai mare decât cel în care se afla acum. Aşa că a confirmat, Da, văd, e minunat. Mai puţin şi tornada asta ciudată va înghiţi pădurea. E fascinant şi apocaliptic, a încheiat ea încercând în zadar să-şi înghită nodul din gât. De unde-i venise ideea cu apocalipsa nu ştia şi nici nu avea de gând să descopere. Niciodată nu mai adusese vorba de Apocalipsă de faţă cu fiul ei de teama contraargumentelor sale raţionale, Mamă, ai uitat că ţi-am dovedit că Biblia e cea mai mare himeră din toate timpurile? Mai-mai să-şi dea cu palma peste gură, când el i-a răspuns cu un Da simplu, suav, plin de subînţeles. Da, mamă, a continuat, parcă vine Apocalipsa Biblică de care-mi vorbeai când eram mai mic. Palma i s-a oprit la o distanţă de zece centimetrii de gură, apoi a picat flască pe lângă corp. Ce se întâmplase cu fiul ei care până mai ieri refuzase orice argument pro-credinţă de orice fel, nu numai cea biblică. Era şocată. Numai în copilărie a mai fost aşa de şocată când tatăl ei a venit acasă beat mort. Era prima dată când ea şi-a văzut tatăl beat. Ştiind că este un om anti-alcool, un om care nu a pus gura niciodată pe băutură, un om care avea o mie de citate în cap care de-abia aşteptau să iasă la suprafaţă, să intre prin urechile profane şi să convertească pe oricine la sfinţenie şi la o viaţă mai sănătoasă în preajma unui Dumnezeu ciudat dar atât de asemănător cu cel din Biblie. L-a privit atunci tremurând. O lacrimă i-a curs pe obraz şi un gând straniu i-a trecut prin cap, Te omor, tată, pentru că mi-ai arătat că eşti făţarnic. A ţipat în mintea ei de copil la el şi aproape că l-a omorât atunci, căci niciodată nu l-a mai privit ca pe un tată adevărat, ci doar ca pe un ipocrit. Niciodată nu au vorbit despre evenimentul cu pricina, niciodată el nu a scos nici măcar un cuvânt ca să-şi justifice beţia din ziua aia, în schimb a continuat cu predicile şi mai îndârjit. A continuat să lovească alcoolicii cu palma pe stradă strigându-le în urechile ciulite, Treziţi-vă, proştilor, nu mai dormiţi, numai dacă vă veţi trezi din somnul lung în care vă aflaţi, veţi vedea realitatea.

Fiul ei continua să se uite pe geam când ea a revenit în prezent. A vrut să-l zguduie. Să-l trezească din somnul în care se afla şi să redevină fiul ei raţional de mai înainte, cel care reprezenta pentru ea echilibrul necesar pentru buna ei funcţionare, pentru a nu deveni o habotnică înfiorătoare ca şi tatăl ei. Întreaga viaţă a luptat cu impulsul irezistibil de a fi ca el, tatăl, care-i inoculase încă de tânără principalele precepte care acum, la maturitate se dezvoltaseră cu rădăcini fibroase şi alambicate peste tot prin mintea ei. Fiul fusese întotdeauna ca un paravan împotriva habotniciei. Nu putea să-l lase aşa. Sigur are febră. A luat-o razna din cauza temperaturii ridicate a corpului. I-a pus dosul palmei pe frunte şi şi-a retras-o ca electrocutată. Era rece ca gheaţa!!! Prima reacţie i-a fost aceea de a da fuga la doctor. Să-l cheme degrabă. Fiul ei avea să moară în curând. E rece ca un mort. De fapt chiar i-a trecut prin minte că ar putea să fie mort. Numai morţii sunt reci. Dar el era mai rece ca un mort. Era rece ca apa îngheţată, ca atunci când atingi iarna gheaţa de pe scoarţa copacilor. Puiule, ce e cu tine, l-a întrebat panicată. Nimic, mamă, îmi beau cafeaua şi dau fuga la serviciu. E prea târziu pentru serviciu, a vrut să-i spună, dar s-a abţinut la timp pentru că pe cer a început şi ea să desluşească un oval mare care se rotea ameţitor pe deasupra pădurii de care îi era frică întotdeauna noaptea. Şi acum se înnoptează. Noaptea păşeşte peste noi, peste pământul pe care trăim zilnic. A căscat gura de uimire. Deci chiar avea dreptate. Din nou nu-i dăduse ascultare. Din nou îl judecase greşit, ca în copilăria lui când el îî punea tot felul de întrebări eretice şi neruşinate la adresa lui Dumnezeu iar ea pleca ochii pioasă şi-i citea în continuare din cartea neagră, cu coperte din piele veche, moştenită de la străbunica, cea mai mare credincioasă din localitatea ei. Da, văd, iubire. Văd!, a exclamat fericită că fiul ei drag avusese dreptate. Văd tot ce vezi tu. Am fost oarbă până acum, dar ochii mi s-au deschis, am fost adormită până azi, am dormit somnul cel lung de care îmi vorbea tata, dar tu m-ai trezit şi mi-ai arătat realitatea, Apocalipsa care ne va curăţa de mizeria noastră de oameni păcătoşi. S-a dus lângă el la geam, au deschis cu palmele suprapuse fereastra şi fulgii înţepăcioşi au intrat năvalnic în cameră. S-au aşezat umăr lângă umăr şi au contemplat în linişte, împăcaţi cu ei înşişi şi cu ce vedeau, ca nişte mieluşei cuminţi şi supuşi, Apocalipsa de deasupra pădurii înnoptate. Nu-i mai era frică de acea pădure. I se părea prietenoasă şi a conchis că lipsa ei de credinţă, lupta ei împotriva instinctului religios moştenit de la tatăl ei îi provoca anxietatea aceea nejustificată faţă de necunoscut şi implicit de întuneric. O lacrimă i s-a scurs pe obraz şi a lăsat în urmă o dâră imperceptibilă de gheaţă. A tras cu ochiul la fiul ei iubit şi inima i s-a făcut mare. Erau numai Ei Doi. Numai ei, mama şi fiul, întru aceeaşi credinţă. Erau la geamul visului. La geamul pe care se va scrie istoria lor personală. Zăpada se apropia vertiginos de ramele ferestrelor. În curând, dacă va mai ninge în ritmul acesta, ei vor fi înghiţiţi de stratul gros de nea. N-au făcut nimic pentru a se apăra de frigul care, o dată cu noaptea, devenea tot mai apăsător şi insuportabil. Au stat acolo nemişcaţi până ce au îngheţat de vii. Până ce Apocalipsa i-a înghiţit. Oamenii care i-au găsit ziua următoare alăturaţi ca două statui la geam, şi-au spus în şoaptă ca n-au mai văzut aşa ceva. Pe cer, deasupra pădurii viscolea necruţător. Zăpada continua să crească. Panica era la tot pasul. Dacă priveai în sus, înspre cer, mii de fulgi ascuţiţi ca săgeţile celor din vechime îţi pătrundeau pupilele. Te obligau să laşi capul, resemnat, în pământ.

Soarele Lui

Soarele răsare numai când îi cer eu. E un secret. Dacă toată lumea ar lua cunoştinţă de asta nu mi-ar fi prea bine. Iată de ce tac întotdeauna când vine vorba de soare. Despre lună pot trăncăni cât e ziua de lungă. E o regulă, Nu vorbi despre soare.

Şi în dimineaţa asta soarele a răsărit la comanda mea. Nu mă laud, este un fapt care poate fi dovedit. Uite-l pe cer! Uite-l ce mai străluceşte. Numai eu mă pot uita la el. Tu orbeşti. Întreabă-l, De ce-ai răsărit? El îţi va răspunde, negreşit, Pentru că el mi-a cerut. Se va referi la mine.

O să crezi că sunt nebun, că am impresia că Soarele e la cheremul meu, că face ce-i ordon, dar nu e aşa, eu voi crede că tu eşti nebun, căci nu eşti în stare să observi o asemenea evidentă pe care orice om normal ar observa-o.

O să crezi că locul meu ar trebui să fie la spital, împreună cu alţi dereglaţi psihic ca şi mine. Te înşeli. Tu ar trebui să fi la spital cu alţii ca tine. Nimic nu mă poate opri să te cred sărit dacă mă faci sărit de pe fix. Îmi stă în caracter. Viaţa mea e înconjurată de o turmă de oameni nebuni. Eu sunt singurul sănătos dintre ei, pentru că eu vorbesc cu soarele în fiecare dimineaţă, pentru că eu sunt singurul om fără de care soarele, acest vital astru, n-ar mai răsări şi tu nu ai mai fi. Da, exact la asta mă gândeam şi eu, fără mine tu nu ai mai fi. Mai mult, nimic n-ar mai fi. E dovedit ştiinţific, fără soare… Dar tu ştii mai bine. Nivelul tău de cunoaştere este ridicat, aşa de ridicat încât preferi să fi un nebun decât să crezi în evidenţe. Ok, nu te voi opri, fiecare e liber să facă ce vrea, eu nu sunt liber, pentru că uneori aş vrea să nu-i mai văd lumina, sunt cam sătul de el, ăsta-i adevărul. Dar nu-mi vine s-o fac, pentru că ţin aşa de mult la tine. Nu uita, soarele există pentru că eu exist.

De fapt norii nu există, sunt doar proiecţii ale imaginaţiei mele în dreptul soarelui, atunci când sunt supărat. Ca să ştie toată lumea că cineva nu e în toane bune. Numai că lumea e aşa de seacă, încât nu se prinde, lumea nu mai are imaginaţie, e seacă asemenea unui lac secat de mii de ani. Imaginaţia a murit o dată cu apariţia mea, de parcă eu am stors toate creierele de pe pământ şi am băut toată imaginaţia din ele. E un mare neadevăr. Nu e adevărat. Nu sunt eu vinovat de dispariţia imaginaţiei. A fost doar o coincidenţă, Apariţia mea şi fuga Imaginaţiei. Chiar! Ce-ar fi, când vorbesc despre mine la persoana întâi să…Dar va părea o erezie pentru voi ăştia lipsiţi de imaginaţie. Veţi zice, uite-l şi pe-acesta, se crede Dumnezeu. Îşi scrie numele cu literă mare. Dar eu nu mă cred Dumnezeu. Mă cred doar Eu. EuEuEu. Ce, dacă pretind că soarele răsare pentru că-i cer eu, înseamnă că sunt Dumnezeu? Păi, chestia asta poate s-o facă oricine! Chiar şi tu. Doar că tu nu mai ştii ce-i ăla fantastic. Lumea ta se învârteşte în jurul concretului, palpabilului. Uite o piatră, piatra există pentru că tu o vezi şi eşti sigur că poţi s-o atingi, e tare, o arunci, piatra există! Cam aşa funcţionează creierul tău sec. Ai uitat că ai fost copil şi că-ţi imaginai o întreagă lume paralelă cu asta concretă, palpabilă, lume care era doar în capul tău. Atunci nu mai erai aşa de critic la adresa ta pentru că erai copil şi copiii aşa aberează până se fac mari şi nu mai au voie să abereze pentru că atunci n-ar mai mai fi utili pentru societate. Te-ai lăsat dus de val şi ai devenit un om mare. Serios. Care crede doar ce vede. Ai încredere în simţurile tale aşa cum omul are încredere în soare că va răsări în fiecare zi. Ce s-ar întâmpla dacă pentru câteva minute numai toţi oamenii ar fi cuprinşi de o panică: Dacă mâine Soarele nu va mai răsări!!!!!!! Aşa crezi şi tu în simţuri, crezi că ele n-au cum să te înşele. Dar, nu uita de existenţa eclipselor. Deodată se face noapte şi eu cred că atunci omul este străfulgerat de o doză de înţelepciune, există noapte şi în afara ciclului monoton noapte-zi. De fapt chestia asta cu eclipsele face parte dintr-un ciclu mai mare de care tu nu eşti conştient zi de zi: nu te gândeşti la eclipse cum te gândeşti la noaptea care va urma. La fel e şi cu simţurile. Numai că imaginaţia ta fiind atât de adormită, nu vei înţelege de unde începe totul şi până unde îl ţine să meargă.

Hei, trezeşte-te! Ce dracu faci??? Hai, că trebuie să mergem. Mi-ai promis că nu mai adormi. Ce dracu, n-o să te car în spate, leneş pleoştit! De ce nu te trezeşti? Mi-ai promis că vei sta treaz o veşnicie. M-ai minţit! Chiar m-ai minţit? Sau te prefaci. Eu cred că te prefaci. Tu te ţii de promisiuni. Mă păcăleşti doar, te joci cu mine. Te scutur, să ştii! Urăşti să te trezească cineva aşa. De fiecare dată când te-am trezit aşa ai visat urât. Mai ţii minte? Dormi… De ce ai făcut asta? Nu-mi vine să cred. Aveam încredere în tine. Ne aşteaptă la uşă. Trebuie să te ridici. Dacă nu, te car în spate şi tot te duc. Hai.

De ce nu mă laşi în pace? Vreau numai să nu fiu treaz. Aici e cel mai bine. Linişte şi pace. Nimic din ce nu-mi place. Totul ca-n copilărie, când uram să dorm şi voiam să stau numai pe-afară, la joacă cu prietenii. Acum, dacă nu sunt treaz, rememorez momentele alea unice care nu se vor mai repeta. Uite-o pe Ana, uite-l şi pe Costin, pe Gabi, pe Cristina, pe Mihai, pe Dan, toţi vor să se joace cu mine. Acum, cu toţii nu-şi mai văd capul de treburi, nu ne-am mai văzut de ani de zile. Părinţii lor se laudă cu ei că s-au realizat, da, copiii lor s-au ajuns. Ei sunt fericiţi. Nu ştiu cât de fericiţi sunt copiii. În fine, dacă n-ai ce face altceva în afară de a mă tachina, du-mă-n spate acolo unde vrei tu. Numai că să ştii că eu nu vreau să mă trezesc acum în lumea asta.

Iată-l este numai al dumneavoastră. De obicei se trezeşte când îl rog. Acuma face pe niznaiul. Să fiţi blând cu el. Altfel, soarele nu va mai răsări niciodată.

Gândacul roşu

– La cine te gândeşti când te masturbezi?

– La gândacul de care v-am mai povestit. Cel care-mi apare des în vise.180px-Cockroach_closeup

– Aha… mai exact, ce simţi când te gândeşti la gândacul ăsta?

– E straniu, nici eu nu înţeleg prea bine. Simt… că mi se urcă tot sângele în creier. Şi o excitaţie imposibil de descris. Ca şi cum toţi favoriţii mei sunt adunaţi în acelaşi loc şi mă doresc pe mine şi numai pe mine.

– Ai încercat vreodată să te abţii? Să-l ignori?

– Mi-e frică să-l ignor. Numai la gândul că aş putea să-l ignor mă apucă o febră însoţită de frisoane. Nu mă pot controla. Este deasupra mea. Mă controlează. Total.

– Mi-l descriai ca fiind roşu.

– Da.

– Ţi l-ai imaginat vreodată negru?

– Nu.

– Vrei să încerci acum?

– Ok.

Gândacul era în mintea ei. Chiar era Roşu. Îi digera creierul în fiecare secundă. Creierul ei, dintr-o clipă-n alta, putea fi înlocuit de un gândac roşu şi soios. Când psihologul i-a cerut să şi-l imagineze negru, ea  a făcut un efort enorm de a vizualiza acel gândac într-o altă culoare decât cea cu care era familiarizată. Câteva secunde gândacul şi-a schimbat culoarea. A devenit negru ca smoala. Atunci a simţit o uşurare şi o scădere a tensiunii erotice. Gândacul negru n-o mai excita la fel ca cel roşu.

– Cum e?

– Mai bine.

– Povesteşte-mi despre visul de azi-noapte.

– Vă daţi seama ce mă puneţi să fac?

– Da. Lasă totul la o parte şi povesteşte-mi. Vreau să te ascult.

– Era undeva departe de mine. Mă privea. Atent. Avea multe picioare strălucitoare, roşii, ascuţite. Era pe poziţie de fugă. Dar n-a fugit. Mi s-a părut frumos. Pentru prima dată-n viaţă am constatat că un gândac e frumos, foarte frumos, chiar atrăgător. Concomitent, o teamă nejustificată mă poseda. Era intensă şi realistă. Afară se însera. Drumul pe care eram se îngusta în depărtare, copacii urmăreau linia sa de-o parte şi de alta şi se legănau după rafalele vântului. Vine furtuna, m-am gândit. Trebuie să iau gândacul cu mine în casă. Dorinţa de a-l băga în buzunarul bluzei era insuportabilă. Gândacul nu părea panicat din cauza vremii. Stătea locului şi mă fixa cu statura sa impozantă. M-am apropiat de el. N-a fugit. Mi-a aşteptat degetele până când s-au apropiat de crusta sa. Până când l-au atins. Atunci am simţit. Da, cel mai mare regret al vieţii mele. Indescriptibil. Făcusem cea mai mare greşeală. Nu mai era cale de întoarcere. Rolurile s-au inversat atunci. Gândacul a devenit o fiinţă care voia să pună mâna pe mine, iar eu o simplă victimă. Eu trebuia să scap de el pentru totdeauna şi n-o puteam face decât exterminându-l. Pentru asta trebuia să-l las să ajungă între degetele mele, apoi să-l zdrobesc, să-l rup în bucăţele. Chiar aşa am făcut. După ce m-a prins, ajungând între degetul mare şi cel arătător, am fugit cu el în curte. Căutam un borcan cu capac să-l bag înăuntru ca să-mi acord timp…timp pentru a alege cea mai bună cale de a-l distruge pentru totdeauna. Borcanul era de negăsit. Degeaba căutam disperată. Nu găseam nici un recipient ermetic. În tot acest timp gândacul încerca să scape. Mă înţepa cu picioarele lui ascuţite care mă îngrozesc în starea de veghe. Sentimentul că gândacul era răul absolut, metamorfoza lui, a prietenului meu, mă îndemna să grăbesc pasul. L-am pus pe o porţiune cimentată şi am apăsat cu degetul mare pe el până când a crăpat, s-a auzit o trosnitură şi corpul i s-a rupt în două. Se zbăteau cele două jumătăţi şi eu le priveam înspăimântată. Trebuia să moară. În acele momente aveam impresia clară că i-am făcut un rău de nedescris lui şi în acelaşi timp că am scăpat de cea mai mare pacoste care putea exista şi care, lăsată în viaţă, m-ar fi putut aduce în preajma morţii. Continua să se mişte. L-am zdrobit cu degetul şi mai tare. Picioarele unei jumătăţi, nu mai reţin care, s-au agăţat de degetul meu. M-au înţepat cu furia fiarei încolţite. Atunci m-am trezit. Regretul m-a copleşit. Făcusem rău celei mai dragi fiinţe. Dar el… Este în mine, o ştiu. El m-a prins pe mine, nu eu pe el. El mă devorează, mă zdrobeşte şi nu invers.

– Ai mai povestit cuiva despre gândacul ăsta?

– Nu.

– Astăzi vreau să faci tot ce-ţi stă în puteri să ţi-l imaginezi negru. Să vii mâine să-mi spui dacă l-ai mai visat. Mai vreau să-i povesteşti soţului tău despre analogia dintre el şi gândac. E foarte important.

– Dar nu pot. Dacă i-aş spune că am visat un gândac care era şi nu era el m-ar părăsi.

– De ce?

– Nu pot să vă spun.

La unul dintre picioarele scaunului pe care stătea doctorul era un gândac mare. Ea l-a observat înainte de-a deschide uşa, când l-a salutat încă o dată pe doctorul pe care-l respecta din tot sufletul.

– Uite un gândac, l-a avertizat ea.

În minte, pentru o secundă, îi dispăruse orice rămăşiţă a visului. Reacţionase exact ca o fiinţă normală care vede un gândac, fără prea multă teamă, ci doar cu puţină scârbă datorată fiinţei dezgustătoare.

– Unde?

– Jos, la piciorul scaunului.

Doctorul se uită la piciorul scaunului. Vede gândacul. Se apropie tot mai mult cu ochii de el. Nu-i venea să creadă?

– Da, acolo.

Doctorul a rămas ca o statuie în poziţia aia ciudată, aplecat de pe scaun, cu privirea aţintită spre insecta scârboasă.

– Lăsaţi-l să trăiască, nu-l omorâţi.

Doctorul nu dădea semne că ar asculta-o. Nu se mişca. Atunci, ea se uită pe fereastră. Copacii erau îndoiţi cu tot cu crengi, înspre dreapta. Leagănul din depărtare înţepenise paralel cu pământul, un câine în parc era în aer cu un băţ între dinţi. Un copil rădea încontinuu. Maşinile de pe şosea stăteau la stop. Un pieton stătea şi el pe zebră, nici nu înainta, nici nu se întorcea…

A închis uşa după ea şi a zâmbit.

A plecat spre casă.

3 poveşti mici

1.

Aproape că a mai trecut o săptămână. Mai sunt câteva ore. Şi ce dacă. Mai e timp. Orele astea puţine care au mai rămas sunt suficiente pentru… Nu, e sigur. Sigur că orele vor trece îndeajuns de repede încât să am timp să… Ştii ce? Timpul este pe val. Pe valul meu. Valul nu ştie că e al meu, dar eu, fiind pe el, îl numesc al meu. De fapt, de ce mai dau explicaţii cu privire la asta? Orice lucru care mă susţine este al meu. Ceea ce eu vreau să fac este o încercare de a mă… întoarce… Mi-a venit o altă idee. Ce s-ar întâmpla dacă… nu m-aş întoarce? Ar fi vreo schimbare demnă de menţionat în vreo cărţulie de istorie? Cunosc răspunsul. Răspunsul nu va ajunge la voi. Voi ăştia care citiţi aici. De ce? Pentru că răspunsul… este. Dacă n-ar fi fost, atunci ar fi ajuns negreşit. Să revin la ce vreau eu să fac. Ideea a luat foc azi pe la amiază. Dacă n-ar fi luat foc nici c-aş fi băgat-o-n seamă. Ardea ca benzina. M-am apropiat de ea şi am atins-o. Temperatura enormă m-a obligat să-mi iau degetele de pe ea în mai puţin de o secundă. M-am dus la bucătărie, am umplut o cană mare cu apă şi am turnat-o peste ea. O flăcăruie mai pâlpâia încă. Părea inofensivă. Şi chiar aşa a fost. Ideea mi s-a deschis în faţa ochilor ca o floare cu colţi. Imaginaţi-vă o floare galbenă, cu petale mari şi lunguieţe şi strânse la un loc. Cam aşa era înainte de a se stinge, apoi, imaginaţi-vă floarea asta minunată, culeasă din părul blond al unei prinţese dintr-o carte cu poveşti (Pur şi simplu nu te poţi uita la ea. Te electrocutează numai la gândul că ai putea s-o atingi) cum se deschide languros către mine şi îmi arată fără grabă tot mai mult colţii din os umed şi strălucitor. Dacă-am stins-o trebuie s-o am. Problema nu erau colţii, ci mărimea lor, mărimea petalelor, floarea asta creştea repede. Devenea mare. Cea mai mare idee. Şi totuşi, deopotrivă, cea mai periculoasă.

2.

Treci în cuşcă, i-a spus câinelui. Treci. Câinele nu voia să intre în cuşcă. I se părea cam mică pentru corpul lui musculos şi mare. Treci în cuşcă acum! Tu nu înţelegi? Bineînţeles că nu înţelegea propriu-zis înţelesul exact al ordinului, el se ghida după atitudinea stăpânului. Când stăpânul scoate sunete stridente şi arată cu mâna dreaptă spre cuşcă, el trebuie să intre în cuşcă. Cam asta e toată filozofia. Doar că… Stăpânul nu ştia că acel câine bănuia planurile lui. Cum le bănuia, urmează să se gândească mai încolo. Acum trebuie doar să bage blestematul de câine în cuşcă. Doar atât. De unde dracu’ să ştie cuţulanu’ ăsta fără minte ce are el, stăpânu’, de gând. Nici chiar stăpânu’ nu reuşea să intuiască cele mai multe dintre reacţiile prietenilor săi. Şi vorba aia, îi cunoaşte de ani şi ani şi ani şi ani… Treci în cuşcă, cap sec, a urlat la el. Dar câinele se contra şi chiar a început să mârâie la stăpânul său care l-a întrebat sincer: Ce faci? Vrei să muşti mâna care te hrăneşte? Câinele i-a răspuns cu un mârâit niţel mai prelung şi mai apăsat, semn că şi el, animal fiind, vorbeşte serios, deci nu vrea în cuşcă pentru că s-a prins de planurile stăpânului. Biiine, dacă nu vrei cu frumosul, tot te bag… Pizda mătii de câine încăpăţânat. Să vezi şi tu că nu trebuie să te pui cu mine…

3.

Avea apă într-o ureche. Îi plăcea să poarte apă în urechea aia. De fiecare dată, fără excepţie, când avea apă în urechea aia şi asculta Bach şi fuma ţigări auzea voci. Nu-şi scotea apa niciodată din ureche pentru că-i plăcea să asculte cele două voci. Una dintre voci îi spunea Pleacă şi cealaltă Vino şi ea se întreba unde să plece şi unde să vină. Erau două extreme imposibil de rezolvat în acelaşi timp. Urmând doar o voce o va ignora pe cealaltă. Ea nu voia să ignore pe nimeni. Niciodată nu ignorase pe nimeni. Întotdeauna a avut cuvinte plăcute şi pentru X şi pentru Y, X şi Y fiind extreme, persoane care nu aveau nimic în comun. De astă dată trebuia să aleagă. Nu se putea dedubla. Nu se putea tăia în două, o jumătate să plece, cealaltă să vină. Ce era mai bine, să plece sau să vină? Care dintre cuvintele astea două fuseseră auzite de ea mai des în viaţa ei? Câţi i-au spus pleacă? Câţi i-au spus vino? Câtor oameni le-a spus ea Pleacă? Dar Vino? A ajuns la concluzia că viaţa ei era caracterizată de Pleacă mai mult decât de Vino. A spus Pleacă de multe ori şi i s-a spus Pleacă tot de multe ori. Astfel a plecat. A ales să plece. Ziua următoare a făcut duş şi şi-a băgat iar apă în urechea aia. Şi-a luat walkmanul şi caseta ei favorită, Glenn Gould, Goldberg Variations, trei pachete de ţigări şi a…Plecat.

Bomba lui Lindronv sau OSS – Proiectul Extincţia Speciei Umane

Creation-hands-L

Nici nu ştiu ce dată este. Cu fiecare zi care trece sunt din ce în ce mai sigur că am rămas ultimul. La început speram că mai devreme sau mai târziu cineva o să mă găsească sau că eu voi găsi pe cineva prin peregrinările mele în căutare de hrană. În urmă cu câteva zile am găsit un grafit, cel cu care scriu acum pe peretele peşterii mele, casa mea de vreo 6 luni încoace. Zona cu verdeaţă e la 15 kilometrii de mine şi devine din ce în ce mai greu să merg zi de zi până acolo pentru a vâna, pentru a culege diverse fructe cărora nici măcar nu le ştiu numele, şi a mă întoarce aici, locul în care sunt în siguranţă, apărat de jivinele care cred că au exterminat ultimele exemplare din specia mea, homo-sapiens, pe parcursul acestor 6 luni de la “catastrofă”. În curând nici eu nu voi mai fi, iar dorinţa de a lăsa ceva în urmă, mă apăsa zilnic, deşi cunosc care sunt posibilităţile ca specia umană să renască şi să găsească scrierea mea pe acest perete de piatră.

Totul a început acum zece ani. Un fizician strălucit, considerat la vremea sa cel mai mare geniu pe care l-a avut Planeta de la începuturi până în prezent, Kesoprowskzy, după o muncă intelectuală titanică de o viaţă a demonstrat matematic existenţa lui Dumnezeu. Nu am cuvinte pentru a descrie valul enorm pe care l-a provocat o asemenea descoperire. Lumea era în extaz. Credincioşii din întreaga lume participau slujbe non-stop, aproape că se uniseră întru acelaşi mesaj Divin, fără precedent în istorie. Câteva luni în şir cele mai mari minţi ale lumii, atei, credincioşi, liber-cugetători  au verificat teoria şi au declarat public, fără nici o obiecţie că e corectă şi că este o chestiune de timp până ce ea va fi demonstrată şi experimental. Peste noapte Kesoprowskzy devenise un Idol al umanităţii. Lucru pe care el nu şi-l dorise niciodată. Fusese toată viaţa un om retras, îşi frecventa chiar şi cercurile sale intime formate din oameni de ştiinţă foarte rar. În public a fost văzut doar de două ori în întreaga sa viaţă. Era chemat la toate posturile de televiziune, articolele lui erau licitate de cele mai mari site-uri şi ziare electronice; numele lui devenise o valoare inestimabilă, iar el cel mai bogat om al planetei. I se scriau biografii care erau cumpărate chiar şi de analfabeţi, cinematografele plăteau sume fabuloase pentru a achiziţiona sutele de filme care arătau pe larg felul cum a descoperit faimoasa formulă MnHI, după cum chiar el a denumit-o. Semnificaţia denumirii formulei a rămas secretă până azi. A refuzat să divulge ce reprezintă acele 4 litere, MnHI. Îmi amintesc că pentru mai bine de trei ani toate războaiele de pe planetă s-au oprit şi că întreaga lume a căzut cumva într-o meditaţie existenţială. Soldaţii au rămas pe fronturi, bineînţeles, dar nu s-a mai descărcat nici măcar o armă. Au fost cei mai liniştiţi ani din istoria culturii noastre. Nici o infracţiune de nici un fel nu s-a produs. Lumea trăia în sfârşit ca în Paradisul pierdut. Interesant, dar după perioada asta lumea a şi-a reluat treptat – treptat obiceiurile zilnice de dinainte de epocala descoperire. Primele focuri de armă au fost trase şi în vreo 4 ani şi ceva, timp în care incapacitatea oamenilor de ştiinţă a atins apogeul, deoarece nu reuşeau să demonstreze experimental teoria lui Kesoprowskzy, totul şi-a reluat cursul normal. Lumea nu mai era un paradis, ci lumea pe care o cunoşteam dintotdeauna direct sau din cărţile de istorie. Dumnezeu era la fel de invizibil ca şi până atunci, chiar dacă i se demonstrase irefutabil existenţa. El putea să fie observat, abstract, matematic, prin formule aşa de complicate şi avansate încât erau doar vreo 20 de oameni pe toată planeta care le înţelegeau, ei fiind de fapt oamenii care o confirmaseră la începuturi. Pentru omul de rând asta nu însemna nimic. El voia să vadă. Să-l vadă pe Dumnezeu, să vorbească cu El, să-i pună mii de întrebări. Pentru omul de rând răbdarea ajunsese la final. Au început să apară, la început foarte timid, ca mai apoi să se extindă pe tot mapamondul, tot felul de teorii ale conspiraţiei care puneau în cârca acelor genii care înţelegeau formulele tot ce se întâmplase în acei câţiva ani, şi anume Starea de Acalmie. Unii strigau în gura mare că Teoria lui Kesoprowszky era o mare minciună la care fuseseră părtaşi toţi cei 20, pentru instaurarea păcii pe Pământ. Oamenii nu plângeau după paradisul pierdut a doua oară, ci ei se cam plictisiseră aşteptând ca Dumnezeu să apară. Adevărata natură umană, carte electronică apărută acum aproximativ doi ani, scrisă de un anonim, care a descris, pe de-o parte şi această paradoxală situaţie în care se afla omenirea, a fost considerată de noua mişcare anti-om, opera unui geniu. Între paginile ei zăceau adormite nişte rânduri care l-au bulversat pe cel mai bun prieten al lui Kesoprowskzy, Lindronv care tocmai desăvârşise Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa. Lindronv era catalogat încă dinaintea prietenul său un al doilea Einstein. Pentru că reuşise să unifice Teoria relativităţii cu Teoria cuantică, rezultând o Teorie atotcuprinzătoare a Naturii. Forţa de premoniţie a cărţii Adevărata natură umană l-a fascinat pe extraordinarul Lindronv care, imediat după ce prietenul său dovedise existenţa lui Dumnezeu, se pornise pe un drum întortocheat şi misterios despre care nu a vorbit niciodată deschis. Care au fost cauzele? Ce l-a inspirat? Sunt misterele cele mai mari ale umanităţii. Lindronv era bulversat de următorul fapt: cum a putut acel anonim să scrie în linii mari despre teoria pe care el o terminase şi încă o ţinea secretă, datorită faptului că era conştient că va provoca revolte cosmice. Nu vorbise despre Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa nici cu cei mai apropiaţi prieteni, niciodată, nici cel mai mic detaliu nu a ieşit din gura sa. Cu mai bine de doi ani în urmă se prefigura o nouă Mişcare, numită de unii ocultă, de alţii, cu mai multe cunoştinţe despre ceea ce predicau acei oameni, drept Organizaţia Secretă S (probabil că S-ul venea de la Science), formată din câţiva oameni de ştiinţă, care ajunseseră în studiile lor la o concluzie catastrofală pentru umanitate, dar încă nedovedită ştiinţific. Probabil că anonimul era unul dintre ei, posibilitate ignorată de Lindronv care auzise despre OSS, dar n-o băgase în seamă aşa cum s-ar fi cuvenit, mai ales şi din cauză că era adâncit în formulele sale, Marea sa Teorie. Mare i-a fost mirarea când a aflat că ceea ce a dovedit el în Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa reprezenta idealurile celor din OSS şi grelele lor încercări de a enunţa o teorie în legătură cu asta. Bomba urma să explodeze. Dar nu acea bombă care a adus Terra în stadiul actual. Acea Bombă aparţine celor din OSS. Această Mare Teorie reprezintă Unificarea Supremă a tuturor demonstraţiilor matematice din toate timpurile plus încă Una Mai Mare Decât Toate, aceea care Dovedea Ştiinţific Şi Fără Urmă De Îndoială Că Dumnezeu Există şi că Specia Noastră Nu A Fost Creaţia Lui. Că noi, nu am apărut pe cale evolutivă şi nici creaţionistă, că noi, oamenii suntem o eroare majoră în Istoria Planetei. Multiplele interpretări ale teoremei au concluzionat clar că omul are datoria de a se autoelimina şi de a elibera Pământul de sub tirania lui. Divinitatea oricum îi pregătise un sfârşit, dar acesta ar fi bine să nu se întâmple, căci ar fi mult mai dureros decât cel provocat de propria conştiinţă umană, conştiinţa de sine a bolii pe care o reprezentăm. De aici s-a alimentat apogeul OSS a cărei doctrină fusese dovedită de unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor trecute, prezente şi viitoare. OSS lucrase în tot acest timp la o Bombă, dacă-mi este permis să folosesc termenul clasic, dar care nu poate fi numită Bombă în adevăratul sens al cuvântului. Mai bine i s-ar potrivi un termen metaforic, cum ar fi Conştiinţa Supremă. Această bombă, nu mai mare de o valiză de voiaj, avea puterea de a deconstrui sau a distruge numai şi numai creaţia omului de la începuturile sale şi până în zilele noastre, fără a atinge nici măcar cu un “deget” celelalte forme de viaţă de la cele mai involuate, până la cele mai evoluate – Omul. S-a mers pe ideea că singura metodă de extincţie a speciei Homo Sapiens fără a afecta celelalte specii ale Naturii este de a-i distruge în totalitate creaţia. Omul fără uneltele de care este atât de dependent în vremurile noastre nu poate trăi nici măcar o lună. Aşa că Breslovic, părintele Conştiinţei supreme, a detonat Bomba acum aproximativ 6 luni, sub privirile neputincioase ale întregii umanităţi. Bomba a descompus în particule elementare tot ceea ce omul a construit cu mâinile lui, Absolut tot. Nimeni nu ştie care a fost mecanismul Colosalei Conştiinţe Supreme, însă rezultatul se vede. Nu mai există pe faţa pământului decât verdeaţă, ca acum 200 000 de ani. Sub ape a dispărut orice amprentă pe care omul a lăsat-o-n toate formele sale de cucerire. Sub pământ nu mai există nimic care să aducă aminte de om. Tot ce am trimis de-a lungul anilor în spaţiu a fost înghiţit de Vastul Univers. Se poate ca eu să fiu ultimul om. Zilele îmi sunt numărate. Fără aşa de uzualele sisteme de comunicare la distanţă nu am puterea să aflu dacă semeni de-ai mei mai trăiesc sau nu. Mi-am acoperit corpul cu o haină făcută din verdeaţă. E greu să te readaptezi după ce ai fost dezobişnuit de la adaptare mii de ani. Ceea ce mai vreau să specific este că OSS nu era o Organizaţie Ecologică, de felul celor existente acum 50 de ani şi care au dispărut datorită ineficacităţii lor tot prin perioada asta. OSS era un fel de Conştiinţă a Umanităţii comprimată în minţile câtorva oameni geniali. Nu ştiu dacă-mi pare rău pentru finalul acesta. Mi-e frică de moarte. În rest cred că Specia Umană va renaşte în timp. Apoi nu ştiu ce va mai fi.

Anul 2112, Undeva în Norvegia

Liniştea

Te uiţi pe geamul camerei tale. Acolo, în depărtare cerul ar trebui să se unească cu pământul. În dreapta e vecinu care acum nu-şi fumează ţigara la fereastră. La aer. În depărtare se vede o şosea. Pe şosea merg maşini, motociclete şi altele, uneori chiar şi oameni. Deocamdată nu e nimeni acolo. În stânga, jos, ar fi trebuit să fie câinii. Nu ştii pe unde umblă câinii chiar acum. Ieri căutau mâncare printre bălării. Ăia mai mici fugeau după vrăbii. În cameră, în spatele tău ar fi trebuit să cânte o piesă de la radio. Azi nu cântă nimic. E linişte. Liniştea e asemănătoare cu liniştea dinainte de naştere. Poate că nici acolo, în uter, nu e linişte. Categoric, nu e linişte, acolo, în uter, auzi viaţa organelor mamei. Da, acolo, în uter, simţi la tot pasul neliniştea.

Nu-ţi poţi lua privirea de la fereastra camerei tale. Ceva te atrage ca un magnet mult mai puternic decât voinţa ta. Şi mai departe se văd blocuri, case. Te întrebi, unde se uneşte cerul cu pământul? Azi cerul nu se uneşte cu pământul. Stă suspendat la locul lui. Cuiva îi e frig şi doarme acoperit cu cerul pe care tu ai vrea să-l vezi neapărat acum unindu-se cu pământul. El e vinovat pentru neîmplinirea dorinţei tale. Vrei să te întorci cu faţa spre cameră. De-ar cânta ceva, cineva, orice n-ar mai fi liniştea asta de mormânt. Nimic nu auzi. Nici de afară şi nici din interiorul camerei sau din interiorul tău. Inima ta ar fi trebuit să bată, ar fi trebuit să-ţi simţi pulsul. Dar nu-l simţi. Nu poţi să te întorci cu faţa spre camera ta. Ţi-e frică să te întorci cu faţa spre propria ta cameră în care stai de atâţia ani. Poţi să vezi numai ce se întâmplă afară din camera ta. Dar afară din camera ta nu se întâmplă mai nimic. E linişte. De parcă toată lumea a murit. Eşti sigur că lumea e în viaţă. Parcă auzi copilul mic de la 3 care plânge. Ai îndoieli. Ţi s-a părut. Numai asta poate fi. De atâta linişte creierul tău inventează sunete ca să-ţi satisfacă nevoia de a auzi sunete. Încerci să-ţi muţi coatele de pe pervaz. Ţi-au amorţit. Vrei să le laşi să-ţi atârne pe lângă corp. De ce ai face una ca asta? Nu mai bine le laşi să stea acolo, aşa cum au stat şi până acum. Te dor picioarele şi spatele tău vrea să se îndrepte măcar pentru o clipă. Te simţi adormit. Cafeaua nu şi-a făcut efectul. Ţi-ai dori încă o cafea. Aragazul e prea departe. Liniştea nu te lasă să ajungi la el. e mult prea densă. La balconul de vizavi ar fi trebuit exact acum să iasă tipa aia pe care ai văzut-o goală acum 17 zile. Ea nu ştie că tu ai văzut-o. În fiecare zi iese pe balcon, se pune pe un şezlong şi ascultă muzică la căşti. Dacă ar fi ieşit acum liniştea ar fi fost spulberată de zgomotul căştilor ei date la maxim. Ai fi auzit-o chiar şi tu, aşa ce apăsătoare este liniştea asta. Liniştea dinaintea furtunii.

În dreapta, la 1, iese în fiecare zi, cam pe la ora asta, o persoană dubioasă, sta la geam şi se uită în direcţia ta, dar nu la tine, undeva dincolo de tine, prin tine. Nu ai ocazia niciodată să-l întrebi despre ciudăţenia asta, deşi ţi-ai dori. Cineva bate la uşa ta. De ce nu sună. Nimeni nu bate la uşi de când cu soneriile de la uşi. E tot o iluzie, o ignori. Continui să priveşti liniştea de afară care a prins formă. E frumoasă. Merită admirată. Cum poate fi atât de tăcută. E timidă. Probabil. Cineva bate la uşa ta. Ecoul din creierul tău. Cineva bate la uşa ta, ta, ta, cioc, cioc, cioc, e zgomot de mâini mari, de bărbat, femeile bat mai încet. Te ridici de pe jos, te dor toate oasele, e greu să te ridici de pe jos. Te târăşti cu greu spre uşa de la care auzi, monoton, cioc, cioc, cioc. Nu te grăbeşti. Ştii că doar ţi se pare, doar mergi să-ţi confirmi teoria. Ţi se pare, nu are cine să te caute. Nu aştepţi pe nimeni azi. Ar fi culmea să fie cineva. Nici poştaşul nu are de ce să fie, pentru că toate scrisorile le-ai primit cândva. Nu e logic să bată cineva la uşă acum. E împotriva naturii. Cioc, cioc, cioc. E enervant. Nu ajungi la uşă. Te mişti prea încet. Coridorul e din ce în ce mai lung. Picioarele te dor tot mai intens. Vrei să te aşezi pe podea. Ţi-e cam rău. Un soi de greaţă. Capul te doare, dar nu e o durere de-aia de cap, e ca şi cum…Cioc, cioc… sunetul lui cioc e din ce în ce mai tare. Urechile tale obişnuite cu liniştea nu sunt obişnuite cu gălăgia infernală pe care o pot produce numai două degete nervoase. Eşti aproape de uşă. O vezi cum se clatină sub loviturile violente. Îţi aduni toate puterile şi pui mâna pe clanţă. Cioc, cioc, cioc. Timpanele îţi explodează. O durere care îţi sparge capul se instalează în zona urechilor. Nu mai auzi nimic. Nici măcar un piuit. Deschizi uşa. Un bărbat nu prea înalt, îmbrăcat aşa de elegant! Ce caută şi ăsta pe-aici. A încurcat adresa Ateneului cu a ta. Te uiţi în ochii lui. Buzele i se mişca repede. Cu mâinile gesticulează şi arată în jos insistent. Nu-şi dă seama că nu-l auzi? Ce prost e. Tu eşti surd acum. Nu mai e de datoria ta să-l asculţi. Devii curios. Oare ce e jos? Ce se întâmplă jos? Omul aşa de elegant îmbrăcat, te apucă de mânecă şi te trage după el. Aleargă cu tine pe scări. Cine vă vede va crede că sunteţi doi nebuni: unu în pijamale, tu, altu îmbrăcat de parcă urmează să se întâlnească cu Regina Angliei. Jos lume multă. Fiecare cu treburile zilnice. Copii, tineri, bătrâni, fiecare cu ale sale. Bărbatul frumos îmbrăcat te duce în mijlocul străzii. De acolo te obligă să te uiţi în sus. Tu ai impresia că vrea să-ţi indice zona de unde porneşte cerul către pământ. Dar el nu vrea asta. Nici prin cap nu-i trece asemenea prostie. Îşi ridică degetul şi tu te iei după degetul său. Degetul său arată spre apartamentul tău, spre fereastra de la care te uitai la linişte. Te uiţi spre…acolo. Acolo eşti tu, uitându-te în gol. Te vezi pe tine însuţi stând la fereastră şi împietreşti de spaimă. Cum e posibil una ca asta. Te uiţi la omul aşa de frumos îmbrăcat cum arată disperat cu degetul spre tine cel de sus şi vorbeşte repede. Dacă ai fi ştiut să citeşti după buze ca un surd adevărat atunci i-ai fi priceput mesajul. Dar tu nu auzi nimic. În schimb eşti înspăimântat. Fiorul acela care trece prin toţi oamenii în momente de spaimă intensă este şi în tine. Tremuri din toate încheieturile. Vibrezi. Dacă ai fi auzit, ai fi auzit vibraţiile trupului tău ca pe o melodie dementă. Urli de frică, dar nu te auzi. Numai cei din jur te aud. S-au strâns în jurul tău. Se uită la tine cumva de sus. Şi tu îi vezi cumva de jos. Ţi-e frică. E ca şi cum vezi moartea cu ochii. E în tine moartea. Doi băieţi te pun pe o targă. Lumea le-a făcut loc imediat ce au sosit cu ambulanţa. Te aşează cu grijă, te dor oasele, toate. Fiecare mişcare îţi provoacă durere. Durerea e aşa de mare, te paralizează. Nu poţi să mişti un deget. Nimic. Maşina pleacă cu sirena pornită. Te simţi ca şi cum ai fi picat de la etajul 4 pe asfalt.

Ivan şi oceanul îngheţat (fragment)

gheata

Îi plăcea să mergă în locul unde-o văzuse pentru prima oară. Vizavi, era o cîrciumă împuţită, plină de moşi care îşi hrăneau cancerul ce urma să-i înghită, cu tot cu berile şi votcile lor. Se aşeza la o masă mai retrasă, îşi scotea telefonul şi o suna, privind bucata de pămant pe care ea stătuse atunci cînd el o abordase plin de curaj, înfiorat de mii de fiori, Am avut sau nu erecţie cînd am mers lîngă ea?, asta era întrebarea care-l obseda de ceva vreme-ncoace. În ureche îi bîzîia enervant bîzul celularului Nokia 1200, ea nu răspundea, poate era la duş, poate făcea sex în vis cu tipul ei de la MTV, poate era plecată şi îşi uitase, pur şi simplu, telefonul acasă, poate, poate, dar el nu renunţa, timp era berechet în viaţa lui, aşa că mai un dial şi iar bîzul enervant, Da, i-a răspuns, ce vrei, ce pizda mătii mai vrei?? Să îmi mai dai o şansă, i-a răspuns el, cu tupeu, sau cel puţin aşa avusese impresia că i-a răspuns, oricum ea nu a detectat tupeul, ci doar vocea lui aşa cum o ştia dintotdeauna, urîtă şi fără personalitate, şi i-a închis telefonul. Prin cap i-au trecut versurile din Puritania, cu care se trezise dimineaţa, ca nişte ecouri prelungi venite din abis, care abis?, al LUI,

I am war, I am pain

I am all you’ve ever slain

I am tears in your eyes

I am grief, I am lies… Şi abisul lui l-a îmbărbătat, Mai trebuie să încerc, nu se renunţă aşa cu una cu două, trebuie să mă ierte sau Eu trebuie s-o iert? Ups! Problema erecţiei a dispărut, luîndu-i locul Cine-pe-cine-trebuie-să-ierte. Ce vină am eu? Apoi, iarăşi Bîîîîzzzzz şi răspunde Liza, Da! Nu ai de gînd să mă laşi în pace? Dar, Liz, ştii, stai măcar puţin, nu-mi închide, te rog, uite, hai la o cafea (el avea o halbă-n faţă, de bere, normal!), nu pot să-ţi spun prin telefon, nu ar fi normal să-ţi spun ce vreau să-ţi spun prin telefon, după aia dacă nu mai vrei să te deranjez, n-o să mai auzi de mine niciodată…

Mă numesc Ivan şi asta e o poveste pusă pe hîrtie de cel mai bun prieten al meu. Chiar dacă voi fi şi eu pe-ici-pe-colo, tot despre el va fi vorba.

Mă numesc Ivan şi mă droghez cu viaţă.

Mă numesc Ivan şi mă droghez cu particule cuantice din trupul meu pe care le găsesc la fiecare pas împrăştiate pe jos, senzaţiile sunt mai mult decat orgasmice, poate că se aseamănă cu imposibilitatea de a ejacula, cu o explozie iminentă, dar care nu se va petrece niciodată.

Mă numesc Ivan şi vin în cîrciuma asta fetidă, de cîteva ori pe săptămînă, o aştept pe Liz, fosta mea actuală, veşnică, chiar dacă sunt penibil, chiar dacă trebuie să intru-n vorbă cu moşi beţi, duhnind a votcă digerată, transpiraţi, nespălaţi de o mie de ani, rataţi, poate că e doar o formă de penitenţă pentru greşelile mele faţă de ea. Mă uit la locul ei, da, acolo am întîlnit-o, stătea în picioare şi aştepta nu mai ştiu ce autobuz, mi-a plăcut la prima vedere,  mai tîrziu, mi s-a sculat, de fapt nu sunt sigur că mi s-a sculat, poate pentru voi nu e important amănuntul ăsta, pentru mine este, m-am dus la ea, eram după două pastile de diazepam amestecate cu 3 beri (doza minimă cînd nu am altceva mai tare), am abordat-o ca un domn, numai că eram îmbrăcat cam jalnic, cred că şi miroseam puţin a transpiraţie de la transpiraţia cîrciumii unde stătusem pînă s-o văd, ce să le fac, moşi puturoşi, ei sunt viitorul parfumurilor, i-am zis, Salut, ai un foc? La care ea mi-a răspuns, Da, şi mi-a dat foc pur şi simplu cînd i-am auzit vocea, nu mai aveam nevoie de bricheta pe care o ţinea în mînă, aşteptînd să o iau o dată, că busul se vedea în zare şi ea trebuia să meargă la cursuri, ţigarea mi se aprinsese instantaneu şi un val de frig straniu, doar era foarte cald,  m-a cuprins, şi aici a intervenit ciudăţenia, nu mai reţin dacă mi s-a sculat sau nu, deşi nici prin cap nu-mi trecuse că aş fi dorit-o la pat, nu, nici vorbă de-asta, voiam doar să o cunosc, să vorbim toată ziua, să le lase-n pula mea de cursuri şi să nu se mai sature de mine, apoi m-am urcat cu ea în maşină şi m-am ţinut după ea, nu mai ştiu exact şirul evenimentelor, n-am lăsat-o pînă ce nu a acceptat să mergem la o cafea care, în drum spre bar, treptat-treptat, s-a metamorfozat în bloody mary, apoi în mai multă votcă şi-n mai puţin blood, dar plină de puritate. Am lăsat-o să intre întîi, aşa s-a nimerit, am comandat două b.mary, bine că nu am cerut be you! sau B.U. sau B.M., BMW, noi eram noi deci cu două BM, sorbind, eu mai des ea mai rar, eu mai o ţigare, mai două, mai trei, ea fuma foarte rar, m-am dus la baie să mai înghit un diazepam, blestemînd lipsa partenerului meu de viaţă, LSD (acidul lisergic dietilamida 25), mi-ara ruşine să înghit de faţă cu ea pastila, de teamă să nu creadă că sunt bolnav sau mai ştiu eu ce, m-am întors încet prin spatele ei şi am speriat-o, ea a rîs, chiar se speriase, niciodată nu dau greş, e domeniul meu, meseria mea de sperietoare de oameni, m-am aşezat şi ea a început să-mi povestească despre facultatea ei, despre cît de mult o urăşte, timp în care am mai cerut o votcă seacă pe care am turnat-o peste BM-ul meu, fusese prea slabă, băuturăbunădenimic!, Dar, Liza, am început eu ameţit, mi se suiseră toate la cap, hai să nu mai vorbim despre facultate, ştiu, poate că mă grăbesc, aşa sunt eu, timpul e scurt, mai scurt ca un tiv deşirat (comparaţie nasoală, avînd în vedere…dar, lasă, altădată), aş vrea să nu-l irosim cu neplăceri de-astea, mai bine hai să vorbim despre noi excluzînd lucrurile care nu ne plac (prostule, tu nu poţi să vorbeşti despre tine astfel, vrei doar să faci în aşa fel încît să-i pari ei mai sociabil decît eşti..uită-te la hainele tale de woodstock, la părul tău grunge, la uleiul care curge din el, nespălatule, cine eşti tu să joci rolul unui vis frumos??). Ea mi-a zîmbit atunci şi mi-a replicat, Nu eşti tu ăsta, las-o baltă. Mă ghicise, nu mi s-a mai întîmplat niciodată să mă citească cineva atît de repede. Cînd ţi-ai băgat pula într-o pizdă ultima dată? Na, despre asta vrei să vorbim? Eram mască. Nu m-aş fi aşteptat, dar nu m-am pierdut, nu-mi stă-n fire, pentru o secundă am crezut că mă ia la mişto, după, mi-am dat seama, asta e ea şi aşa va fi, perfect, va fi a mea pentru totdeauna. Clar ca lumina halucinantă din praful alb ca neaua; poetic!, Acum două zile, i-am răspuns mîndru, dar minţeam, aproape că uitasem cum arată zona aia…cum se numeşte?…vezi, ce ziceam, de cînd n-am mai făcut-o am uitat şi cum îi zice…Hai să ne-o punem la baie, i-am cerut ostentativ. Pe bune, eram dus, ameţit, plin de spaimă şi culoare, desena cineva pe trupul meu cu un creion ascuţit, m-a trecut un fior înaintea răspunsului ei, Hai! Mai să mă înec cu BM-ul meu, care nici nu mai exista, asta mi-a trădat emoţia, nu era chiar emoţie, doar orgoliul nu mă lasă s-o recunosc, nu mai era nimic în pahar, eu nu observasem şi nici nu realizam că nu beam nimic, în timp ce sorbeam isteric din BU-ul inexistent, care se afla totşi peste tot şi nicăieri, ca Dumnezeu. Am mers la baie, la femei, atunci a fost prima dată cînd mi-a potolit erecţia, cu mişcările ei…cu mişcările ei…Apoi a venit E.A.Poe:

…Is all that we see or seem

But a dream within a dream?

Mă numesc Ivan şi cînd nu stau aici ies cu alţi rataţi prin oraş. Speriem lumea, facem inimile să îngheţe de spaimă, murim în fiecare clipă pentru ca ele să-şi reia bătăile jalnice, bumbum, pas după pas, către final.

Mă numesc Ivan, urăsc.

Mă numesc Ivan, mi-e milă.

Mă numesc Ivan

My fate is a preview of derelict Hell.

Liza îşi face manichiura. Liza ascultă MTV. Liza e Liz a lui Ivan şi se gîndeşte la Ivan în timp ce-şi mîzgăleşte unghiile. Liza se pregăteşte de întîlnire. Prima după despărţire. E cam nervoasă, ce nesimţire, să o sune, să o invite la o cafea, după tot ce i-a făcut! Numai unul fără ruşine ar mai fi avut curajul să o recucerească după toate ce-au fost. Să-l uite, asta vrea, să-l înjure, să-l urască, asta vrea, să-l huiduie, să-l batjocorească, să-l lovească pînă ce-şi pierde…viaţa. Totuşi, prin capul ei mai e şi celălalt El, nou cunoscut, bun la toate, la pat, la plimbări romantice pe malul lacului, curajos, se simte-n siguranţă cu el cînd îi strînge mîna într-a lui şi o poartă pe aripile sale atotcuprinzătoare. De ce ar renunţa la atîtea nopţi viitoare de amor scăldat în extaz pentru un pierde vară?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Festinul

van gogh

Bătrânul mergea pe stradă, cu mâinile-n buzunarele sale mâncate de molii. Se uita cu mirare în stânga şi-n dreapta la oamenii din juru-i, care se mişcau ca electronii în jurul nucleului. Nucleul fiind el. Aşa e când ai termen de comparaţie. Dacă mergeau pe lângă mine numai moşi mai bătrâni ca mine, aş fi avut impresia că alerg lejer pe lângă ei. Drumul către magazinul de haine părea, în condiţiile astea, lung, un calvar la care el era supus numai şi numai din vina ei. De ce a trebuit să-i dea ascultare? Ce mai contează acum? Un tânăr îl loveşte cu umarul, Umerii tineri sunt foarte tari, gândeşte el, în timp ce se echilibrează. Şi el fusese tânăr, ce mama dracu! Şi tânărul acela va ajunge ca el, un moşulică, plin de bale. O tipă de vreo 20 de ani pare să-i facă cu ochiul, el nu dă crezare viziunii şi păşeşte mai departe, se sforţează să accelereze pentru că ştie, nu va mai rezista mult, soarele e mult prea încins, asfaltul e ca soba iarna, lumina îl orbeşte, lumea îl face să simtă în toate oscioarele claustrofobia din copilărie, când a rămas singur în beci şi lumânarea care dădea o urmă de lumină încăperii se stinsese ca prin minune. Coborâse acolo să fure nişte vin şi iată că fapta sa mârşavă îi adusese şi o răsplată pe seamă. Genunchii au început să-i tremure, degeaba încerca să se pună în mişcare, era incapabil din cauza fricii. A stat acolo cu picioarele zgâlţâindu-i-se  până când a apărut mătuşă-sa din vecini şi l-a strigat prin toată curtea. El avea numai două opţiuni. Să moară acolo de frig şi de spaimă sau să-i răspundă mătuşii, celebră în toată localitatea pentru cruzimea cu care îl bătea atunci când o supăra cu ceva. Supărare mai mare pentru mătuşă decât să afle că cineva încercase să-i fure vinul nu exista. Şi-a luat inima în dinţi şi a spus sfios, Da. Bineînţeles, mătuşica nu l-a auzit. Avea un dop în urechea stângă ca să n-o tragă curentul de la uşa prietenei. Stătuseră-n bucătărie şi Aia, după cum o numea de faţă cu alţii, nu voia nici de-a dracu să închidă uşa, avea unele probleme psihice încă neelucidate în urma autoanalizei pe care şi-o făcea în fiecare noapte înainte de somn, şi nu suporta uşile închise; o dată îi închisese uşa, mai mult în glumă, să vadă ce va face şi aia a început să fugă în cerc prin cameră, să ţipe, să înjure înjurături pe care ea nu le mai auzise niciodată, ca într-un final să răstoarne masa cu toate bunătăţile pe care le pregătise pentru venirea amantului din delegaţie şi nu s-a oprit din tumultul zăpăceniei decât când mătuşa a trântit uşa. Atunci Aia s-a oprit deodată, a înlemnit şi, stând într-un picior a început să râdă în hohote câteva minute bune. De atunci a preferat să-şi înfigă un dop de plută, sculptat după forma canalului, în urechea stângă, cea care dădea spre uşă. Dopul era spălat în fiecare seară de nepoţel, cu palincă, ca să se decapeze ceara scârboasă depusă în timpul zilei…Da, a zis mai tare şi întâmplarea a făcut ca sunetul să-i intre prin dreapta. A sărit la pivniţă. Normal, şi-a dat seama imediat de intenţiile nepotului. Văzându-l cum tremură, a coborât, l-a apucat de perciuni şi l-a tras afară pe scara care trosnea sub zvârcolirile lui. Nu l-a eliberat până când nu a rămas cu părul ambilor perciuni între degete, încât acum nepoţelul arăta ca un pui jumulit. Sângele îi curgea pe obraji. Mătuşa când vedea sânge nu se oprea, ba dimpotrivă se întărâta, avea o slăbiciune pentru culoarea roşie, un soi de excitaţie o cuprindea, deşi era o baborniţă de vreo 69 de ani, şi făcea şi pe dracu-n patru să vadă şi mai mult, aşa că l-a apucat de părul de lângă răni cu ambele mâini şi a smuls cu putere. Două smocuri mari se odihneau între degetele ei unse cu sânge şi transpiraţie. Un zâmbet sarcastic i-a traversat buzele supte. I-a tras o palmă peste cap şi o alta în plină faţă, a doua plesnind ca atunci când loveşti pielea udă cu biciul. Avea ea o calitate pe care o cunoscuseră toţi cei patru soţi ai ei decedaţi în prezent: capacitatea de a lovi cu palma aşa de tare încât victima era orbită de ameţeală. La fel şi nepotul. Mai-mai să pice. L-a dus de ureche până la poartă, timp în care a cules de pe jos o joardă din stratul gros de araci ascuţiţi de vecinu. Acolo, de faţă cu lumea l-a lovit cu aracul ăla până când nepoţelul, disperat, nemaiţinând cont de nimic, s-a tras înapoi într-atât de tare, încât matuşa hiperexcitată a rămas cu lobul urechii sale între aceleaşi degete bătrâne. Copilul a luat-o la fugă şi de atunci nu s-a mai întors acasă niciodată, nici măcar când a aflat că într-o zi a intrat unu beat criţă peste ea, a vrut s-o violeze, ea s-a lăsat greu, atât de greu încât el s-a enervat şi a călcat-n picioare până când i-a rupt oasele şi i-a zdrobit craniul cu ciocanul de şniţele, care era cam mare, pentru că şi ei îi plăceau hălcile mari de porc.

Magazinul e chiar în faţă. Copilul fugefugefuge anii trec repede aşa cum el fuge de frică şi se opreşte exact în pieptul concav al moşului. A fost o lovitură puternică. Ca de fulger. Oricum nu vedea bine, dar atunci vederea i-a luat-o complet razna. S-a clătinat de două ori, cu degetele a încercat din răsputeri să se apuce de stâlpul semaforului, însă n-a reuşit. A căzut lat pe asfaltul încins. A început să sfârâie, fum palid ieşea din hainele lui ponosite până ce la un moment dat au luat foc. Pe întreg corpul pielea zbârcită a produs băşici care pocneau ca popcorn-ul. Nici un om nu se oprea. Nici un om nu l-a băgat în seamă în tot timpul cât asfaltul l-a gătit ca pe un miel la proţap. Începuse să miroasă a carne friptă, gustoasă. O singură persoană, în timp ce trecea pe lângă acea bucătărie stradală, s-a trezit cu gura plină de salivă, era un om al străzii, un homeless înfometat. A aşteptat să se rumenească bine după care, cu cuţitul său ruginit din vremea războiului a început să-i mănânce trupul bucată cu bucată, până când n-au mai rămas din el decât oasele. Lumea roia în jurul lor care-ncotro.