Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim numai o parte din acest tablou.

Oamenii care nu sunt împăcaţi cu ei înşişi nu pot shimba mare lucru în lumea asta. Schimbarea se produce natural de la individ către comunitate. Dacă fiecare om ar fi el însuşi, n-ar mai fi nevoie de schimbare. A fi se poate confunda cu originalitatea, dar şi cu asemănarea. Nu poţi fi tu, dacă eşti conştient că eşti tu. Nu poţi fi tu dacă nu eşti conştient că eşti unic. Paradoxal, suntem şi nu suntem entităţi separate de restul lumii. Extremele separă şi lumea este antrenată să le accepte. Peste tot în jur există şi nu există separaţie deopotrivă. Tu vezi numai cine eşti. Nu te poţi împăca cu cine eşti dacă nu observi întreaga hartă a conexiunilor dintre tine şi oricine şi orice, dar şi între tine cel exterior şi interiorul tău ascuns, pe care numai tu îl cunoşti. Lumea asta nu e logică, oricât de logică ar părea. Noi, oamenii am creat o lume raţională, paralelă sau suprapusă cu lumea originară. Lumea asta este paradoxală, este lumea în care albul este şi negru, negrul este şi alb, binele este şi rău, răul este şi bine, în care binele curge prin rău, iar răul, prin bine, în acelaşi moment; lumea în care extremele nu există şi există chiar în momentul în care clipeşti. Oamenii nu sunt împăcaţi cu ei înşişi şi pentru că nu găsesc o logică acolo unde, implicit, nu există nici o logică, ascultând de vocea care le spune că orice are un sens, orice poate fi explicat.  Sensul este tocmai lipsa sensului şi lipsa sensului este chiar sensul. Oamenii caută explicaţii, caută un fir epic, caută poveşti de care să se agaţe, când povestea cea mai interesantă se află  în ei toţi laolaltă şi în fiecare dintre ei. Există doar o singură poveste, care înglobează în ea toate poveştile existente şi inexistente. Nu e nimic nou, dar totul poate fi nou, în funcţie de capacitatea noastră de percepţie. Realitatea nu e doar una, ci poate fi şi oricare dintre realităţile personale ale fiecărui om. Dacă vrei să ştii ce e totalitarismul, atunci fi mai atent la tirania extremelor, la tirania lui ori-una-ori-alta. Vei găsi exemple peste tot în viaţa ta, de la naştere, pănă în prezent. Surprinzător şi cunoscut e fiecare moment din existenţa noastră trecută, prezentă şi viitoare. Ieri, azi şi mîine coexistă chiar acum, dar sunt şi separate. Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim  numai o parte din acest tablou…

To see a world in a grain of sand
And a heaven in a wild flower,
Hold infinity in the palm of your hand
And eternity in an hour.

(Auguries of Innocence – William Blake)
Anunțuri

Credincioşi şi atei

Dacă nu eşti credincios, eşti ateu şi dacă nu eşti ateu, eşti credincios. Nu există cale de mijloc, căi paralele sau…alte căi. Cam aşa gândeşte majoritatea. Credincioşii…cred; ateii…sunt raţionali, deci nu cred, sunt siguri că ceea ce spun este adevărul, adevăr pe care nimeni nu-l vede, cu excepţia lor. Dar şi credincioşii, prin actul lor de credinţă, spun că aceea este calea către adevăr. Credinţa poate fi adevărul în sine sau o cale care îl poartă pe credincios către adevăr.

Ateismul este credinţă, la fel cum şi deismul este tot credinţă. Relaţia ateu – credincios, cel puţin din punct de vedere formal, este aceeaşi: credinciosul de rând nu are acces la revelaţie, la fel cum şi ateul de rând nu are acces la revelaţie:

Ateii invocă, împotriva creaţionismului, ştiinţa şi savanţii care fac descoperiri ştiinţifice. Problema este că ei doar invocă, fără a avea acces la sursa primordială care i-a determinat pe savanţi să tragă concluziile, să elaboreze teorii, să explice lumea. Ateii vorbesc despre Inchiziţie, despre crimele creştinismului. Dar, vai, ştiinţa chiar nu a făcut nici o victimă nevinovată??? Să mai dau exemple? E de prisos să aduc aminte că orice descoperire ştiinţifică benefică pentru umanitate, iniţial, este folosită, de fapt, întâi, în scop militar. Orice descoperire ştiinţifică înglobează în folosinţa ei o parte paşnică şi o parte agresivă. La fel şi Dumnezeul creştinilor este în parte paşnic şi pe de altă parte foarte agresiv. Doi în unu este de fapt unu nu doi. A spune că omul se trage din maimuţă, de exemplu, pentru că aşa demonstrează Richard Dawkins, fără să ai posibilitatea să vezi cu ochii tăi întregul proces cognitiv, care l-a determinat pe Dawkins să aibă „revelaţia”, e un act de credinţă în cel mai pur mod cu putinţă. Exact la fel fac şi credincioşii care îi ascultă pe cei care au revelaţii. Divinitatea nu li se arată şi lor, dar îi cred pe cei cărora li se arată. Una e să vezi un concept şi să-i înţelegi pe viu comportamentul, să reiei la faţa locului întreg şirul de descoperiri legate de el, şi să înţelegi raţionamentele tuturor savanţilor care au studiat acel concept, cu ochii tăi, observând,  şi alta e să citeşti în cărţi despre ceea ce au văzut, au judecat sau au descoperit oamenii de ştiinţă. În primul caz este vorba de revelaţie, în al doilea caz este vorba de credinţă.

Ce se întâmplă cu contradicţia între un savant care are o „revelaţie” ştiinţifică, fără dorinţa de a descoperi ceva care să dărâme din temelii credinţa, şi un credincios care are o revelaţie autentică? E vorba de acelaşi lucru explicat în moduri diferite. Diferite doar la suprafaţă, dar care judecate profund duc la aceeaşi unică revelaţie.

Credincioşii sunt atei prin excelenţă când vine vorba de ştiinţă. Neagă orice le neagă existenţa credinţei. Sunt radicali, fără să încerce să analizeze profunzimile credinţei lor. Fără să încerce să găsească legături ascunse între ceea ce cred ei şi ceea ce cred ceilalţi. Nu. Se limitează doar la dualitatea milenară dintre bine şi rău. Ei sunt „băieţii” buni şi ateii sunt „băieţii” răi. Atât. De ce să se mai complice. E mai simplu aşa. E mai simplu să existe două tabere care să se ciopârţească între ele pentru supremaţia adevărului. E mai simplu aşa pentru că aşa au fost învăţaţi. Dacă nu ai cu cine să te lupţi, creează-ţi duşmani, altfel te vei plictisi.

Vreau să mă ţin la distanţă de orice fel de catalogare, nu sunt nici de partea credincioşilor şi nici de partea ateilor, pentru că nu-mi plac taberele, liniile de demarcaţie dintre oameni şi lucruri. Nu-mi plac conflictele de orice fel. Unde sunt linii de demarcaţie sunt şi vor fi conflicte întotdeauna. Nu vreau să am modele de urmat (în sensul că nu vreau să fiu altul decât eu însumi, iar eu însumi implică intregul), dar vreau să cunosc cât mai multe puncte de vedere şi astfel să descopăr atât cât sunt eu capabil, o legătură între ele, pentru că orice lucru din universul ăsta  iluzoriu sau real are cel puţin o legătură intimă cu restul universului. Orice lucru face parte din întreg, fără de care nu poate trăi. Lucrurile care fac rău întregului se autoelimină singure, deci nu prea are rost să ţip în gura mare (deşi uneori o fac) că  aia sau aialaltă nu e în regulă. E de prisos. Pierdere de vreme. Mai bine ne-am dedica timpul petrecut combătându-i pe alţii, autocunoscându-ne. Ar fi mult mai sănătos şi am descoperi într-o zi ce frumos e totul în jurul nostru fiind aşa.

Nu sunt nici măcar agnostic, nu vreau să fiu nimic. A fi agnostic implică o linie de demarcaţie între mine şi ceilalţi. Deci conflict. Îmi place să am revelaţiile mele, îmi place să-i ascult pe toţi cu care interacţionez, cât mai natural cu putinţă, pentru că şi ascultându-i pe alţii îmi fac o idee despre mine însumi. Măcar pot încerca, chiar dacă e greu. E greu să asculţi un preot dacă eşti ateu, cu ochii deschişi, fără să-ţi treacă prin minte nici o ironie. E foarte greu. Dar e o cale către autocunoaşterea totală. Una dintre multele căi care sunt interdependente.

Nu militez pentru unirea credinţei cu ştiinţa, ci aduc aminte ceea ce s-a uitat: Toate părţile pe care le cunoaştem fac parte din întreg, toate taberele existente sunt una, toate liniile de demarcaţie sunt iluzorii, ideile diferite au fost, sunt şi vor fi efectul aceleiaşi idei; toate fiinţele au aceeaşi sursă, toate pietrele provin dintr-o piatră mai mare.

Fericirea pe care o căutăm este în noi înşine şi nu putem ajunge în noi înşine într-o lume guverată de alb şi negru.