Nu ştiu ce titlu să pun

Scopul definiţiei este să limiteze capacitatea de a „vedea” obiectul definit. Cu cât definesti mai  exact un concept cu atât îl îngrădeşti mai bine şi, o dată cu asta, există tot mai puţine şanse să „vezi” dincolo de el sau să-i găseşti noi utilităţi, la care nici măcar nu te-ai gândit.

Un lucru devine cu atât mai rigid cu cât este mai bine definit…

De aici şi un obicei, al noastru, al oamenilor, în loc să vedem lucrurile aşa cum sunt, le vedem de cele mai multe ori aşa cum sunt ele definite.

Probabil că realitatea este şi ea o definiţie amplă, bine instrumentată şi bine implementată în creierele noastre din timpuri străvechi.

Oare realitatea se transmite ereditar?

Cunoaşterea este o înşiruire de definiţii.

Atunci când se va defini tot vom ajunge în stadiul final de ne-cunoaştere.

Orice sistem care în cursul formării/dezvoltării  sale exclude alte sisteme, ajunge în final să se autoexcludă, nepremeditat.

Suntem înconjuraţi de lucruri importante, de oameni importanţi, de idei importante, de momente importante, de evenimente importante, s.a.m.d… Chiar şi de noi înşine suntem înconjuraţi. Personalitatea este importantă. Eu-l este important…

Cultura stresului este importantă. Atât de importantă încât stresul intră treptat-treptat  în bagajul normalităţii. Cine nu va fi stresat în viitor va ajunge la spitalul de nebuni.

Poate că nu ştim să trăim, tocmai pentru că ni se pare mai important orice decât a trăi.

Orgoliul va distruge omenirea.

Dincolo de ziduri

…Este peretele alb. Pe el puteţi scrie orice. În dreapta, este peretele roşu, pe el să vă transcrieţi furia. În stânga este peretele din sticlă transparentă, după cum observaţi este aproape invizibil, aveţi grijă sa nu vă loviţi de el. Aici nici măcar nu se va vedea ce scrieţi. Numai dumneavoastră şi peretele veţi ştii. Orice alt vizitator al muzeului, nevăzând ce au scris cei dinaintea sa va umbri celelalte texte inscripţionate pe zid. Un avertisment scurt şi vă las singur: nu spuneţi nimănui gândurile pe care le veţi scrie. Acum mă retrag. Vă urez o zi bună. Staţi cât vreţi dar nu prea mult. Cu cât veţi sta mai mult, cu atât veţi pierde mai mult timp din lumea de afară. Efectul gândurilor dumneavoastră, după ce veţi fi în afara muzeului, se va manifesta într-o perioda de timp necunoscută de nimeni. Dacă doriţi să vă povestiţi experienţa intraţi pe siteul nostru. Acolo alţii ca dumneavoastră au scris. E opţional. Dacă nu vreţi să scrieţi, nu scrieţi. Nu vi se va întâmpla nimic. O zi bună.

Ghidul se îndepărta de el, levita, nu-i vedea paşii. Halatul lung până la călcâie îl făcea să se asemene cu o fantomă. Şi-a luat ochii de la ciudăţenia plutitoare şi s-a concentrat asupra peretelui din mijloc, cel alb. Era cel mai simplu. Aici avea să scrie ce voia. Libertate mai mare de atât nici că se putea. A luat creta de pe tăviţa din colţul de jos al peretelui şi cu ea între degete a cugetat o clipă şi s-a apucat să scrie.

1+1=2

Şi-a auzit vocea venind din afara lui, de sus, ca un ecou : Nu e adevărat!

1+1=2, a insistat el scrijelind apăsat pe zidul rece. Era o metaforă. 1+1=2 reprezenta că totul e limpede în lume ca această adunare. Din nou, aceeaşi voce, parcă niţel mai intensă, Nu e adevărat, pentru că aşa s-a dovedit cu mult timp în urmă.

Consternat, omul a căutat alt gând care să fie acceptat de zid. Inima a început să-i bată mai rapid şi s-a înroşit tot, nu găsea un alt gând demn de scris pe zidul acela. Atunci a întrebat, De ce nu e adevărat. Vocea i s-a întors, ecou pur, De ce nu e adevărat. A mai întrebat o dată şi a primit acelaşi răspuns. Zidul îi devenise antipatic. Să treacă la următorul, să-şi piardă şansa de a scrie ce vrea i se părea inacceptabil. Va insista până ce va primi un răspuns. Atunci i-a venit o idee:

1+1=2? Asta era o întrebare. La câteva clipe şi-a auzit vocea exterioară, Da, e adevărat. De ce e adevărat acum ? a întrebat curios.

– Pentru că ştii să întrebi, i s-a răspuns.

– Dar eu eram sigur că 1+1=2, ce rost mai avea să întreb?

– Pentru că s-a dovedit că nu e aşa.

Omul s-a scărpinat în creştet. Era din ce în ce mai roşu de…furie. Si şi-a adus aminte de zidul furiei, cel roşu. Câţiva paşi mai la dreapta şi statea faţă în faţă cu furia lui. A luat creta din colţ şi s-a apucat să scrie nervos, foarte nervos.

Zidul alb e rău. Nu vrea să accepte siguranţa. In faţa lui nu ai voie să fii sigur de nimic. Trebuie să-l întrebi, ca mai apoi să-ţi spună ce este sigur şi ce nu. Acest fapt este inacceptabil în vremurile noastre. Gândurile sunt pe cale de dispariţie. Lumea gândeşte din ce în ce mai puţin. Suntem în criză de gânduri…

Pentru că vă credeţi atotştiutori !!! l-a mustrat Zidul Furiei. Nu mai ştiţi să întrebaţi. Aveţi răspunsuri la toate. Având răspunsuri pentru orice, e normal să nu mai ai la ce să te gândeşti. Fără gânduri vă plictisiţi de moarte, de-aia vă înfuriaţi când vă este respins un gând, unul adevărat, şi nu mai sunteţi în stare să găsiţi altul, cum ai făcut şi tu în faţa zidului alb, vă faceţi roşii ca racii şi fierbeţi de furie : pentru asta exist eu, Furia voastră. Zidul alb îţi dă libertate nelimitată, Gândeşte-te la orice, dar voi nu mai puteţi să vă gândiţi la orice pentru că orice nu mai există, l-aţi exterminat pe orice şi aţi instaurat dictatura lui nimic, căci n-a mai rămas nimic cu care să vă soarceţi creierii. Iar ceea ce ştiţi cu siguranţă, adică totul, este foarte bine clasificat, îndosariat de creierele electronice, astfel încât nici nu mai e necesar să te gândeşti la nişte certitudini care există întipărite undeva şi pe care le poţi accesa printr-un simplu act de voinţă, uneori chiar şi inconştient. Ce faci tu toată ziua cu mintea ta ? Nu ai impresia că circumvoluţiile ţi se atrofiază, că involuezi dacă ştii totul? Eşti prea mândru să recunoşti? Si orgoliul ăsta e tot o consecinţă a cunoaşterii totale. Nu mai ai speranţe, nu mai ai aşteptări, nu mai ai ce căuta, stai toată ziua şi trăieşti ca o plantă, te hrăneşti cu hrana care-ţi vine de la sine pe una dintre miliardele de benzi rulante destinată ţie. Scopul vostru principal, curiozitatea, a fost abolit…

…Este inacceptabil ca un zid să ne dea nouă oamenilor lecţii. Nu pot accepta o asemenea umilinţă. Cer cu insistenţă scuzele de rigoare…Voi trece la următorul zid…

Cu mirare a observat că nu mai e furios. Deloc. Ceva se întâmplase când ascultase cu atenţie monologul zidului. Un val de linişte şi inocenţă îl invadase. Devenise copil pentru eternitate, cu toate grijile şi neliniştea copilăriei, cu toată curiozitatea şi lumina necunoscutului. S-a îndreptat către zidul transparent pe bâjbâite. Parcă era orb, cu degetele căuta un punct solid într-un spaţiu transparent. Intr-un final s-a trezit cu degetele pe suprafaţa caldă, dar invizibilă, a peretelui. A luat creta şi a început să scrie.

Cine sunt eu ?

Si s-a simţit penibil să pună o întrebare atât de copilărească. Evident, Ştia cine este !!!

De unde vin ?

S-a înroşit tot, de data asta nu de furie, ci de Ruşine. Se simţea ca un mincinos ce se preface că nu cunoaşte nimic, dar care totuşi întreabă ca să se afle în treabă şi este prins cu minciuna, ca oamenii din vechime. Puneau tot felul de întrebări stupide la care cei din prezent nu numai că aveau răspunsuri mai mult decât limpezi, dar cunoşteau şi mecanismul trecutului, prezentului şi viitorului.

Încotro mă îndrept ?

Cunoştea ăspunsul la întrebarea asta mai bine decât ştiau oamenii din vechime rezultatul adunării 1+1. I se părea înjositor să întrebe. Sub demnitatea lui. Habar n-avea de ce o face. Tot ceea ce simţea era un val cald care îi invada corpul, un val plăcut care nu se mai lăsa alungat.

Ce este dincolo de moarte ?

Era prea mult pentru el. Misterul lui dincolo de moarte nu mai exista de două secole. Cine mai vorbea despre ce e dincolo era ridiculizat.

S-a aşezat pe podeaua lucioasă. I se făcuse somn. Era obosit. Cele patru întrebări îl epuizaseră. La fel erau şi cei din trecut. Obosiţi după actele lor eşuate de a răspunde la aceste întrebări. Dar el ştia răspunsul lor şi în ciuda acestui fapt tot se simţea obosit. Cum se poate să te mai simţi obosit întrebându-te, dar cunoscând răspunsurile întrebărilor. Atunci vocea din exterior s-a făcut din nou auzită. Atunci a bănuit pentru prima dată că acea voce poate că era tot a lui, vocea gândului lui pe care el o ignorase de atâta timp pentru că nu o mai considera folositoare. Vocea din exterior era gândul lui alungat ? Gândul lui era dincolo de ziduri? Iată întrebări la care nu exista răspuns, nu primea răspuns de nicăieri, inteligenţa colectivă nu avea înregistrată o astfel de posibilitate. Numai el putea să-şi răspundă. El personal. Ca pe vremuri. A tresărit. Vocea rostea ultimele fraze.

Nu te aştepta ca eu să exist. Pentru că nu mă vezi, nu înseamnă că n-am o existenţă foarte bine definită. Pentru că mă auzi, nu însemană că undele sonore vin chiar din sufletul meu. Alege ce vrei tu din mine şi pune-n tine. Eu ofer, sunt zidul care oferă nimic, pentru că nu există. Sunt zidul care oferă totul dacă e observat, analizat, gândit. Toată cunoaşterea umanităţii este un grăunte pe lângă inexistenţa mea. Tot ce ai scris pe mine sunt întrebări la care cunoşti răspunsurile, dar pe care nu le trăieşti. Nu le-ai disecat tu pentru a afla ceva din misterul care le învăluie. Nu ai încercat să simţi pasiunea care a ars în milioanele de oameni care au scris miliarde de pagini despre aceste mistere. Crezi că ştii totul ? atunci încercă să mai întrebi o dată. Repetând, vei fi mai luminat ca înainte.

S-a ridicat de pe podea şi a cerut voie să plece de acolo. Năluca plutitoare s-a ivit şi l-a luat de mână. I-a mulţumit de vizită. I-a mai spus că fusese singurul om care stătuse aşa de mult. Aproape 3 ani. Apoi i-a arătat uşa. Şi omul a intrat pe acea uşă şi nu s-a mai întors niciodată.