Sunt un animal evoluat

Sunt un animal evoluat care-şi trage rădăcinile din bacterii. Merg pe stradă în două picioare şi ura mocneşte-n mine când văd patrupedele care-mi ies în cale legate cu lanţuri. Orice om şi-ar dori un exemplar viu în cuşca lui de acasă. Preţul ridicat cu care sunt comercializate ne provoacă multora dintre noi frustrare. De la înălţimea gândurilor mele pot privi dincolo de orice barieră, dincolo de orice piscuri. Am două degete opozabile cu ajutorul cărora creez tot felul de minunăţii. Mă uit la semenii mei, cum umblă alături de mine pe marile bulevarde şi simt un val de căldură în tot trupul, fiori inexistenţi în alte trupuri de mamifere: suntem indestructibili ca specie. Strivesc gândacii, calc peste tot ce nu e uman. Privesc adesea cerul, cerul albastru ca cearceaful meu de mătase şi văd pe el norii care nu-mi vor tulbura plimbarea dacă eu le ordon asta, văd păsări ce zboară-n neştire, fără să fie conştiente de actele lor involuate şi ştiu că ele vor dispărea din calea mea dacă îmi voi îndrepta forţele într-acolo, văd avioanele care brăzdează văzduhul şi mă salută pline de mândrie cu forţa lor inegalabilă, văd norii, da, norii care mă sufocau azi-noapte în vis. Coborâseră peste mine. Nu mai aveam aer. Şi m-am trezit înspăimântat. Oare este posibil una ca asta. Norii să aibă curajul de a se pune cu fiinţele supreme. A fost doar un vis pe care l-am trecut cu vederea repede. Visele sunt nişte inepţii ale minţii ce trebuie înlăturate degrabă.

De fiecare dată când mă trezesc dimineaţa în patul meu măreţ, mă cuprinde o poftă de a trăi şi de a împânzi pământul cu urmaşi care să ducă mai departe ceea ce geniul uman a început, o dorinţă de a-i educa în spiritul valorilor imuabile, ca ei să-şi găsească întotdeauna izvorul în mijlocul lor ori de câte ori vor avea nevoie de Inspiraţia  Superioară . Da, vreau să am copii, mulţi copii. Vreau să-mi văd specia crescând tot mai mult, dezvoltându-se cu viteze cosmice, ocupând tot ce n-a fost ocupat vreodată de predecesorii noştri. Proiectul trebuie să continue. Trebuie să ajungem acolo unde doar imaginaţia a ajuns. Iar imaginea noastră despre viitor este colosală. Ca un uriaş fioros care calcă peste tot ce-l împiedică să ajungă la destinaţie. Peste tot ce-i stă în calea îndeplinirii proiectelor sale. Copiii sunt viitorul nostru. Ei vor desăvârşi cu siguranţă ceea ce noi am fost incapabili, datorită timpului.

Timpul, da, timpul, acest mare obstacol pentru geniul uman. El reprezintă provocarea cea mai serioasă. Trebuie îmblânzit. Omul a reuşit cu toate celelalte forme de viaţă, cu stihiile naturii… Cu orice i-a trecut lui prin minte. Însă nu şi cu timpul. Moartea trebuie supusă! Iar o dată cu asta omul va fi zeul acela despre care vorbeau bătrânii.

Merg pe stradă, sunt un om fericit pentru că sunt om. Ce ar putea provoca mai mare fericire decât conştiinţa că sunt un om? N-am nevoie de altceva.

Din faţă vin alţi oameni, milioane de oameni, trotuarele s-au transformat în bulevarde enorme pentru a-i facilita omului libera circulaţie în condiţii mai mult decât optime. Nu văd ce ne-ar mai putea opri. Suntem prea mulţi pentru a putea fi subjugaţi. Mulţimea îmi oferă o siguranţă care îmi ridică orgoliul până la cer. Eu sunt mulţimea, iar mulţimea sunt eu…Prea mulţi pentru a fi opriţi. Prea mulţi pentru ca vreo javră venită din alte epoci să îndrăznească să ne mişte măcar un fir de păr.

Ne înmulţim rapid. Cu cât suntem mai mulţi cu atât vom fi mai mulţi.

În curând voi ajunge acasă. Casa mea în care îmi petrec mare parte din viaţă. Ce rost are să fiu afară când ştiu că întregul suflu al omenirii este în pieptul meu. Ei toţi au grijă de mine, chiar dacă nu mă cunosc personal. Nici nu e nevoie. Pentru că actul meu de identitate este însăşi specia din care mă trag. Este de ajuns să mă vadă om ca să mă pună în vârful piramidei sociale, piramida noastră fără vârf. Oricine poate ajunge acolo. Trebuie doar să îndeplinească o singură condiţie: să gândească ca noi, adică să fie om.

Iată fotoliul cald care mă aşteaptă supus. Iată câinele din cuşcă, un câine artificial desigur, menit să-mi amintească în fiecare clipă că eu sunt cel care are puterea. Eu sunt stăpânul lui. Eu l-am învins. Eu îl pot ţine închis oricât şi crede-mă, îl voi ţine o veşnicie. Câinele este simbolul sclavului etern dependent de om, îmblânzit de om, încătuşat de om. De câte ori îl privesc mă cuprind fiorii de superioritate despre care am învăţat că nu mai trebuie ignoraţi, ci preaslăviţi.

Deschid o carte. Cartea scrisă de mine. Este viziunea mea asupra lumii. Este punctul de plecare pentru oricine se consideră om. Fiecare om trebuie să aibă o viziune. Iar aceasta trebuie neapărat să fie conformă cu viziunea în vigoare. Ce ar mai fi cu acea persoană care ar avea o viziune stâlcită, diferită de marea viziune care ne-a adus pe culmile evoluţiei.

Citesc încă o dată sfârşitul, ştiind că mâine o voi reciti. Nici nu mai ţin minte de când recitesc cartea mea, viziunea mea. Aici sunt gândurile mele cele mai intime. Aici eu exist pentru că sunt om. Asta este ceea ce mă diferenţiează de câinele din cuşcă. Înainte de culcare voi pune electroşocul pe el iar el va schelălăi cu ecouri prelungi prin mintea mea obosită de atâta citit. Aşa trebuie să facă oricine înainte de culcare. Atunci e momentul când visele pot fi influenţate. Visele trebuie să reflecte realitatea, altfel sunt inutile pentru mine. Astfel am toate şansele să visez toate celelalte specii legate cu sârmă ghimpată electrică şi trimise cu forţa în iadul unde merită să stea o veşnicie.

Dorm. Visez o altă lume. Nu seamănă cu a mea. O fată tânără cu părul lung, lin şi roşcat îşi plimbă căţelul printr-un parc de pe vremuri. Mă priveşte în ochii mei duri şi-mi trimite un zâmbet cu buzele ei rozalii, apoi îşi vede de plimbare. Mă cuprinde furia. Scot din buzunar bastonul electric, îl setez la putere maximă, mă apropii de javra care miroase un rahat ieşit în cale şi o lovesc cu toată forţa pe care o posed. Nici n-a apucat să scoată un sunet, că a  şi murit. Fata tresare speriată şi începe să plângă cu lacrimi mari care cad pe hoitul împuţit. Imaginea lacrimilor ei îmi transmite un mesaj. Mă trezesc plin de transpiraţie. Obrajii îmi sunt umezi. Merg la baie şi mă uit în oglindă. Am plâns pentru prima dată în viaţa mea.

Anunțuri

Bomba lui Lindronv sau OSS – Proiectul Extincţia Speciei Umane

Creation-hands-L

Nici nu ştiu ce dată este. Cu fiecare zi care trece sunt din ce în ce mai sigur că am rămas ultimul. La început speram că mai devreme sau mai târziu cineva o să mă găsească sau că eu voi găsi pe cineva prin peregrinările mele în căutare de hrană. În urmă cu câteva zile am găsit un grafit, cel cu care scriu acum pe peretele peşterii mele, casa mea de vreo 6 luni încoace. Zona cu verdeaţă e la 15 kilometrii de mine şi devine din ce în ce mai greu să merg zi de zi până acolo pentru a vâna, pentru a culege diverse fructe cărora nici măcar nu le ştiu numele, şi a mă întoarce aici, locul în care sunt în siguranţă, apărat de jivinele care cred că au exterminat ultimele exemplare din specia mea, homo-sapiens, pe parcursul acestor 6 luni de la “catastrofă”. În curând nici eu nu voi mai fi, iar dorinţa de a lăsa ceva în urmă, mă apăsa zilnic, deşi cunosc care sunt posibilităţile ca specia umană să renască şi să găsească scrierea mea pe acest perete de piatră.

Totul a început acum zece ani. Un fizician strălucit, considerat la vremea sa cel mai mare geniu pe care l-a avut Planeta de la începuturi până în prezent, Kesoprowskzy, după o muncă intelectuală titanică de o viaţă a demonstrat matematic existenţa lui Dumnezeu. Nu am cuvinte pentru a descrie valul enorm pe care l-a provocat o asemenea descoperire. Lumea era în extaz. Credincioşii din întreaga lume participau slujbe non-stop, aproape că se uniseră întru acelaşi mesaj Divin, fără precedent în istorie. Câteva luni în şir cele mai mari minţi ale lumii, atei, credincioşi, liber-cugetători  au verificat teoria şi au declarat public, fără nici o obiecţie că e corectă şi că este o chestiune de timp până ce ea va fi demonstrată şi experimental. Peste noapte Kesoprowskzy devenise un Idol al umanităţii. Lucru pe care el nu şi-l dorise niciodată. Fusese toată viaţa un om retras, îşi frecventa chiar şi cercurile sale intime formate din oameni de ştiinţă foarte rar. În public a fost văzut doar de două ori în întreaga sa viaţă. Era chemat la toate posturile de televiziune, articolele lui erau licitate de cele mai mari site-uri şi ziare electronice; numele lui devenise o valoare inestimabilă, iar el cel mai bogat om al planetei. I se scriau biografii care erau cumpărate chiar şi de analfabeţi, cinematografele plăteau sume fabuloase pentru a achiziţiona sutele de filme care arătau pe larg felul cum a descoperit faimoasa formulă MnHI, după cum chiar el a denumit-o. Semnificaţia denumirii formulei a rămas secretă până azi. A refuzat să divulge ce reprezintă acele 4 litere, MnHI. Îmi amintesc că pentru mai bine de trei ani toate războaiele de pe planetă s-au oprit şi că întreaga lume a căzut cumva într-o meditaţie existenţială. Soldaţii au rămas pe fronturi, bineînţeles, dar nu s-a mai descărcat nici măcar o armă. Au fost cei mai liniştiţi ani din istoria culturii noastre. Nici o infracţiune de nici un fel nu s-a produs. Lumea trăia în sfârşit ca în Paradisul pierdut. Interesant, dar după perioada asta lumea a şi-a reluat treptat – treptat obiceiurile zilnice de dinainte de epocala descoperire. Primele focuri de armă au fost trase şi în vreo 4 ani şi ceva, timp în care incapacitatea oamenilor de ştiinţă a atins apogeul, deoarece nu reuşeau să demonstreze experimental teoria lui Kesoprowskzy, totul şi-a reluat cursul normal. Lumea nu mai era un paradis, ci lumea pe care o cunoşteam dintotdeauna direct sau din cărţile de istorie. Dumnezeu era la fel de invizibil ca şi până atunci, chiar dacă i se demonstrase irefutabil existenţa. El putea să fie observat, abstract, matematic, prin formule aşa de complicate şi avansate încât erau doar vreo 20 de oameni pe toată planeta care le înţelegeau, ei fiind de fapt oamenii care o confirmaseră la începuturi. Pentru omul de rând asta nu însemna nimic. El voia să vadă. Să-l vadă pe Dumnezeu, să vorbească cu El, să-i pună mii de întrebări. Pentru omul de rând răbdarea ajunsese la final. Au început să apară, la început foarte timid, ca mai apoi să se extindă pe tot mapamondul, tot felul de teorii ale conspiraţiei care puneau în cârca acelor genii care înţelegeau formulele tot ce se întâmplase în acei câţiva ani, şi anume Starea de Acalmie. Unii strigau în gura mare că Teoria lui Kesoprowszky era o mare minciună la care fuseseră părtaşi toţi cei 20, pentru instaurarea păcii pe Pământ. Oamenii nu plângeau după paradisul pierdut a doua oară, ci ei se cam plictisiseră aşteptând ca Dumnezeu să apară. Adevărata natură umană, carte electronică apărută acum aproximativ doi ani, scrisă de un anonim, care a descris, pe de-o parte şi această paradoxală situaţie în care se afla omenirea, a fost considerată de noua mişcare anti-om, opera unui geniu. Între paginile ei zăceau adormite nişte rânduri care l-au bulversat pe cel mai bun prieten al lui Kesoprowskzy, Lindronv care tocmai desăvârşise Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa. Lindronv era catalogat încă dinaintea prietenul său un al doilea Einstein. Pentru că reuşise să unifice Teoria relativităţii cu Teoria cuantică, rezultând o Teorie atotcuprinzătoare a Naturii. Forţa de premoniţie a cărţii Adevărata natură umană l-a fascinat pe extraordinarul Lindronv care, imediat după ce prietenul său dovedise existenţa lui Dumnezeu, se pornise pe un drum întortocheat şi misterios despre care nu a vorbit niciodată deschis. Care au fost cauzele? Ce l-a inspirat? Sunt misterele cele mai mari ale umanităţii. Lindronv era bulversat de următorul fapt: cum a putut acel anonim să scrie în linii mari despre teoria pe care el o terminase şi încă o ţinea secretă, datorită faptului că era conştient că va provoca revolte cosmice. Nu vorbise despre Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa nici cu cei mai apropiaţi prieteni, niciodată, nici cel mai mic detaliu nu a ieşit din gura sa. Cu mai bine de doi ani în urmă se prefigura o nouă Mişcare, numită de unii ocultă, de alţii, cu mai multe cunoştinţe despre ceea ce predicau acei oameni, drept Organizaţia Secretă S (probabil că S-ul venea de la Science), formată din câţiva oameni de ştiinţă, care ajunseseră în studiile lor la o concluzie catastrofală pentru umanitate, dar încă nedovedită ştiinţific. Probabil că anonimul era unul dintre ei, posibilitate ignorată de Lindronv care auzise despre OSS, dar n-o băgase în seamă aşa cum s-ar fi cuvenit, mai ales şi din cauză că era adâncit în formulele sale, Marea sa Teorie. Mare i-a fost mirarea când a aflat că ceea ce a dovedit el în Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa reprezenta idealurile celor din OSS şi grelele lor încercări de a enunţa o teorie în legătură cu asta. Bomba urma să explodeze. Dar nu acea bombă care a adus Terra în stadiul actual. Acea Bombă aparţine celor din OSS. Această Mare Teorie reprezintă Unificarea Supremă a tuturor demonstraţiilor matematice din toate timpurile plus încă Una Mai Mare Decât Toate, aceea care Dovedea Ştiinţific Şi Fără Urmă De Îndoială Că Dumnezeu Există şi că Specia Noastră Nu A Fost Creaţia Lui. Că noi, nu am apărut pe cale evolutivă şi nici creaţionistă, că noi, oamenii suntem o eroare majoră în Istoria Planetei. Multiplele interpretări ale teoremei au concluzionat clar că omul are datoria de a se autoelimina şi de a elibera Pământul de sub tirania lui. Divinitatea oricum îi pregătise un sfârşit, dar acesta ar fi bine să nu se întâmple, căci ar fi mult mai dureros decât cel provocat de propria conştiinţă umană, conştiinţa de sine a bolii pe care o reprezentăm. De aici s-a alimentat apogeul OSS a cărei doctrină fusese dovedită de unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor trecute, prezente şi viitoare. OSS lucrase în tot acest timp la o Bombă, dacă-mi este permis să folosesc termenul clasic, dar care nu poate fi numită Bombă în adevăratul sens al cuvântului. Mai bine i s-ar potrivi un termen metaforic, cum ar fi Conştiinţa Supremă. Această bombă, nu mai mare de o valiză de voiaj, avea puterea de a deconstrui sau a distruge numai şi numai creaţia omului de la începuturile sale şi până în zilele noastre, fără a atinge nici măcar cu un “deget” celelalte forme de viaţă de la cele mai involuate, până la cele mai evoluate – Omul. S-a mers pe ideea că singura metodă de extincţie a speciei Homo Sapiens fără a afecta celelalte specii ale Naturii este de a-i distruge în totalitate creaţia. Omul fără uneltele de care este atât de dependent în vremurile noastre nu poate trăi nici măcar o lună. Aşa că Breslovic, părintele Conştiinţei supreme, a detonat Bomba acum aproximativ 6 luni, sub privirile neputincioase ale întregii umanităţi. Bomba a descompus în particule elementare tot ceea ce omul a construit cu mâinile lui, Absolut tot. Nimeni nu ştie care a fost mecanismul Colosalei Conştiinţe Supreme, însă rezultatul se vede. Nu mai există pe faţa pământului decât verdeaţă, ca acum 200 000 de ani. Sub ape a dispărut orice amprentă pe care omul a lăsat-o-n toate formele sale de cucerire. Sub pământ nu mai există nimic care să aducă aminte de om. Tot ce am trimis de-a lungul anilor în spaţiu a fost înghiţit de Vastul Univers. Se poate ca eu să fiu ultimul om. Zilele îmi sunt numărate. Fără aşa de uzualele sisteme de comunicare la distanţă nu am puterea să aflu dacă semeni de-ai mei mai trăiesc sau nu. Mi-am acoperit corpul cu o haină făcută din verdeaţă. E greu să te readaptezi după ce ai fost dezobişnuit de la adaptare mii de ani. Ceea ce mai vreau să specific este că OSS nu era o Organizaţie Ecologică, de felul celor existente acum 50 de ani şi care au dispărut datorită ineficacităţii lor tot prin perioada asta. OSS era un fel de Conştiinţă a Umanităţii comprimată în minţile câtorva oameni geniali. Nu ştiu dacă-mi pare rău pentru finalul acesta. Mi-e frică de moarte. În rest cred că Specia Umană va renaşte în timp. Apoi nu ştiu ce va mai fi.

Anul 2112, Undeva în Norvegia