Vis în vis

Fragment din mintea unui copil –  „În clipa în care mor, oamenii devin cele mai deştepte fiinţe de pe pământ, deoarece intră în contact cu cel mai mare mister al umanităţii şi cu rezolvarea sa. Un mort ştie ce nu va ştii niciodată un viu – ştie ce e dincolo.”

Mulţi cred că nu e nimic după moarte, i-am zis, că n-are ce să fie. Dacă ar fi ceva oamenii nu s-ar mai omorî între ei de când e lumea. Dumnezeu e doar politica unor oameni care vor să controleze masele. Dacă ar fi existat, multe n-ar mai fi fost.

Nu e total neadevărat, aşa cum nimic nu e numai adevărat sau numai fals. Noi, oamenii, nu putem pricepe decât ceea ce logica poate pricepe. Iar logica nu e singurul instrument de cunoaştere.

Dincolo de moarte începe un alt vis. Oamenii se trezesc şi îşi încep experienţa, conectaţi la tot. Ştiu ce a fost, este şi va fi, dar dinafara timpului. Timpul nu mai există ca atunci când trăiai, pentru că este doar un instrument al raţiunii. Dincolo, raţiunea devine doar o infimă parte din totalul noii experienţe. Noului vis.

După moarte, ceea ce numeam Dumnezeu ne apare ca o hartă dinspre şi către toţi cei care au trăit vreodată în univers, în toate universurile, în tot ce a fost, este şi va fi. Totul există în afara timpului. Timpul e raţiune. Dumnezeu eşti şi tu, este şi el, şi ea. Pe de altă parte este şi ceva care există dintotdeauna, şi oamenii nu pot pricepe acest dintotdeauna. E fără sens. Suma tuturor minţilor de pe pământ este doar o mică parte din el. Dumnezeu nu e ceva care poate fi arătat cu degetul, spunând, Uite! Dumnezeu e acolo sau dincolo, în cer sau mai ştiu eu unde. Începutul lui Dumnezeu, gândind logic, începe într-un punct. Totuşi, punctul ala e şi el tot ce a existat, există şi va exista în toate universurile concepute sau nu de minţile umane. Şi aşa mai departe. Ceea ce depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Suntem siguri pe noi numai când suntem departe de ceea ce numim gol. Sau fantastic. Sau incredibil. Sau neadevărat.

Acolo e mai bine, sunt sigur, i-am zis. Acolo, poţi în sfârşit să fii tu, poţi să fii eu, poţi să fii ei, poţi să înţelegi tot ce n-ai înţeles vreodată, să mă cunoşti aşa cum, probabil, ai vrut să mă cunoşti dintotdeauna, să vezi prin ochii mei, să gândeşti cu gândurile mele şi nu numai ele mele. Poţi să priveşti prin ochii universului şi să uneşti tot ce nu puteai uni, în timpul vieţii.

Visul în care te afli, este chiar visul în sine, faci parte din el şi eşti el, deopotrivă; este visul care nu se termină şi care, dacă a început undeva, tu, spre deosebire de mine, îi vei cunoaşte felul de a fi, de a exista, îi vei cunoaşte începutul, dinafara timpului. Vei înţelege că timpul şi spaţiul te-au constrâns să fii cel care ai fost şi că acum, dacă mai poţi folosi conceptul „acum”, eşti ceva ce nimănui nu-i va trece vreodată prin cap. Nici chiar mie. Imaginaţia noastră e limitată tocmai prin faptul că nu ne aruncăm în gol. În gol nu vedem nimic şi ne e frică de nimic. Nimic nu e gol şi nimic nu e interzis. Nimic nu are limite. Nimic nu are început şi sfârşit.

Caişii au înflorit…

Plouă de ieri, plouă şi azi…

Mintea e ruptă de corp…

Undeva unde totul e altfel…

Undeva unde e mai bine…

Visele se întorc acasă…

Nopţile au ochi în ferestre…

Iarna, sania alunecă pe cer…

Privesc prin uşa larg deschisă…

Soarele care luminează noaptea…

Ce mai faci?…

E bine în afara lumii?…

Cad şi zbor…

E cald în cameră…

Focul arde şi eu ard cu el…

Pentru B. (25.XII.1925 – 22.XI.2010)

Anunțuri

Oul

Merită citit!!!

The Egg

By: Andy Weir

You were on your way home when you died.

It was a car accident. Nothing particularly remarkable, but fatal nonetheless. You left behind a wife and two children. It was a painless death. The EMTs tried their best to save you, but to no avail. Your body was so utterly shattered you were better off, trust me.

And that’s when you met me.

“What… what happened?” You asked. “Where am I?”

“You died,” I said, matter-of-factly. No point in mincing words.

“There was a… a truck and it was skidding…”

“Yup,” I said.

“I… I died?”

“Yup. But don’t feel bad about it. Everyone dies,” I said.

You looked around. There was nothingness. Just you and me. “What is this place?” You asked. “Is this the afterlife?”

“More or less,” I said.

“Are you god?” You asked.

“Yup,” I replied. “I’m God.”

“My kids… my wife,” you said.

“What about them?”

“Will they be all right?”

“That’s what I like to see,” I said. “You just died and your main concern is for your family. That’s good stuff right there.”

You looked at me with fascination. To you, I didn’t look like God. I just looked like some man. Or possibly a woman. Some vague authority figure, maybe. More of a grammar school teacher than the almighty.

“Don’t worry,” I said. “They’ll be fine. Your kids will remember you as perfect in every way. They didn’t have time to grow contempt for you. Your wife will cry on the outside, but will be secretly relieved. To be fair, your marriage was falling apart. If it’s any consolation, she’ll feel very guilty for feeling relieved.”

“Oh,” you said. “So what happens now? Do I go to heaven or hell or something?”

“Neither,” I said. “You’ll be reincarnated.”

“Ah,” you said. “So the Hindus were right,”

“All religions are right in their own way,” I said. “Walk with me.”

You followed along as we strode through the void. “Where are we going?”

“Nowhere in particular,” I said. “It’s just nice to walk while we talk.”

“So what’s the point, then?” You asked. “When I get reborn, I’ll just be a blank slate, right? A baby. So all my experiences and everything I did in this life won’t matter.”

“Not so!” I said. “You have within you all the knowledge and experiences of all your past lives. You just don’t remember them right now.”

I stopped walking and took you by the shoulders. “Your soul is more magnificent, beautiful, and gigantic than you can possibly imagine. A human mind can only contain a tiny fraction of what you are. It’s like sticking your finger in a glass of water to see if it’s hot or cold. You put a tiny part of yourself into the vessel, and when you bring it back out, you’ve gained all the experiences it had.

“You’ve been in a human for the last 48 years, so you haven’t stretched out yet and felt the rest of your immense consciousness. If we hung out here for long enough, you’d start remembering everything. But there’s no point to doing that between each life.”

“How many times have I been reincarnated, then?”

“Oh lots. Lots and lots. An in to lots of different lives.” I said. “This time around, you’ll be a Chinese peasant girl in 540 AD.”

“Wait, what?” You stammered. “You’re sending me back in time?”

“Well, I guess technically. Time, as you know it, only exists in your universe. Things are different where I come from.”

“Where you come from?” You said.

“Oh sure,” I explained “I come from somewhere. Somewhere else. And there are others like me. I know you’ll want to know what it’s like there, but honestly you wouldn’t understand.”

“Oh,” you said, a little let down. “But wait. If I get reincarnated to other places in time, I could have interacted with myself at some point.”

“Sure. Happens all the time. And with both lives only aware of their own lifespan you don’t even know it’s happening.”

“So what’s the point of it all?”

“Seriously?” I asked. “Seriously? You’re asking me for the meaning of life? Isn’t that a little stereotypical?”

“Well it’s a reasonable question,” you persisted.

I looked you in the eye. “The meaning of life, the reason I made this whole universe, is for you to mature.”

“You mean mankind? You want us to mature?”

“No, just you. I made this whole universe for you. With each new life you grow and mature and become a larger and greater intellect.”

“Just me? What about everyone else?”

“There is no one else,” I said. “In this universe, there’s just you and me.”

You stared blankly at me. “But all the people on earth…”

“All you. Different incarnations of you.”

“Wait. I’m everyone!?”

“Now you’re getting it,” I said, with a congratulatory slap on the back.

“I’m every human being who ever lived?”

“Or who will ever live, yes.”

“I’m Abraham Lincoln?”

“And you’re John Wilkes Booth, too,” I added.

“I’m Hitler?” You said, appalled.

“And you’re the millions he killed.”

“I’m Jesus?”

“And you’re everyone who followed him.”

You fell silent.

“Every time you victimized someone,” I said, “you were victimizing yourself. Every act of kindness you’ve done, you’ve done to yourself. Every happy and sad moment ever experienced by any human was, or will be, experienced by you.”

You thought for a long time.

“Why?” You asked me. “Why do all this?”

“Because someday, you will become like me. Because that’s what you are. You’re one of my kind. You’re my child.”

“Whoa,” you said, incredulous. “You mean I’m a god?”

“No. Not yet. You’re a fetus. You’re still growing. Once you’ve lived every human life throughout all time, you will have grown enough to be born.”

“So the whole universe,” you said, “it’s just…”

“An egg.” I answered. “Now it’s time for you to move on to your next life.”

And I sent you on your way.

Dumnezeu

Dumnezeu nu ştie că e Dumnezeu. Dacă ar ştii, nu am mai exista.  Trăieşte printre noi. E la fel ca noi şi noi suntem în mintea lui.

Dumnezeu este o entitate aflată undeva, este separat de noi. De acolo priveşte teatrul terestru. Şi uneori aruncă cu fulgere în noi, când o luăm pe lângă scenariu.

Fiecare om este Dumnezeu şi nimeni nu e conştient de asta.

Dumnezeu nu există, pentru că întregul bagaj de percepţii dovedeşte această afirmaţie.

Dumnezeu este imposibil de cunoscut obiectiv, dar există cumva.

Dumnezeu este un personaj inventat de cel mai mare gânditor al tuturor timpurilor. Este deci un cuvânt rostit de mulţi, mulţi oameni. Cel mai folosit cuvânt din istorie.

Dumnezeu este natura din jurul nostru. Toată materia şi antimateria. Întregul Univers. Toate dimensiunile probabile. Toate Universurile paralele. Tot, absolut tot, în afară de noi.

Dumnezeu este coşmarul oricărui ateu.

Dumnezeu este un vis care generează alte vise. Un vis care visează.

Dumnezeu este fără început şi fără sfârşit.

Dumnezeu este Trebuie.

Şi aşa mai departe…

…Viaţa începe undeva, continuă incert şi se sfârşeşte relativ…

Bomba lui Lindronv sau OSS – Proiectul Extincţia Speciei Umane

Creation-hands-L

Nici nu ştiu ce dată este. Cu fiecare zi care trece sunt din ce în ce mai sigur că am rămas ultimul. La început speram că mai devreme sau mai târziu cineva o să mă găsească sau că eu voi găsi pe cineva prin peregrinările mele în căutare de hrană. În urmă cu câteva zile am găsit un grafit, cel cu care scriu acum pe peretele peşterii mele, casa mea de vreo 6 luni încoace. Zona cu verdeaţă e la 15 kilometrii de mine şi devine din ce în ce mai greu să merg zi de zi până acolo pentru a vâna, pentru a culege diverse fructe cărora nici măcar nu le ştiu numele, şi a mă întoarce aici, locul în care sunt în siguranţă, apărat de jivinele care cred că au exterminat ultimele exemplare din specia mea, homo-sapiens, pe parcursul acestor 6 luni de la “catastrofă”. În curând nici eu nu voi mai fi, iar dorinţa de a lăsa ceva în urmă, mă apăsa zilnic, deşi cunosc care sunt posibilităţile ca specia umană să renască şi să găsească scrierea mea pe acest perete de piatră.

Totul a început acum zece ani. Un fizician strălucit, considerat la vremea sa cel mai mare geniu pe care l-a avut Planeta de la începuturi până în prezent, Kesoprowskzy, după o muncă intelectuală titanică de o viaţă a demonstrat matematic existenţa lui Dumnezeu. Nu am cuvinte pentru a descrie valul enorm pe care l-a provocat o asemenea descoperire. Lumea era în extaz. Credincioşii din întreaga lume participau slujbe non-stop, aproape că se uniseră întru acelaşi mesaj Divin, fără precedent în istorie. Câteva luni în şir cele mai mari minţi ale lumii, atei, credincioşi, liber-cugetători  au verificat teoria şi au declarat public, fără nici o obiecţie că e corectă şi că este o chestiune de timp până ce ea va fi demonstrată şi experimental. Peste noapte Kesoprowskzy devenise un Idol al umanităţii. Lucru pe care el nu şi-l dorise niciodată. Fusese toată viaţa un om retras, îşi frecventa chiar şi cercurile sale intime formate din oameni de ştiinţă foarte rar. În public a fost văzut doar de două ori în întreaga sa viaţă. Era chemat la toate posturile de televiziune, articolele lui erau licitate de cele mai mari site-uri şi ziare electronice; numele lui devenise o valoare inestimabilă, iar el cel mai bogat om al planetei. I se scriau biografii care erau cumpărate chiar şi de analfabeţi, cinematografele plăteau sume fabuloase pentru a achiziţiona sutele de filme care arătau pe larg felul cum a descoperit faimoasa formulă MnHI, după cum chiar el a denumit-o. Semnificaţia denumirii formulei a rămas secretă până azi. A refuzat să divulge ce reprezintă acele 4 litere, MnHI. Îmi amintesc că pentru mai bine de trei ani toate războaiele de pe planetă s-au oprit şi că întreaga lume a căzut cumva într-o meditaţie existenţială. Soldaţii au rămas pe fronturi, bineînţeles, dar nu s-a mai descărcat nici măcar o armă. Au fost cei mai liniştiţi ani din istoria culturii noastre. Nici o infracţiune de nici un fel nu s-a produs. Lumea trăia în sfârşit ca în Paradisul pierdut. Interesant, dar după perioada asta lumea a şi-a reluat treptat – treptat obiceiurile zilnice de dinainte de epocala descoperire. Primele focuri de armă au fost trase şi în vreo 4 ani şi ceva, timp în care incapacitatea oamenilor de ştiinţă a atins apogeul, deoarece nu reuşeau să demonstreze experimental teoria lui Kesoprowskzy, totul şi-a reluat cursul normal. Lumea nu mai era un paradis, ci lumea pe care o cunoşteam dintotdeauna direct sau din cărţile de istorie. Dumnezeu era la fel de invizibil ca şi până atunci, chiar dacă i se demonstrase irefutabil existenţa. El putea să fie observat, abstract, matematic, prin formule aşa de complicate şi avansate încât erau doar vreo 20 de oameni pe toată planeta care le înţelegeau, ei fiind de fapt oamenii care o confirmaseră la începuturi. Pentru omul de rând asta nu însemna nimic. El voia să vadă. Să-l vadă pe Dumnezeu, să vorbească cu El, să-i pună mii de întrebări. Pentru omul de rând răbdarea ajunsese la final. Au început să apară, la început foarte timid, ca mai apoi să se extindă pe tot mapamondul, tot felul de teorii ale conspiraţiei care puneau în cârca acelor genii care înţelegeau formulele tot ce se întâmplase în acei câţiva ani, şi anume Starea de Acalmie. Unii strigau în gura mare că Teoria lui Kesoprowszky era o mare minciună la care fuseseră părtaşi toţi cei 20, pentru instaurarea păcii pe Pământ. Oamenii nu plângeau după paradisul pierdut a doua oară, ci ei se cam plictisiseră aşteptând ca Dumnezeu să apară. Adevărata natură umană, carte electronică apărută acum aproximativ doi ani, scrisă de un anonim, care a descris, pe de-o parte şi această paradoxală situaţie în care se afla omenirea, a fost considerată de noua mişcare anti-om, opera unui geniu. Între paginile ei zăceau adormite nişte rânduri care l-au bulversat pe cel mai bun prieten al lui Kesoprowskzy, Lindronv care tocmai desăvârşise Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa. Lindronv era catalogat încă dinaintea prietenul său un al doilea Einstein. Pentru că reuşise să unifice Teoria relativităţii cu Teoria cuantică, rezultând o Teorie atotcuprinzătoare a Naturii. Forţa de premoniţie a cărţii Adevărata natură umană l-a fascinat pe extraordinarul Lindronv care, imediat după ce prietenul său dovedise existenţa lui Dumnezeu, se pornise pe un drum întortocheat şi misterios despre care nu a vorbit niciodată deschis. Care au fost cauzele? Ce l-a inspirat? Sunt misterele cele mai mari ale umanităţii. Lindronv era bulversat de următorul fapt: cum a putut acel anonim să scrie în linii mari despre teoria pe care el o terminase şi încă o ţinea secretă, datorită faptului că era conştient că va provoca revolte cosmice. Nu vorbise despre Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa nici cu cei mai apropiaţi prieteni, niciodată, nici cel mai mic detaliu nu a ieşit din gura sa. Cu mai bine de doi ani în urmă se prefigura o nouă Mişcare, numită de unii ocultă, de alţii, cu mai multe cunoştinţe despre ceea ce predicau acei oameni, drept Organizaţia Secretă S (probabil că S-ul venea de la Science), formată din câţiva oameni de ştiinţă, care ajunseseră în studiile lor la o concluzie catastrofală pentru umanitate, dar încă nedovedită ştiinţific. Probabil că anonimul era unul dintre ei, posibilitate ignorată de Lindronv care auzise despre OSS, dar n-o băgase în seamă aşa cum s-ar fi cuvenit, mai ales şi din cauză că era adâncit în formulele sale, Marea sa Teorie. Mare i-a fost mirarea când a aflat că ceea ce a dovedit el în Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa reprezenta idealurile celor din OSS şi grelele lor încercări de a enunţa o teorie în legătură cu asta. Bomba urma să explodeze. Dar nu acea bombă care a adus Terra în stadiul actual. Acea Bombă aparţine celor din OSS. Această Mare Teorie reprezintă Unificarea Supremă a tuturor demonstraţiilor matematice din toate timpurile plus încă Una Mai Mare Decât Toate, aceea care Dovedea Ştiinţific Şi Fără Urmă De Îndoială Că Dumnezeu Există şi că Specia Noastră Nu A Fost Creaţia Lui. Că noi, nu am apărut pe cale evolutivă şi nici creaţionistă, că noi, oamenii suntem o eroare majoră în Istoria Planetei. Multiplele interpretări ale teoremei au concluzionat clar că omul are datoria de a se autoelimina şi de a elibera Pământul de sub tirania lui. Divinitatea oricum îi pregătise un sfârşit, dar acesta ar fi bine să nu se întâmple, căci ar fi mult mai dureros decât cel provocat de propria conştiinţă umană, conştiinţa de sine a bolii pe care o reprezentăm. De aici s-a alimentat apogeul OSS a cărei doctrină fusese dovedită de unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor trecute, prezente şi viitoare. OSS lucrase în tot acest timp la o Bombă, dacă-mi este permis să folosesc termenul clasic, dar care nu poate fi numită Bombă în adevăratul sens al cuvântului. Mai bine i s-ar potrivi un termen metaforic, cum ar fi Conştiinţa Supremă. Această bombă, nu mai mare de o valiză de voiaj, avea puterea de a deconstrui sau a distruge numai şi numai creaţia omului de la începuturile sale şi până în zilele noastre, fără a atinge nici măcar cu un “deget” celelalte forme de viaţă de la cele mai involuate, până la cele mai evoluate – Omul. S-a mers pe ideea că singura metodă de extincţie a speciei Homo Sapiens fără a afecta celelalte specii ale Naturii este de a-i distruge în totalitate creaţia. Omul fără uneltele de care este atât de dependent în vremurile noastre nu poate trăi nici măcar o lună. Aşa că Breslovic, părintele Conştiinţei supreme, a detonat Bomba acum aproximativ 6 luni, sub privirile neputincioase ale întregii umanităţi. Bomba a descompus în particule elementare tot ceea ce omul a construit cu mâinile lui, Absolut tot. Nimeni nu ştie care a fost mecanismul Colosalei Conştiinţe Supreme, însă rezultatul se vede. Nu mai există pe faţa pământului decât verdeaţă, ca acum 200 000 de ani. Sub ape a dispărut orice amprentă pe care omul a lăsat-o-n toate formele sale de cucerire. Sub pământ nu mai există nimic care să aducă aminte de om. Tot ce am trimis de-a lungul anilor în spaţiu a fost înghiţit de Vastul Univers. Se poate ca eu să fiu ultimul om. Zilele îmi sunt numărate. Fără aşa de uzualele sisteme de comunicare la distanţă nu am puterea să aflu dacă semeni de-ai mei mai trăiesc sau nu. Mi-am acoperit corpul cu o haină făcută din verdeaţă. E greu să te readaptezi după ce ai fost dezobişnuit de la adaptare mii de ani. Ceea ce mai vreau să specific este că OSS nu era o Organizaţie Ecologică, de felul celor existente acum 50 de ani şi care au dispărut datorită ineficacităţii lor tot prin perioada asta. OSS era un fel de Conştiinţă a Umanităţii comprimată în minţile câtorva oameni geniali. Nu ştiu dacă-mi pare rău pentru finalul acesta. Mi-e frică de moarte. În rest cred că Specia Umană va renaşte în timp. Apoi nu ştiu ce va mai fi.

Anul 2112, Undeva în Norvegia