Anticrista lui Lars von Trier

Un film despre ceea ce am devenit fiind în fiecare zi dominaţi de frică. Despre dorinţă şi durere, plăcere şi grijă, boală şi eliberare, întuneric şi viaţă, despre agresivitate şi poezie.

De fapt fiecare secundă din Antichrist este o poezie.

Un bărbat, o femeie şi un copil. Un film minimalist, din care ieşi cu toată povara lumii în care trăim. O metaforă a prezentului.

Copilul îşi surprinde părinţii făcând dragoste. Mama nu se poate desprinde de plăcerea sexuală pentru a-şi salva copilul de la moarte. Plăcere sexuală=păcat=femeie păcătoasă(biblie)=dorinţă de moarte. Mai mult, imposibilitatea de a renunţa la plăcere pentru a-şi salva copilul îi hrăneşte credinţa potrivit căreia ea este diavolul sau personificarea răului. Plăcerea primează. Şi nu oricare: cea sexuală, plăcerea cea mai damnată a creştinismului.  Cazul ei o aduce la concluzia că toate femeile sunt păcătoase prin natura lor, adică pentru faptul că sunt femei.

Vinovăţia dusă la extrem de către maestrul extremelor, Lars von Trier.

Violenţa nu este decât prelungirea sentimentelor ambigue şi antagonice pe care le experimentăm zi de zi.

Violenţa are o singură limită reală, moartea. Acţiunea filmului merge către moarte, la fel cum viaţa merge către moarte.

Viaţa este o înşiruire de violenţe. Viaţa este haos. Haosul domneşte!

Din cauza vinovăţiei nefireşti, provocată de moartea fiului, femeia începe să se creadă răul absolut. Îşi personifică răul, îl atribuie pădurii încâlcite prin care ochii nu pot vedea liber, pădurii misterioase, care nu se lasă privită în profunzime, decât dacă ai curajul să o străbaţi, să intri pe picioarele tale în inima ei. Pădurea este necunoscutul, întunericul, pericolul. Este imaginea Diavolului. Iar întunericul minţii nu poate decât să intensifice desişul crengilor, al frunzelor, al ierbii, al zgomotelor, al paşilor…Mintea ei este ca pădurea în care a început totul. Şi pădurea este haosul, imprevizibilul şi teroarea. Se zbate între viaţă şi delir în fiecare zi. Nu se poate depărta de amintirea accidentului. Copilul stă în picioare pe pervaz şi ea îl priveşte în timp ce gustă din plăcerea trupească şi păcătoasă. Prin tot ce face vrea să dovedească existenţa Diavolului, vrea să îşi arunce vinovăţia în spatele unei himere universal acceptate ca fiind sursa tuturor relelor de pe pământ. Femeile din secolul 16, torturate în fel şi chip, omorâte cu cruzime, numai pentru că erau femei, pe care, înainte de evenimentul tragic, le apăra cu fervoare, acum devin culpabile, iar torţionarii lor nişte sfinţi care făceau ceea ce trebuia făcut. În ce se poate transforma un amalgam de scene sexuale explicite şi agresivitate? – dacă spun artă cinematografică, nu mă crede nimeni, până nu vede; dacă spun, un film sado-masochist care se termină teribil, parcă mai trezesc curiozitatea ici-colo.

O luptă între natural şi supranatural. O luptă între o femeie care vrea să moară şi un bărbat care nu vrea să o lase să moară. Doi oameni a căror singură cale către linişte este răul: a ei aproape în tot filmul, a lui, la sfârşit. Ghindele care cad pe acoperişul cabanei – demistificarea supranaturalului prin explicaţii raţionale.

Filmul pare uneori anti-feminist, deşi nu are a face cu asta, din moment ce societatea este cea care dictează de cele mai multe ori cine trebuie să fim în situaţia x sau y. Societatea are reţete şi pentru femei şi pentru bărbaţi. Fiecare ar trebui să se comporte aşa cum e programat, aşa cum îi dictează istoria: serie de evenimente descrise de oameni. Femeile, ca şi bărbaţii, îşi au locul lor în istorie şi în anumite cazuri, cum ar fi cel din filmul Antichrist, tragedia le aşează faţă în faţă cu societatea patriarhală, care zice că femeile sunt rele, sunt păcătoase, sunt viclene; e o scenă în care ea îi spune lui: O femeie care plânge este o femeie vicleană.

Ce să mai zic, Lars von Trier rămâne unul dintre regizorii mei favoriţi. Antichrist merită văzut, chiar dacă e un film bolnav şi pornografic, urât şi scârbos, sângeros şi violent. Merită văzut pentru că te face să închizi ochii de oroare şi să ţi-i întorci către interior, ca să observi ce a mai rămas autentic din tine.

12 filme cu tâlc

În ultima vreme amvăzut mai multe filme. Mai jos sunt alea care mi-au plăcut cel mai mult. Nu e un top, chiar dacă Alexandra’s project mi s-a părut mai deosebit (dement).

Alexandra’s project (2003) –  Rolf de Heer

A simple plan (1998) – Sam Raimi

A serious man (2009) – Ethan Coen & Joel Coen

Le locataire (1976) – Roman Polanski

Oldboy (2003) – Chan-wook Park

Spoorloos (1988) – George Sluizer

The road (2009) – John Hillcoat

The burning plain (2008) – Guillermo Arriaga

Triangle (2009) – Christopher Smith

Avatar 2009) – James Cameron

Primer (2004) – Shane Carruth

Blindness (2008) – Fernando Meirelles