Criminalii din insulele Feroe

Am primit un mail cu pozele astea.

În insulele Feroe, e o sărbătoare în fiecare an în care tinerii omoară delfini pentru a arăta că sunt adulţi şi maturi. Ăsta da obicei!

Obiceiul ăsta se cheamă grindadráp, este necomercial şi este organizat de locuitorii de acolo.

Cum nu se poate mai rău: Omor de plăcere, pentru a dovedi ceva mulţimii, care asistă şi probabil aplaudă şi încurajează tinerii să înfigă mai bine cârligele în delfini.

Asta îmseamnă să fii adult şi matur – să omori delfini, să te scalzi în sângele lor, să fii aplaudat de turma de gură-cască de pe margine.

A fi adult şi matur înseamnă să fii puternic fizic, să dovedeşti asta omorând. Unde e transformarea spirituală (psihică),  aici? Omul adult şi matur trebuie să ştie să omoare nu să gândească.

Delfinii Calderon se apropie de oameni din curiozitate.

Şi oamenii… Ce fac oamenii? Fac ce ştiu ei mai bine. Se vede în imagini. Civilizaţia care îşi arată adevărata faţă. Civilizaţie clădită pe mult sânge.

Ceva asemănător aici. Cu deosebirea că ăştia o fac pentru bani. Tot o tâmpenie.

Anunțuri

Prezentul etern

l homme machine(Ante-scriptum:

MATERIALÍSM s.n. 1. Orientare în filozofie, opusă idealismului, care soluţionează problema fundamentală a filozofiei, afirmând primordialitatea materiei, a existenţei şi caracterul secund, derivat, al spiritului, al conştiinţei. ♢…….. materialism mecanicist = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, în esenţă, reduce întreaga realitate, inclusiv conştiinţa, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialisme, germ. Materialismus].

(sursa: http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_neologisme/materialism))

Credeam că va veni frigul. Eu tot sper să vină. Azi a fost mai cald decât m-am aşteptat. Mi-am luat în rucsac şi hanoracul, de teamă că va ploua după masă. Cine ştie ce a fost în capul meu, din moment ce dimineaţa se putea observa clar un soare destul de viguros pe cer. Nu ştiu cum de-am reuşit, n-am văzut soarele, ci m-am lăsat dus de obişnuinţa zilelor trecute.

Pentru a se crea un mecanism ciclic/monoton nu e nevoie decât de câteva zile pare-se. Se zice că pentru ca fumatul să devină un obicei e nevoie de 21 de zile de ars ţigări. Mă gândesc acum la obiceiurile  zilnice de care nici măcar nu ne dăm seama (deoarece au intrat în bagajul normalităţii noastre), acele reflexe ca mersul la serviciu, cu maşina, la bere/suc/sau orice altă băutură de socializare, samd: (nu că ar fi nocive sau benefice, nu vreau să mă refer la aspectul acesta) am fi noi capabili să renunţăm la ele definitiv şi să creăm în loc altele, numai de dragul experimentului, doar atât. Este partea noastră umană în stare să lase în urmă ceva, în schimbul unui înlocuitor mai bun?

Pe de altă parte: noi suntem într-atât de îndrăgostiţi de prezent, încât trecutul este reflectat în minţile noastre ca fiind ceva vechi, şi nu neapărat vechi în sensul de valoros, ci, de cele mai multe ori (nu vreau să generalizez, să spun că asta e o lege), ca inutil, perimat, ca un mit. Lumea uită că tot ce avem există pentru că de la începuturile începuturilor şi până în prezent există o lege sau o toană a naturii, aceea a continuiţăţii şi a intermediarităţii: tot ce este se datorează unui lung şir de descoperiri şi de evenimente trecute, iar ce este nu este decât o stare de intermediaritate, aşa cum spunea Charles Fort, adică nu o stare de final, ci una care va conduce către alte schimbări, revoluţii, descoperiri, exact la fel cum au făcut-o evenimentele şi descoperirile trecute.

Credinţa omului că ce este acum este un mare apogeu este total eronată. Am auzit mulţi oameni întrebând sau întrebându-se: Ce se mai poate inventa? Ce stiluri muzicale se mai pot crea? Pe vremuri se comunica la distanţă cu telefonul cu fir, care acum aproape că e istorie, deci trecut, deci inutil. Azi vorbim la mobil, la celular, suntem abonaţii unor branduri de renume mondial într-ale telefoniei mobile, şi nu ne putem imagina, la fel ca tipul de la frizerie, căruia i-am ascultat monologul lui despre telefoanele inutile din trecut vs. Celulare, despre scrisorile parfumate pe care şi le trimiteau îndrăgostiţii prin poştă vs. e-mail, până mi-a venit rândul, că se poate şi mai mult de atât şi că acesta nu e decât începutul început acum, să zicem, cu aproximaţie şi rotunjit, 100 de ani.

Nici acel început de acum 100 de ani nu poate fi numit un început în adevăratul sens al cuvântului, întrucât el este rezultatul altor începuturi samd. Ce înseamnă 100 de ani la scara istoriei omenirii? Dacă voi zice un rahat, atunci limbajul meu va fi catalogat indecent. Rămân deci la un rahat. Ce înseamnă 100 de ani la scara Universului? Un RAHAT de milioane de ori mai mare.

Au trecut abia 100 de ani de ştiinţă “adevărată” şi gata, ne-am şi suit pe piedestalul omului superior care are impresia că trăieşte nişte vremuri memorabile, epice, uriaşe: Noi am inventat cât toţi predecesorii noştri umanoizi la un loc, chiar mai mult. Noi am dezlegat toate chichiţele Naturii, omul nu mai este un mister, creierul uman, o jucărie de copii, se vor inventa până şi creiere artificiale, uite-aşa, cum pocneşti din degete, deoarece nimic nu ne mai poate sta în cale, nu mai există obstacole pentru noi, zidurile care ni se puneau contra au fost sfărâmate din rădăcini. Ce contează că au mai rămas nişte amărâte de întrebări cum ar fi de exemplu Ce se întâmplă după moarte, ca s-o expun pe cea mai clasică dintre ele, ele nu sunt decât nişte fire de praf în calea furtunii, misterul din care ele se alimentează, în viitorul foarte apropiat va depune garda la fel cum au făcut-o toate celelalte mistere. Misterul nu mai trebuie să existe. El dăunează epocii materialiste în care trăim. El duce cu gândul la misticism, la teorii de-alea trecute, deci vechi, deci perimate, deci inutile.

Noi suntem moderni, cu privirile orientate către azi, suntem narcisişti, ne privim des în oglinzile de cristal ale băilor, ele ne fac să uităm de oglinzile din interiorul nostru. Le înlocuiesc. Teoria compensaţiei. Ne e frică de viitor şi în consecinţă îl abolim, îl ucidem, Da! Un prezent continuu ar fi ideal. Ne e frică de trecut, de acolo mai ies la suprafaţă unele urme atavice pe trupurile noastre sau în obiceiurile noastre sau oriunde în jur, pe care le urâm, sunt urâte, perimate, inutile.

La ce ne mai trebuie cele două picioare când mai tot timpul mergem cu mijloace de transport motorizate? Câteodată mai trebuie să mergem şi pe jos, într-adevăr. Dar. În prezentul acesta etern se inventează chiar acum o metodă care să ne satisfacă şi acest moft, ceva care să ne poarte dintr-un colţ în altul fără ca noi să mişcăm un deget. Asta e sigur. Şi atunci la ce ne vor folosi picioarele? Ele sunt doar nişte reminiscenţe atavice. Vor dispărea încetul cu încetul, evolutiv, prin nefolosire, ni se vor retrage în corp. La fel se va întâmpla şi cu mâinile şi cu ochii, atunci când ne va fi aşa de lene să privim, încât ne vom dori ca altcineva să privească pentru noi, şi cu gura şi cu limba şi cu urechile şi cu nasul şi cu toate organele până când se va ajunge la creier…Sau. S-a început de la creier, pentru că am impresia că altcineva gândeşte pentru noi. E doar o impresie. Creierul cu siguranţă va desăvârşi creaţia.

(va urma)