Obişnuinţa şi plictiseala

Mai întâi obişnuinţa, apoi plictiseala. M-am obişnuit cu tot ce mă înconjoară, am nevoie de ceva nou pentru a mă revitaliza. Pe vremuri, când schimbarea era aşa de rară, oamenii se plictiseau? Dacă s-ar fi plictisit atunci ar fi avut toate şansele să moară de plictiseală cu toţii. Acolo unde noul face parte din procesul natural al lucrurilor, nu există plictiseală. Pe de altă parte, acolo unde noul este impus ca o necesitate pentru supravieţuire, intervine obişnuinţa şi plictiseala.

Cu cât sunt mai multe opţiuni cu atât ne plictisim mai repede de fiecare alegere. Apoi alegem din nou şi ne plictisim din nou de noua alegere, într-o goană absurdă motivată de dorinţa de a experimenta cât mai mult din tot ce ni se oferă. Timpul este deci de aici încolo aliatul cel mai de preţ al noutăţii. Timpul trece, ce-a fost nou nu mai este.

Informaţia nu mai este un lux, ci se poate vorbi mai degrabă de inflaţia informaţională. Moda de orice fel este tot efectul obişnuinţei. Scopul este să culegem cât mai multe din „fauna” prezentă, să cunoaştem şi să dorim altceva, pentru că ne-am plictisit de ceea ce aveam.

Unde se ajunge încercând să cuprindem totul într-o viaţă? În nici un caz la cunoaştere. Posibilitatea de a cuprinde tot e doar o poveste în care nimeni nu crede, la care, pe de altă parte, nimeni nu renunţă. Încercând să faci totul, este acelaşi lucru cu a nu face absolut nimic. Un fel de pierdere de vreme. Dorinţa de mai nou decât noul achiziţionat ne arată cât de ignoranţi suntem atunci când vine vorba de aprofundare.

Aprofundarea ne-a devenit străină. Un turist are la dispoziţie o zi pentru a vizita un oraş. Ce decizie va lua? Va alerga întreaga zi prin acel oraş şi în fuga lui va observa şi va fotografia sau va filma tot ce-i va ieşi în cale? Sau va vizita un singur loc, locul de care se simte cel mai apropiat, despre care a citit sau pur şi simplu îl intuieşte, şi va încerca să observe tot ce este el capabil să observe acolo?

Conştiinţa timpului este mult mai pregnantă acum decât a fost vreodată. Impresia că nu mai am timp pentru a face tot ce mi-am propus, duce la anxietate, la teama de următorul minut, deci la teama de a trăi. Când ai în cap numai presiunea timpului, pe de-o parte, şi multitudinea de lucruri pe care le ai de făcut, pe de alta, ajungi ori să clachezi, să faci o criză, ori să faci totul, uitând de tine.

Uitarea de sine este practicată de tot mai multă lume. Mergi într-un bar şi asculţi despre ce vorbeşte lumea din jur. Nimeni nu vorbeşte despre eu, ci numai despre fapte exterioare, evenimente, întâmplări. Mâine la fel, poimâine la fel: mergând chiar şi în locuri diferite, locuri unde lumea discută, în grupuri, vei observa că discuţiile despre alţii sau despre lucruri sunt primordiale. Oamenii sunt atraşi mai mult de evenimentele externe, decât de cele interioare, pentru că au prea mult ochii deschişi şi privesc numai ce li se spune că e important. A-ţi lua în serios propria persoană şi a discuta pe tema asta, constituie un afront adresat discuţiei. E mai simplu să nu ştii decât să ştii. Ne-am plictisit şi de noi înşine, pentru că ne-am obişnuit cu noi înşine. Şi ne-am obişnuit cu noi înşine pentru că tot ceea ce ştim despre noi e neesenţial.

Omul se plictiseşte pentru că este înconjurat pretutindeni de neesenţial.

Oamenii se plictisesc pentru că s-au îndepărtat de adevăratul lor chip. În consecinţă, întreaga viaţă aleargă în căutarea lui, prin labirintul prezentului, fără să îşi dea seama, trecând în goana lor absurdă de fiecare dată pe lângă el. Unii chiar îl fotografiează, dar, chiar şi aşa, se pierde printre milioanele de poze pe care nu ajungi să le vezi într-o viaţă. Presat de timp şi de obişnuinţă, de nevoile zilnice, de cerinţele zilnice, de absurdul existenţei, de monotonie şi de ideea absurdă că trebuie să faci cât mai mult pentru a avea mult, plictisit până peste măsură de tot şi toate, omul uită esenţialul – viaţa este în altă parte, viaţa este tot ce n-am fost învăţaţi că înseamnă a trăi, a vieţui.

Anunțuri

Mai mult sau mai puţin

You’re obliged to pretend respect for people and institutions you think absurd. You live attached in a cowardly fashion to moral and social conventions you despise, condemn and know lack all foundation. It is that permanent contradiction between your ideas and desires and all the dead formalities and vain pretenses of your civilization which makes you sad, troubled, and unbalanced. In that intolerable conflict you lose all joy of life and all feeling of personality, because at every moment they suppress and restrain and check the free play of your powers. That’s the poisoned and mortal wound of the civilized world. –Octave Mirbeau, The Torture Garden

 

O nouă viaţă. Cum e posibil? Ar fi de ajuns o singură schimbare, cum ar fi un singur obicei înlocuit cu altul? Mai multe? Un pachet format din n activităţi mecanizate, monotone? O monotonie constructivă ar fi de preferat alteia statică? Orice am face sfârşeşte într-o monotonie mai mult sau mai puţin deranjantă. Schimbarea este o trecere de la o monotonie la alta? Sau schimbarea înseamnă altceva. Însăşi încercarea de a ne schimba este monotonă, zi de zi aceleaşi tentative, acelaşi gust amar înainte de somn, Nimic n-a ieşit, acelaşi sentiment de gol dimineaţa, Care-s şansele unei noi încercări şi ale unei eventuale reuşite.

Cine e de vină? Căutăm un vinovat, pentru ca el să ne lumineze imaginea pe care o avem faţă de noi înşine. Un vinovat este întotdeauna eficient pentru a ne absolvi de vină. Şi dacă nu-l găsim? Ne întoarcem privirile către noi. Fie dimineaţă, fie înainte de somn, noaptea, nu puteam arunca asupra noastră întreaga neputinţă, de a rezolva ce ne macină. Cineva ne împiedică. Este mai mult sau mai puţin adevărat, dar întotdeauna un fapt cert, Cineva ne împiedică. Orice om are o piedică instalată în faţa picioarelor, mai mult sau mai puţin vizibilă, mai mult sau mai puţin definită. Chiar şi înainte de naştere piedica există. Asta va fi piedica destinată ţie. Nu spun, Există destinul; pentru că nu ştiu dacă există. Nici nu vreau să presupun că există. Ar însemna mult prea mult pentru mine. Asta mi se trage de la faptul că uneori, deseori sau întotdeauna, depinde în ce stare mă aflu, am impresia că sunt un actor mai mult sau mai puţin bun care joacă o piesă scrisă de un scriitor mai mult sau mai puţin pervers. Chiar nu e tot. Eu vreau să mă schimb. Dar cineva nu-mi dă voie. Trebuie să existe un vinovat pentru ca eu să reuşesc să trăiesc în continuare. Dacă printr-o eroare aş descoperi că eu sunt vinovatul din cauza căruia schimbarea mea este sortită tot timpul eşecului, nu aş mai putea trăi. Dar este posibil chiar să existe un vinovat. Să nu fie doar o simplă invenţie de-a mea. Un vinovat mai mult sau mai puţin paranormal, mai mult sau mai puţin real, mai mult sau mai puţin inventat.

Ce dracu, sunt doar un om care vrea să devină. Nu să fie încremenit în proiectul schimbării. Este dorinţa mea cea mare. Să-mi zică lumea: Bogdane, CÂT DE MULT TE-AI SCHIMBAT!!! Ar fi ceva. Atunci nici măcar nu m-aş gândi dacă lumea se referă la o schimbare în rău sau la una în bine, de fapt ar fi fără relevanţă pentru mine includerea mea în una dintre aceste două categorii. Nu m-ar interesa nici dacă aş fi în acelaşi timp în ambele. Singurul lucru care m-ar satisface ar fi schimbarea, oricum ar fi ea. Pentru că am căutat-o mult timp, pentru că am crezut tot timpul că nu voi reuşi proiectul şi deodată, iată(!!!), sunt altul. Ce mai contează cum? Numai atunci vinovatul pentru nereuşita mea se va disipa.

O nouă viaţă mai mult sau mai puţin schimbată mi-aş dori. În fine, să-i pot spune fără reţineri Nouă. Adică să nu mă autoamăgesc. Cum se poate obţine asta? Este posibil? Textul acesta vine din plictiseala mea de a mai fi. Altfel este aproape şi departe, cine ştie? Nimic nou sub soare este monotonie. Încontinuu schimbare este monotonie. Nimic nu e cum ar trebui să fie. Dacă eu nu mă pot schimba pe mine, cum aş putea minţi că am pretenţia de a schimba întreaga lume? Dacă Eu sunt universul ar însemna că orice mică dereglare a fiinţei mele implică o cât de mică dereglare a naturii Lui. Ceea ce nu m-ar deranja prea mult. Dar mai există şi viceversa. Vinovatul a fost găsit. Ce pot face mai încolo cu neputinţa mea? Sunt o mare enciclopedie a vinovaţilor. Cine vrea să găsească un vinovat să vină la mine. Vinovaţii se găsesc uşor, schimbările se fac mai greu, pentru că există vinovaţi care pun piedici.

Până la urma urmelor, de ce-mi doresc schimbarea? Înainte de revoluţia industrială, schimbările erau insignifiante şi oamenii trăiau mai mult sau mai puţin într-o monotonie mai mult sau mai puţin acceptată. Aşa mă învaţă societatea în care trăiesc? Trebuie să te schimbi ca să evoluezi? Să progresezi? Către ce? Trebuie să ţii pasul sau să stagnezi şi să ştii cum să atingi fericirea în toată plenitudinea stagnării. Nu dintotdeauna oamenii au fost obsedaţi de schimbare, normal, schimbări au fost de când lumea, dar ele veneau de la sine, nu trebuia să lupte x sau y pentru ele. Acum trebuie să lupţi pentru a fi altfel. Acum trebuie să ţii pasul cu ceilalţi luptători. Dacă rămâi prea în urmă te vor ridiculiza. Vei fi un înapoiat. Un neadaptat.

Dar şi eu vreau să mă schimb. Nu vreau însă schimbările voastre, ale majorităţilor. Vreau doar o amărâtă de schimbare individuală, care va aduce schimbări globale, nu să ader la proiectele voastre colective şi false. Exagerez. Cum de sunt aşa de sigur? Nu sunt sigur. Tot ce spun aici poate fi total neadevărat, dar atunci acest neadevăr va fi adevărul meu. Nu pot exista în afara mea. Dar tot ce fac se propagă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ca un val mic care merge pe ocean şi devine mai mare, mai mare, mai mare, hrănindu-se din apa care-l susţine, şi ajunge la celălalt capăt al oceanului când nimeni nu-i dădea vreo şansă de supravieţuire, pentru că totul este un întreg, pentru că Întregul nu poate fi negat de nimeni, iar dacă este negat el tot îşi continuă existenţa, indiferent de părerea lui x sau y. Cel puţin în mine. În universul din mine. Până la urmă, să mai încerc să mă schimb sau să las schimbarea să vină singură? Zic de persoana mea, nu de exteriorul meu. Apoi, dacă stau şi aştept, voi fi mai mult sau mai puţin un sado-masochist. Nici aşteptarea nu e plăcere. Cam nimic nu mai e plăcere, totul e necesitate. S-a transformat lumea din plăcere în necesitate, din plăcerea de a fi în necesitatea de a deveni. Nu vreau să ţin greutate pământului pe degeaba. Ce aş putea deveni eu? Crezi că pământul chiar se plânge de greutatea mea, dacă stau pe el şi nu fac nimic? Dacă stau fără vinovăţie şi fără necesitatea de a căuta vinovaţi, problemele vor înceta să existe? Schimbarea dorită va deveni o poveste, o idee de pus pe hârtie, un roman SF?

Câteodată, îmi doresc să nu mai îmi doresc nimic, să nu mai cred în nimic, nici măcar în mine, să devin ateu. Ateii o duc bine. Se mulţumesc cu puţin. Nu se complică în zadar. Îşi trăiesc viaţa, experienţa imediată, nu văd nimic dincolo de experienţă. Sunt fericiţi. Poate că e mai bine aşa.

Nu-ţi dori mai mult decât poţi avea. Trăirea poate fi o coală de hârtie plină cu însemnări greşite. Schimbarea poate fi reprezentată prin ruperea acestei foi şi începerea alteia albă, cu propria ta mână, cu propriul tău instrument de scris. Nu există schimbari construite pe fundaţii crăpate. Nu zic vechi. Cele vechi pot fi la fel de stabile şi astăzi. Zic doar crăpate. Nu ştiu de ce. Orice chiar este mai mult sau mai puţin adevărat în funcţie de ochii care privesc, de urechile care ascultă, de nasul care miroase, de pielea care atinge, de limba care gustă. Bineînţeles, mi-ar plăcea să trăiesc în propria mea poveste. Să fiu un personaj principal creat de mine, după propria voinţă. Nimic nu e mai greu decât să te autocreezi, să exişti independent de toţi şi în acelaşi timp în conexiune cu toţi. Sunt o utopie pe două picioare şi asta nu mă ajută la nimic. Sunt aici, acum şi vreau schimbare la fel de mult cum frunzele vor lumină. Nu vreau să mă amăgesc şi îmi dau seama că nu pot merge înainte fără să o fac. Mă văd distorsionat şi totuşi zic că sunt proporţionat. Altfel nu pot continua. La început a fost minciuna. Am crezut-o şi astfel am fost clădit. Ce va fi mai încolo, nu pot spune, deşi ştiu, dar prefer să mă mint pentru a fi în stare ca mâine să încep o nouă zi. Pentru a mă ridica din pat dimineaţa şi a nu continua să dorm la nesfârşit am nevoie de o minciună mare care să-mi dea imboldul speranţei şi energie pentru a-mi pune muşchii în mişcare, Iată-mă sunt în două picioare şi sper. Cam la asta se reduce viaţa. Totul este mai mult sau mai puţin adevărat. Nimeni nu ştie nimic cu certitudine. Cred că este pe buzele celor care se cunosc cât de cât; sunt sigur că este ignoranţă…