Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim numai o parte din acest tablou.

Oamenii care nu sunt împăcaţi cu ei înşişi nu pot shimba mare lucru în lumea asta. Schimbarea se produce natural de la individ către comunitate. Dacă fiecare om ar fi el însuşi, n-ar mai fi nevoie de schimbare. A fi se poate confunda cu originalitatea, dar şi cu asemănarea. Nu poţi fi tu, dacă eşti conştient că eşti tu. Nu poţi fi tu dacă nu eşti conştient că eşti unic. Paradoxal, suntem şi nu suntem entităţi separate de restul lumii. Extremele separă şi lumea este antrenată să le accepte. Peste tot în jur există şi nu există separaţie deopotrivă. Tu vezi numai cine eşti. Nu te poţi împăca cu cine eşti dacă nu observi întreaga hartă a conexiunilor dintre tine şi oricine şi orice, dar şi între tine cel exterior şi interiorul tău ascuns, pe care numai tu îl cunoşti. Lumea asta nu e logică, oricât de logică ar părea. Noi, oamenii am creat o lume raţională, paralelă sau suprapusă cu lumea originară. Lumea asta este paradoxală, este lumea în care albul este şi negru, negrul este şi alb, binele este şi rău, răul este şi bine, în care binele curge prin rău, iar răul, prin bine, în acelaşi moment; lumea în care extremele nu există şi există chiar în momentul în care clipeşti. Oamenii nu sunt împăcaţi cu ei înşişi şi pentru că nu găsesc o logică acolo unde, implicit, nu există nici o logică, ascultând de vocea care le spune că orice are un sens, orice poate fi explicat.  Sensul este tocmai lipsa sensului şi lipsa sensului este chiar sensul. Oamenii caută explicaţii, caută un fir epic, caută poveşti de care să se agaţe, când povestea cea mai interesantă se află  în ei toţi laolaltă şi în fiecare dintre ei. Există doar o singură poveste, care înglobează în ea toate poveştile existente şi inexistente. Nu e nimic nou, dar totul poate fi nou, în funcţie de capacitatea noastră de percepţie. Realitatea nu e doar una, ci poate fi şi oricare dintre realităţile personale ale fiecărui om. Dacă vrei să ştii ce e totalitarismul, atunci fi mai atent la tirania extremelor, la tirania lui ori-una-ori-alta. Vei găsi exemple peste tot în viaţa ta, de la naştere, pănă în prezent. Surprinzător şi cunoscut e fiecare moment din existenţa noastră trecută, prezentă şi viitoare. Ieri, azi şi mîine coexistă chiar acum, dar sunt şi separate. Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim  numai o parte din acest tablou…

To see a world in a grain of sand
And a heaven in a wild flower,
Hold infinity in the palm of your hand
And eternity in an hour.

(Auguries of Innocence – William Blake)
Anunțuri

Creierul tău e Maşina timpului

S-a făcut noapte. În cameră sunt doar ei doi. Fereastra, deschisă. Vântul adie anemic.

S-a făcut noapte, spune X.

Da. Întotdeauna se face noapte.

Unde rămăsesem? Era vorba de suflet…dar unde rămăsesem?

Cine ştie? Când vorbeşti despre suflet, habar n-ai pe unde te rătăceşti, spune, căscând, Ivan.

Ce-ar fi să încep altfel. Printr-o coincidenţă fericită, Sufletul  a ajuns să vorbescă despre el însuşi. Ivan l-a auzit prima dată pe data de 23 aprilie 1993. Erau nişte şoapte suflate, lipsite de intensitate, lipsite de frică. Ivan stătea în pat, era noapte şi asculta crengile pline cu frunze ale plopilor din faţa geamului. Vântul, ca întotdeauna, îşi făcea simţită prezenţa. Sufletul era prin zona urechii lui Ivan, se târa peste pernă şi se gudura de obrazul lui nebărbierit şi din când în când se înţepa  în barbă.  Ivan se gândea că sufletul poate să moară înjunghiat de vreun fir mai ţepos. Şi-a alungat repede aberaţia din minte şi a continuat să tragă cu urechea la ce spune Sufletul. 

Cine crezi că sunt eu? NuNuNu, spune-mi, cum am apărut eu? Mâine nu mă voi lăsa auzit, aşa că ascultă-mă azi. Sau: Orice-ai face nu vei scăpa de noaptea asta. Eşti pe un drum care duce în centrul meu, loc de unde nimeni nu a mai scăpat. Dar nu trebuie să-ţi fie frică. Frica te poate omorî de tânăr. Ştii că la începuturi eram doar un grăunte, acum sunt ditamai sufletul. Sau: Nu te lăsa păcălit de mine, aşa fac sufletele uneori, induc în eroare oamenii.  De ce crezi că stau aici la urechea ta şi îţi şoptesc tot felul de cuvinte? Ce rol am eu? Am fost alungat dinăuntru şi acum, iată-mă afară.  Să ştii că viitorul există. Să ştii că viitorul nu există. Da, şi trecutul. Tu stai acum în pat cu Sufletul tău la ureche şi ştii ce se va întâmpla mâine. Ştii tot viitorul. Ţi-l cunoşti. Tot ce interacţionează cu tine. Absolut tot. Ţi se pare imposibil. Dar eu îţi spun, creierul tău este Maşina timpului şi tu, ignorant din fire, nu vezi. Eşti orb. Viitorul este înmagazinat în centrul universului şi coexistă cu prezentul şi trecutul. Separaţia este provocată de toate lucrurile pe care le-ai învăţat de-a lungul vieţii. Acolo fiecare creier are acces în fiecare secundă. Nimeni nu e conştient de asta, ce crezi, creierul face totul numai la vedere?  În fiecare secundă informaţia pătrunde prin craniul tău material şi se zbate prin organism, până ce îşi găseşte cheia de la camera destinată exclusiv ei. Din când în când se strecoară câte-o eroare şi se pierd câteva impulsuri electrice pe care tu, în stare de veghe, dar mai ales în vis, le apuci ca un avar şi le devorezi. Atunci, vezi ce se va întâmpla. Atunci, conştientizezi viitorul care ţi se oferă dintr-o „greşeală”.

Ce crezi despre asta , îl întreabă pe X. Crezi că e adevărat…adică, eu, mie chiar mi se mai întâmplă uneori să ghicesc ce urmează să se întâmple, de fiecare dată mă conving că nu e decât o coincidenţă. Nu ştiu ce să cred. Pe data de 24 aprilie, de exemplu, m-am trezit pe la ora 10 dimineaţa, cu aproximaţie, şi am deschis televizorul. Ce să vezi la televizor la ora aia? Numai…Şi chiar atunci, a apărut pe ecran un om care ţinea în mână o roşie din care înfuleca la fel ca un nemâncat. Mai târziu am aflat că era ceva concurs de…care mănâncă cele mai multe roşii…şi tipul ăsta despre care vorbeam iniţial ajunsese la roşia 23, pe ecran în dreptul lui era cifra 23. Am trecut cu vederea, dar pe când îmi beam cafeaua mi-a trecut prin minte…ce-ar fi dacă toţi oamenii ar mânca roşii la fel ca ăla de la TV…N-ar mai rămâne roşii pe planetă…planeta ar muri de foame, am dezvoltat eu, şi la radio la câteva secunde după ce am debitat gândul cu pricina, o voce de femeie anunţa: …Trebuie să murim cu toţii de foame ca să ajungem la Dumnezeu? Chiar dacă unii oameni sunt aşa de naivi, nu cred că se vor lăsa duşi de nas aşa de uşor cu propaganda asta bisericească. Doar nu sunt legume, fără minte… Mi-a fost imposibil să nu detectez asemănarea dintre gândul meu cu roşiile şi oamnii-legume, dar şi între planeta ar muri de foame şi trebuie să murim cu toţii de foame. Dar asta e o nimica toată pe lângă ce mi s-a întâmplat pe 23, pe când sufletul continua să-mi trăncănească în pavilionul urechii şi să se lipească lasciv de obraz. Îmi spunea aşa:

…împăca cu ideea asta. E greu de crezut, dar ascultă la mine, chiar aşa este. Nu exagerez cu nimic. Fiecare om poate să îşi cunoască viitorul dacă ştie cum să ajungă la informaţia încuită în camera neagră. Trebuie doar să facă o copie după cheia folosită chiar de ea. Din câte cunosc eu, şi cunosc multe, cheia se află pe undeva prin ochiul stâng. Da, intuiesc întrebarea ta, cum ajungi tu acolo. Tu nu ştii nimic despre zonele astea microscopice. Nu e chiar cum crezi tu. Poţi ajunge oriunde în tine şi în afara ta, fără să mişti un deget. Timpul nu există, e autosugestie. Îmbătrâneşti pentru că ştii că toată lumea îmbătrâneşte. Mori pentru că ţi se spune că toată lumea moare. Timpul e doar un ceas mecanic, nimic mai mult. În fiecare zi, eşti conştient de timp mai mult decât eşti conştient de tine însuţi. Uiţi de tine pentru a nu uita de timp.

Chiar când am auzit cuvântul timp, am tresărit! Afară, începuse vijelia de mult timp, iar eu nici măcar nu băgasem de seamă. Am sărit cu tot cu Suflet spre geam şi l-am închis degrabă. Ramurile plopilor se îndoiau şi fâşâiau. Sufletul se ţinea bine de părul meu. Aproape că mi-l smulgea.  Timpul nu există…dar atunci cum de există viitor, trecut, doar sufletul mi-a vorbit de viitor..viitorul nu face parte din timp? M-am gandit şi sufletul a recepţionat întrebarea imediat.

Nu există timp. Există doar ce se întâmplă. Şi trecutul, prezentul şi viitorul se întâmplă acum, în afara timpului. Se petrece totul instantaneu, fără nici o planificare. Când creierul tău ia viitorul din centrul universului şi îl aşază în camera neagră, viitorul ăla a fost trăit de tine. Iluzia este că ai impresia că îl mai trăieşti o dată, atunci când se întâmplă în faţa ochilor tăi.

I-am spus să treacă peste asta, poate voi înţelege pe parcurs, pe măsură ce îmi va mai povesti. Atunici s-a întâmplat o ciudăţenie. M-am gândit, merg pe stradă, mă opreşte o prostituată, îmi propune o partidă de sex, contra cost, evident, are chiar şi o ofertă specială, merg cu ea acasă. Sufletul abera în continuare vrute şi nevrute.  Acasă, bem un vin roşu, vorbim despre cum am ajuns amândoi în situaţia asta: ea, prostituată, eu, tipul care acceptă prostituţia; îi dau banii, ea se dezbracă, mă dezbracă şi pe mine – este inclus în preţ dezbrăcatul, îmi spune, şi începe să mă atingă, eu închid ochii şi ea îmi şopteşte, Nu sta cu ochii închişi, o să stăm o veşnicie aşa când murim. Îi deschid. Sunt singur în cameră? Cercetez peste tot, mă uit şi în dulap; nimic. Numai eu. Mă îmbrac degrabă şi ies afară din casă. Strig, nu sunt sigur că o cheamă aşa. Mă întorc în cameră şi rămân şocat când o văd întinsă în pat, descompusă, plină de viermi, mirosind îngrozitor, moartă, da, moartă… Sufletul îmi spunea ceva despre timp şi despre iluzia timpului, când am revenit la realitate, înfiorat.

Când spui viitor, când spui trecut, când spui prezent, spui de fapt viaţă. Sunt un om al timpului – sunt un om în viaţă. Dacă murim, chiar şi iluzia timpului dispare. Atunci suntem într-adevăr liberi. Moartea nu e chiar aşa de neagră precum i s-a dus vestea. Poţi alege, trăiesc în timp sau mor, fără să-mi înceteze funcţiile vitale. Poţi muri şi din cap până-n picioare, bineînţeles, dar nu îţi recomand. Poţi să trăieşti şi să ai tot. Dacă accesezi camera neagră, în timpul vieţii, atunci afli că viaţa şi moartea sunt una şi aceeaşi; trecutul, prezentul şi viitorul, deasemenea, nimic nu le deosebeşte sau le separă.  Devi o fiinţă universală, părăsind închisoarea timpului. Da, oamenii trăiesc într-o închisoare cu cel mai sigur sistem anti-evadare din Univers. Închisoarea se numeşte viaţa şi singura metodă de evadare este a muri. Aşa vi se spune. Dincolo este lapte şi miere. Trăieşte pentru a avea parte de lapte şi miere. Nu e chiar aşa. Se omit multe lucruri. Cum ar fi posibilitatea unei oaze pline de soare şi de lapte şi de miere aici, exact în momentul ăsta şi exact în tine, în timp ce trăieşti aşa cum trăieşti. Totul e să descoperi cum ajungi acolo. Şi nu e greu… Nu uita, creierul tău este maşina timpului. Cu ajutorul său, poţi să afli trecutul, prezentul şi viitorul. În el se află toate trei laolaltă. Neseparate. De fapt, ce e separaţia?…

Pe 24, pe la ora 12 şi ceva, noaptea, mă sună unchiul meu. Cu o voce răguşită şi tragică, mă anunţă printre lacrimi, că soţia lui, mătuşa mea, a murit, întinsă în pat, rece, în urmă cu aproximativ o oră. Crede el că a suferit un atac de cord. Probabil. Atunci a picat cerul peste mine şi mai mai să mă sufoc de emoţii. Prin mintea  mea obosită s-au format sute de legături. Mătuşa mea era renumită în familie pentru numărul mare de amanţi avuţi la viaţa ei şi unchiul meu pentru capacitatea sa de toleranţă ieşită din comun. M-am gândit la viziunea din ziua trecută, cu prostituata pe care o descopăr moartă în pat. Şi, atunci, am descoperit că frânturile de informaţie pierdută în drumul dintre centrul universului şi camera neagră se metamorfozează în imagini metaforice şi accesibile gândului meu. Am ştiut cu certitudine: mătuşa mea era prostituata din viziune, întinsă în pat, moartă. Ora la care a murit. Da ora la care a murit…A murit la ora 11 PM, adică, nici mai mult nici mai puţin, ora 23. 23, reprezentând data când m-am gândit la prostituată. Dacă aş exclude timpul din relatarea asta, aş descoperi cu surprindere că mătuşa mea a murit în momentul în care mă gândeam la prostituată – trecut, prezent, viitor, în acelaşi pachet, deodată tot, tot, tot. Ţin să menţionez că nu am mers la prostituate niciodată în viaţa mea şi gândul de seara trecută m-a bulversat cu atât mai mult cu cât ştiam asta şi nu găseam o explicaţie logică… Mai târziu am aflat că unchiul meu venise acasă în noaptea de 24, mai devreme decât se aştepta ea, şi îşi găsise soţia în pat cu altul, moment în care ea a murit, nu se stie de ce, probabil din cauza şocului suferit, avea probleme cu inima dintotdeauna, şi el, amantul, a scăpat doar cu doi pumni, unul în nas, frontal, şi al doilea în bărbie. A fost prima dată când el a surprins-o. A fost ca un flagrant. Toleranţa sa era hrănită de posibilitatea ca toate vorbele despre ea să fi fost doar nişte poveşti inventate de lumea rea. Atunci, însă, n-a mai existat nici un strop de toleranţă în sufletul lui…de fapt, nici nu prea mai avea ce să tolereze.

Din câte înţeleg eu, susţi că există destin, sau o formă de pre-existenţă a tuturor lucrurilor, spune X.

Poţi să-l numeşti destin, însă e nu l-aş numi aşa. Destinul este o entitate rigidă, imposibil de schimbat, dar după cum ştim, nimic nu este rigid şi totul se schimbă. Viitorul despre care îţi vorbesc este ca o formă de artă, să zicem sculptura – o statuie este rigidă, dar dacă dai cu dalta în jurul sprâncenei , reuşeşti să o modelezi după voia ta. Chiar dacă laşi sculptura în pace, aşa cum este, vei observa că se va automodela. Nu timpul este cel care o modelează, ci însăşi natura ei. Rezultă că viitorul nu e rigid, depinde numai de noi dacă îl lăsăm să curgă aşa, prin natura lui, sau dacă îl modificăm. Experienţele de precogniţie nu ar exista dacă viitorul nu ar fi amestecat cu prezentul şi cu trecutul. Nu poţi să vezi ceva ce nu există în momentul în care te uiţi.

Sufletul se plimba pe pieptul lui Ivan, uneori îl gâdila şi se trezea măturat de degetele lui grele. Ce este separaţia? Întrebarea Sufletului îl face pe Ivan curios. De ce separăm în loc să unim? De ce am ales să ne cunoaştem trecutul, să experimentăm prezentul şi să fim în necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte viitorul? De ce nu am unit măcar trecutul cu prezentul?  doar ne petrecem cea mai mare parte a timpului în trecut şi nu conştienţi de prezent.  Ni se spune, eu-l este cea mai mare valoare. Dacă îţi pierzi eu-l, îţi pierzi individualitatea. Ce poate fi mai rău decât să te confunzi cu marea de oameni şi marea de oameni să se confunde cu tine.  A separa înseamnă a defini. Concepi o definiţie şi, gata, ai şi separat lucrul definit de restul lucrurilor sau de restul calităţilor sale. Definind, îngrădeşti. Imaginează-ţi un singur om pe toată planeta. Trăieşte singur şi ştie, nu va reuşi în veci să descopere tot ce-l înconjoară, curtea lui este prea mare pentru a-şi pune amprenta pe fiecare fir de praf din ea. Atunci omul stă şi se gândeşte la soluţiile care i-ar putea uşura viaţa. Şi inventează gardul. Bucuros de invenţia lui, se apucă şi îngrădeşte o bucată de pământ, pe care, după calculele lui, o poate gestiona cu uşurinţă. Numeşte acea zonă, încercuită de gard, curtea lui şi încearcă să uite de marea curte în care a trăit până atunci, creşte acolo, se dezvoltă acolo, cunoaşte acolo, moare acolo. Dacă introducem în poveste şi o parteneră de viaţă, ei doi vor face mulţi copii care vor continua să trăiască în acea zonă îngrădită şi să se înmulţească acolo, fără să ştie că există şi exteriorul. Îşi duc zilele într-o definiţie care le îngrădeşte realitatea vastă. Pe măsură ce descoperă zone noi, întâmplător, fac alte curţi pe care le populează, treptat, treptat, definind fiecare curte după proprietăţile ei unice. Modalitatea asta de a concepe viaţa este nu numai deficitară, dar şi plină de obstacole. Nu alegi să trăieşti în Tot pentru că ţi-e frică de zonele pe care nu le poţi supraveghea. Aşa că te uiţi în zare şi construieşti curtea ta pe raza vederii tale, ignorând, uitând, restul. Asemănător, oamenii au separat trecutul de prezent şi de viitor. Primul om care a spus că viitorul nu poate fi cunoscut, a fost şi primul om care nu a putut gestiona viitorul.

Nu-mi puteam lua gandul de la prostituată. Era tare atrăgătoare. Sufletul se plimba pe mine şi mă gâdila insuportabil, făcându-mă să uneori neatent la relatarea sa. Sufletul este ambiguu, îmi spunea, sufletul este contradictoriu, nu te încrede în suflet, dar fă ce-ţi spune sufletul.  M-am ridicat în picioare şi am deschis geamul. Furtuna se oprise, miraculos. Nici o frunză nu se mai mişca. Foşnetul lor se disipa prin mintea mea, cu ecouri, ecouri, ecouri… Sufletul a detectat în mine o urmă de somn care se mărea, mărea, mărea. Sufletului îi place somnul, atunci el se poate desfăşura după voie, nestingherit. Aşa că mi-a spus că pot să mă culc, vom continua altădată, dar în nici un caz mâine. Bucuros că am scăpat de trăncăneala lui, m-am aruncat sub plapumă şi am adormit pe dată. Nu mai ştiu ce am visat. Dar ştiu că din clipa în care m-am trezit pe data de 24 aprilie 1993, a început aventura vieţii mele. Aha, viaţa mea a luat o curbă de 90 de grade cu vreo 180 la oră. Ceea ce nu înseamnă aşa de puţin. Ce a urmat după aia e o altă poveste, chiar dacă sună a clişeu.

Sunt Ivan şi viaţa mea nu a mai fost la fel din data de 24 aprilie 1993.

Viitorul este în mintea mea. Creierul meu este maşina timpului.

Tu chiar crezi povestea asta? întreabă X

Tu chiar crezi ce ţi s-a spus zi de zi până acum?

Festinul

van gogh

Bătrânul mergea pe stradă, cu mâinile-n buzunarele sale mâncate de molii. Se uita cu mirare în stânga şi-n dreapta la oamenii din juru-i, care se mişcau ca electronii în jurul nucleului. Nucleul fiind el. Aşa e când ai termen de comparaţie. Dacă mergeau pe lângă mine numai moşi mai bătrâni ca mine, aş fi avut impresia că alerg lejer pe lângă ei. Drumul către magazinul de haine părea, în condiţiile astea, lung, un calvar la care el era supus numai şi numai din vina ei. De ce a trebuit să-i dea ascultare? Ce mai contează acum? Un tânăr îl loveşte cu umarul, Umerii tineri sunt foarte tari, gândeşte el, în timp ce se echilibrează. Şi el fusese tânăr, ce mama dracu! Şi tânărul acela va ajunge ca el, un moşulică, plin de bale. O tipă de vreo 20 de ani pare să-i facă cu ochiul, el nu dă crezare viziunii şi păşeşte mai departe, se sforţează să accelereze pentru că ştie, nu va mai rezista mult, soarele e mult prea încins, asfaltul e ca soba iarna, lumina îl orbeşte, lumea îl face să simtă în toate oscioarele claustrofobia din copilărie, când a rămas singur în beci şi lumânarea care dădea o urmă de lumină încăperii se stinsese ca prin minune. Coborâse acolo să fure nişte vin şi iată că fapta sa mârşavă îi adusese şi o răsplată pe seamă. Genunchii au început să-i tremure, degeaba încerca să se pună în mişcare, era incapabil din cauza fricii. A stat acolo cu picioarele zgâlţâindu-i-se  până când a apărut mătuşă-sa din vecini şi l-a strigat prin toată curtea. El avea numai două opţiuni. Să moară acolo de frig şi de spaimă sau să-i răspundă mătuşii, celebră în toată localitatea pentru cruzimea cu care îl bătea atunci când o supăra cu ceva. Supărare mai mare pentru mătuşă decât să afle că cineva încercase să-i fure vinul nu exista. Şi-a luat inima în dinţi şi a spus sfios, Da. Bineînţeles, mătuşica nu l-a auzit. Avea un dop în urechea stângă ca să n-o tragă curentul de la uşa prietenei. Stătuseră-n bucătărie şi Aia, după cum o numea de faţă cu alţii, nu voia nici de-a dracu să închidă uşa, avea unele probleme psihice încă neelucidate în urma autoanalizei pe care şi-o făcea în fiecare noapte înainte de somn, şi nu suporta uşile închise; o dată îi închisese uşa, mai mult în glumă, să vadă ce va face şi aia a început să fugă în cerc prin cameră, să ţipe, să înjure înjurături pe care ea nu le mai auzise niciodată, ca într-un final să răstoarne masa cu toate bunătăţile pe care le pregătise pentru venirea amantului din delegaţie şi nu s-a oprit din tumultul zăpăceniei decât când mătuşa a trântit uşa. Atunci Aia s-a oprit deodată, a înlemnit şi, stând într-un picior a început să râdă în hohote câteva minute bune. De atunci a preferat să-şi înfigă un dop de plută, sculptat după forma canalului, în urechea stângă, cea care dădea spre uşă. Dopul era spălat în fiecare seară de nepoţel, cu palincă, ca să se decapeze ceara scârboasă depusă în timpul zilei…Da, a zis mai tare şi întâmplarea a făcut ca sunetul să-i intre prin dreapta. A sărit la pivniţă. Normal, şi-a dat seama imediat de intenţiile nepotului. Văzându-l cum tremură, a coborât, l-a apucat de perciuni şi l-a tras afară pe scara care trosnea sub zvârcolirile lui. Nu l-a eliberat până când nu a rămas cu părul ambilor perciuni între degete, încât acum nepoţelul arăta ca un pui jumulit. Sângele îi curgea pe obraji. Mătuşa când vedea sânge nu se oprea, ba dimpotrivă se întărâta, avea o slăbiciune pentru culoarea roşie, un soi de excitaţie o cuprindea, deşi era o baborniţă de vreo 69 de ani, şi făcea şi pe dracu-n patru să vadă şi mai mult, aşa că l-a apucat de părul de lângă răni cu ambele mâini şi a smuls cu putere. Două smocuri mari se odihneau între degetele ei unse cu sânge şi transpiraţie. Un zâmbet sarcastic i-a traversat buzele supte. I-a tras o palmă peste cap şi o alta în plină faţă, a doua plesnind ca atunci când loveşti pielea udă cu biciul. Avea ea o calitate pe care o cunoscuseră toţi cei patru soţi ai ei decedaţi în prezent: capacitatea de a lovi cu palma aşa de tare încât victima era orbită de ameţeală. La fel şi nepotul. Mai-mai să pice. L-a dus de ureche până la poartă, timp în care a cules de pe jos o joardă din stratul gros de araci ascuţiţi de vecinu. Acolo, de faţă cu lumea l-a lovit cu aracul ăla până când nepoţelul, disperat, nemaiţinând cont de nimic, s-a tras înapoi într-atât de tare, încât matuşa hiperexcitată a rămas cu lobul urechii sale între aceleaşi degete bătrâne. Copilul a luat-o la fugă şi de atunci nu s-a mai întors acasă niciodată, nici măcar când a aflat că într-o zi a intrat unu beat criţă peste ea, a vrut s-o violeze, ea s-a lăsat greu, atât de greu încât el s-a enervat şi a călcat-n picioare până când i-a rupt oasele şi i-a zdrobit craniul cu ciocanul de şniţele, care era cam mare, pentru că şi ei îi plăceau hălcile mari de porc.

Magazinul e chiar în faţă. Copilul fugefugefuge anii trec repede aşa cum el fuge de frică şi se opreşte exact în pieptul concav al moşului. A fost o lovitură puternică. Ca de fulger. Oricum nu vedea bine, dar atunci vederea i-a luat-o complet razna. S-a clătinat de două ori, cu degetele a încercat din răsputeri să se apuce de stâlpul semaforului, însă n-a reuşit. A căzut lat pe asfaltul încins. A început să sfârâie, fum palid ieşea din hainele lui ponosite până ce la un moment dat au luat foc. Pe întreg corpul pielea zbârcită a produs băşici care pocneau ca popcorn-ul. Nici un om nu se oprea. Nici un om nu l-a băgat în seamă în tot timpul cât asfaltul l-a gătit ca pe un miel la proţap. Începuse să miroasă a carne friptă, gustoasă. O singură persoană, în timp ce trecea pe lângă acea bucătărie stradală, s-a trezit cu gura plină de salivă, era un om al străzii, un homeless înfometat. A aşteptat să se rumenească bine după care, cu cuţitul său ruginit din vremea războiului a început să-i mănânce trupul bucată cu bucată, până când n-au mai rămas din el decât oasele. Lumea roia în jurul lor care-ncotro.