Creierul tău e Maşina timpului

S-a făcut noapte. În cameră sunt doar ei doi. Fereastra, deschisă. Vântul adie anemic.

S-a făcut noapte, spune X.

Da. Întotdeauna se face noapte.

Unde rămăsesem? Era vorba de suflet…dar unde rămăsesem?

Cine ştie? Când vorbeşti despre suflet, habar n-ai pe unde te rătăceşti, spune, căscând, Ivan.

Ce-ar fi să încep altfel. Printr-o coincidenţă fericită, Sufletul  a ajuns să vorbescă despre el însuşi. Ivan l-a auzit prima dată pe data de 23 aprilie 1993. Erau nişte şoapte suflate, lipsite de intensitate, lipsite de frică. Ivan stătea în pat, era noapte şi asculta crengile pline cu frunze ale plopilor din faţa geamului. Vântul, ca întotdeauna, îşi făcea simţită prezenţa. Sufletul era prin zona urechii lui Ivan, se târa peste pernă şi se gudura de obrazul lui nebărbierit şi din când în când se înţepa  în barbă.  Ivan se gândea că sufletul poate să moară înjunghiat de vreun fir mai ţepos. Şi-a alungat repede aberaţia din minte şi a continuat să tragă cu urechea la ce spune Sufletul. 

Cine crezi că sunt eu? NuNuNu, spune-mi, cum am apărut eu? Mâine nu mă voi lăsa auzit, aşa că ascultă-mă azi. Sau: Orice-ai face nu vei scăpa de noaptea asta. Eşti pe un drum care duce în centrul meu, loc de unde nimeni nu a mai scăpat. Dar nu trebuie să-ţi fie frică. Frica te poate omorî de tânăr. Ştii că la începuturi eram doar un grăunte, acum sunt ditamai sufletul. Sau: Nu te lăsa păcălit de mine, aşa fac sufletele uneori, induc în eroare oamenii.  De ce crezi că stau aici la urechea ta şi îţi şoptesc tot felul de cuvinte? Ce rol am eu? Am fost alungat dinăuntru şi acum, iată-mă afară.  Să ştii că viitorul există. Să ştii că viitorul nu există. Da, şi trecutul. Tu stai acum în pat cu Sufletul tău la ureche şi ştii ce se va întâmpla mâine. Ştii tot viitorul. Ţi-l cunoşti. Tot ce interacţionează cu tine. Absolut tot. Ţi se pare imposibil. Dar eu îţi spun, creierul tău este Maşina timpului şi tu, ignorant din fire, nu vezi. Eşti orb. Viitorul este înmagazinat în centrul universului şi coexistă cu prezentul şi trecutul. Separaţia este provocată de toate lucrurile pe care le-ai învăţat de-a lungul vieţii. Acolo fiecare creier are acces în fiecare secundă. Nimeni nu e conştient de asta, ce crezi, creierul face totul numai la vedere?  În fiecare secundă informaţia pătrunde prin craniul tău material şi se zbate prin organism, până ce îşi găseşte cheia de la camera destinată exclusiv ei. Din când în când se strecoară câte-o eroare şi se pierd câteva impulsuri electrice pe care tu, în stare de veghe, dar mai ales în vis, le apuci ca un avar şi le devorezi. Atunci, vezi ce se va întâmpla. Atunci, conştientizezi viitorul care ţi se oferă dintr-o „greşeală”.

Ce crezi despre asta , îl întreabă pe X. Crezi că e adevărat…adică, eu, mie chiar mi se mai întâmplă uneori să ghicesc ce urmează să se întâmple, de fiecare dată mă conving că nu e decât o coincidenţă. Nu ştiu ce să cred. Pe data de 24 aprilie, de exemplu, m-am trezit pe la ora 10 dimineaţa, cu aproximaţie, şi am deschis televizorul. Ce să vezi la televizor la ora aia? Numai…Şi chiar atunci, a apărut pe ecran un om care ţinea în mână o roşie din care înfuleca la fel ca un nemâncat. Mai târziu am aflat că era ceva concurs de…care mănâncă cele mai multe roşii…şi tipul ăsta despre care vorbeam iniţial ajunsese la roşia 23, pe ecran în dreptul lui era cifra 23. Am trecut cu vederea, dar pe când îmi beam cafeaua mi-a trecut prin minte…ce-ar fi dacă toţi oamenii ar mânca roşii la fel ca ăla de la TV…N-ar mai rămâne roşii pe planetă…planeta ar muri de foame, am dezvoltat eu, şi la radio la câteva secunde după ce am debitat gândul cu pricina, o voce de femeie anunţa: …Trebuie să murim cu toţii de foame ca să ajungem la Dumnezeu? Chiar dacă unii oameni sunt aşa de naivi, nu cred că se vor lăsa duşi de nas aşa de uşor cu propaganda asta bisericească. Doar nu sunt legume, fără minte… Mi-a fost imposibil să nu detectez asemănarea dintre gândul meu cu roşiile şi oamnii-legume, dar şi între planeta ar muri de foame şi trebuie să murim cu toţii de foame. Dar asta e o nimica toată pe lângă ce mi s-a întâmplat pe 23, pe când sufletul continua să-mi trăncănească în pavilionul urechii şi să se lipească lasciv de obraz. Îmi spunea aşa:

…împăca cu ideea asta. E greu de crezut, dar ascultă la mine, chiar aşa este. Nu exagerez cu nimic. Fiecare om poate să îşi cunoască viitorul dacă ştie cum să ajungă la informaţia încuită în camera neagră. Trebuie doar să facă o copie după cheia folosită chiar de ea. Din câte cunosc eu, şi cunosc multe, cheia se află pe undeva prin ochiul stâng. Da, intuiesc întrebarea ta, cum ajungi tu acolo. Tu nu ştii nimic despre zonele astea microscopice. Nu e chiar cum crezi tu. Poţi ajunge oriunde în tine şi în afara ta, fără să mişti un deget. Timpul nu există, e autosugestie. Îmbătrâneşti pentru că ştii că toată lumea îmbătrâneşte. Mori pentru că ţi se spune că toată lumea moare. Timpul e doar un ceas mecanic, nimic mai mult. În fiecare zi, eşti conştient de timp mai mult decât eşti conştient de tine însuţi. Uiţi de tine pentru a nu uita de timp.

Chiar când am auzit cuvântul timp, am tresărit! Afară, începuse vijelia de mult timp, iar eu nici măcar nu băgasem de seamă. Am sărit cu tot cu Suflet spre geam şi l-am închis degrabă. Ramurile plopilor se îndoiau şi fâşâiau. Sufletul se ţinea bine de părul meu. Aproape că mi-l smulgea.  Timpul nu există…dar atunci cum de există viitor, trecut, doar sufletul mi-a vorbit de viitor..viitorul nu face parte din timp? M-am gandit şi sufletul a recepţionat întrebarea imediat.

Nu există timp. Există doar ce se întâmplă. Şi trecutul, prezentul şi viitorul se întâmplă acum, în afara timpului. Se petrece totul instantaneu, fără nici o planificare. Când creierul tău ia viitorul din centrul universului şi îl aşază în camera neagră, viitorul ăla a fost trăit de tine. Iluzia este că ai impresia că îl mai trăieşti o dată, atunci când se întâmplă în faţa ochilor tăi.

I-am spus să treacă peste asta, poate voi înţelege pe parcurs, pe măsură ce îmi va mai povesti. Atunici s-a întâmplat o ciudăţenie. M-am gândit, merg pe stradă, mă opreşte o prostituată, îmi propune o partidă de sex, contra cost, evident, are chiar şi o ofertă specială, merg cu ea acasă. Sufletul abera în continuare vrute şi nevrute.  Acasă, bem un vin roşu, vorbim despre cum am ajuns amândoi în situaţia asta: ea, prostituată, eu, tipul care acceptă prostituţia; îi dau banii, ea se dezbracă, mă dezbracă şi pe mine – este inclus în preţ dezbrăcatul, îmi spune, şi începe să mă atingă, eu închid ochii şi ea îmi şopteşte, Nu sta cu ochii închişi, o să stăm o veşnicie aşa când murim. Îi deschid. Sunt singur în cameră? Cercetez peste tot, mă uit şi în dulap; nimic. Numai eu. Mă îmbrac degrabă şi ies afară din casă. Strig, nu sunt sigur că o cheamă aşa. Mă întorc în cameră şi rămân şocat când o văd întinsă în pat, descompusă, plină de viermi, mirosind îngrozitor, moartă, da, moartă… Sufletul îmi spunea ceva despre timp şi despre iluzia timpului, când am revenit la realitate, înfiorat.

Când spui viitor, când spui trecut, când spui prezent, spui de fapt viaţă. Sunt un om al timpului – sunt un om în viaţă. Dacă murim, chiar şi iluzia timpului dispare. Atunci suntem într-adevăr liberi. Moartea nu e chiar aşa de neagră precum i s-a dus vestea. Poţi alege, trăiesc în timp sau mor, fără să-mi înceteze funcţiile vitale. Poţi muri şi din cap până-n picioare, bineînţeles, dar nu îţi recomand. Poţi să trăieşti şi să ai tot. Dacă accesezi camera neagră, în timpul vieţii, atunci afli că viaţa şi moartea sunt una şi aceeaşi; trecutul, prezentul şi viitorul, deasemenea, nimic nu le deosebeşte sau le separă.  Devi o fiinţă universală, părăsind închisoarea timpului. Da, oamenii trăiesc într-o închisoare cu cel mai sigur sistem anti-evadare din Univers. Închisoarea se numeşte viaţa şi singura metodă de evadare este a muri. Aşa vi se spune. Dincolo este lapte şi miere. Trăieşte pentru a avea parte de lapte şi miere. Nu e chiar aşa. Se omit multe lucruri. Cum ar fi posibilitatea unei oaze pline de soare şi de lapte şi de miere aici, exact în momentul ăsta şi exact în tine, în timp ce trăieşti aşa cum trăieşti. Totul e să descoperi cum ajungi acolo. Şi nu e greu… Nu uita, creierul tău este maşina timpului. Cu ajutorul său, poţi să afli trecutul, prezentul şi viitorul. În el se află toate trei laolaltă. Neseparate. De fapt, ce e separaţia?…

Pe 24, pe la ora 12 şi ceva, noaptea, mă sună unchiul meu. Cu o voce răguşită şi tragică, mă anunţă printre lacrimi, că soţia lui, mătuşa mea, a murit, întinsă în pat, rece, în urmă cu aproximativ o oră. Crede el că a suferit un atac de cord. Probabil. Atunci a picat cerul peste mine şi mai mai să mă sufoc de emoţii. Prin mintea  mea obosită s-au format sute de legături. Mătuşa mea era renumită în familie pentru numărul mare de amanţi avuţi la viaţa ei şi unchiul meu pentru capacitatea sa de toleranţă ieşită din comun. M-am gândit la viziunea din ziua trecută, cu prostituata pe care o descopăr moartă în pat. Şi, atunci, am descoperit că frânturile de informaţie pierdută în drumul dintre centrul universului şi camera neagră se metamorfozează în imagini metaforice şi accesibile gândului meu. Am ştiut cu certitudine: mătuşa mea era prostituata din viziune, întinsă în pat, moartă. Ora la care a murit. Da ora la care a murit…A murit la ora 11 PM, adică, nici mai mult nici mai puţin, ora 23. 23, reprezentând data când m-am gândit la prostituată. Dacă aş exclude timpul din relatarea asta, aş descoperi cu surprindere că mătuşa mea a murit în momentul în care mă gândeam la prostituată – trecut, prezent, viitor, în acelaşi pachet, deodată tot, tot, tot. Ţin să menţionez că nu am mers la prostituate niciodată în viaţa mea şi gândul de seara trecută m-a bulversat cu atât mai mult cu cât ştiam asta şi nu găseam o explicaţie logică… Mai târziu am aflat că unchiul meu venise acasă în noaptea de 24, mai devreme decât se aştepta ea, şi îşi găsise soţia în pat cu altul, moment în care ea a murit, nu se stie de ce, probabil din cauza şocului suferit, avea probleme cu inima dintotdeauna, şi el, amantul, a scăpat doar cu doi pumni, unul în nas, frontal, şi al doilea în bărbie. A fost prima dată când el a surprins-o. A fost ca un flagrant. Toleranţa sa era hrănită de posibilitatea ca toate vorbele despre ea să fi fost doar nişte poveşti inventate de lumea rea. Atunci, însă, n-a mai existat nici un strop de toleranţă în sufletul lui…de fapt, nici nu prea mai avea ce să tolereze.

Din câte înţeleg eu, susţi că există destin, sau o formă de pre-existenţă a tuturor lucrurilor, spune X.

Poţi să-l numeşti destin, însă e nu l-aş numi aşa. Destinul este o entitate rigidă, imposibil de schimbat, dar după cum ştim, nimic nu este rigid şi totul se schimbă. Viitorul despre care îţi vorbesc este ca o formă de artă, să zicem sculptura – o statuie este rigidă, dar dacă dai cu dalta în jurul sprâncenei , reuşeşti să o modelezi după voia ta. Chiar dacă laşi sculptura în pace, aşa cum este, vei observa că se va automodela. Nu timpul este cel care o modelează, ci însăşi natura ei. Rezultă că viitorul nu e rigid, depinde numai de noi dacă îl lăsăm să curgă aşa, prin natura lui, sau dacă îl modificăm. Experienţele de precogniţie nu ar exista dacă viitorul nu ar fi amestecat cu prezentul şi cu trecutul. Nu poţi să vezi ceva ce nu există în momentul în care te uiţi.

Sufletul se plimba pe pieptul lui Ivan, uneori îl gâdila şi se trezea măturat de degetele lui grele. Ce este separaţia? Întrebarea Sufletului îl face pe Ivan curios. De ce separăm în loc să unim? De ce am ales să ne cunoaştem trecutul, să experimentăm prezentul şi să fim în necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte viitorul? De ce nu am unit măcar trecutul cu prezentul?  doar ne petrecem cea mai mare parte a timpului în trecut şi nu conştienţi de prezent.  Ni se spune, eu-l este cea mai mare valoare. Dacă îţi pierzi eu-l, îţi pierzi individualitatea. Ce poate fi mai rău decât să te confunzi cu marea de oameni şi marea de oameni să se confunde cu tine.  A separa înseamnă a defini. Concepi o definiţie şi, gata, ai şi separat lucrul definit de restul lucrurilor sau de restul calităţilor sale. Definind, îngrădeşti. Imaginează-ţi un singur om pe toată planeta. Trăieşte singur şi ştie, nu va reuşi în veci să descopere tot ce-l înconjoară, curtea lui este prea mare pentru a-şi pune amprenta pe fiecare fir de praf din ea. Atunci omul stă şi se gândeşte la soluţiile care i-ar putea uşura viaţa. Şi inventează gardul. Bucuros de invenţia lui, se apucă şi îngrădeşte o bucată de pământ, pe care, după calculele lui, o poate gestiona cu uşurinţă. Numeşte acea zonă, încercuită de gard, curtea lui şi încearcă să uite de marea curte în care a trăit până atunci, creşte acolo, se dezvoltă acolo, cunoaşte acolo, moare acolo. Dacă introducem în poveste şi o parteneră de viaţă, ei doi vor face mulţi copii care vor continua să trăiască în acea zonă îngrădită şi să se înmulţească acolo, fără să ştie că există şi exteriorul. Îşi duc zilele într-o definiţie care le îngrădeşte realitatea vastă. Pe măsură ce descoperă zone noi, întâmplător, fac alte curţi pe care le populează, treptat, treptat, definind fiecare curte după proprietăţile ei unice. Modalitatea asta de a concepe viaţa este nu numai deficitară, dar şi plină de obstacole. Nu alegi să trăieşti în Tot pentru că ţi-e frică de zonele pe care nu le poţi supraveghea. Aşa că te uiţi în zare şi construieşti curtea ta pe raza vederii tale, ignorând, uitând, restul. Asemănător, oamenii au separat trecutul de prezent şi de viitor. Primul om care a spus că viitorul nu poate fi cunoscut, a fost şi primul om care nu a putut gestiona viitorul.

Nu-mi puteam lua gandul de la prostituată. Era tare atrăgătoare. Sufletul se plimba pe mine şi mă gâdila insuportabil, făcându-mă să uneori neatent la relatarea sa. Sufletul este ambiguu, îmi spunea, sufletul este contradictoriu, nu te încrede în suflet, dar fă ce-ţi spune sufletul.  M-am ridicat în picioare şi am deschis geamul. Furtuna se oprise, miraculos. Nici o frunză nu se mai mişca. Foşnetul lor se disipa prin mintea mea, cu ecouri, ecouri, ecouri… Sufletul a detectat în mine o urmă de somn care se mărea, mărea, mărea. Sufletului îi place somnul, atunci el se poate desfăşura după voie, nestingherit. Aşa că mi-a spus că pot să mă culc, vom continua altădată, dar în nici un caz mâine. Bucuros că am scăpat de trăncăneala lui, m-am aruncat sub plapumă şi am adormit pe dată. Nu mai ştiu ce am visat. Dar ştiu că din clipa în care m-am trezit pe data de 24 aprilie 1993, a început aventura vieţii mele. Aha, viaţa mea a luat o curbă de 90 de grade cu vreo 180 la oră. Ceea ce nu înseamnă aşa de puţin. Ce a urmat după aia e o altă poveste, chiar dacă sună a clişeu.

Sunt Ivan şi viaţa mea nu a mai fost la fel din data de 24 aprilie 1993.

Viitorul este în mintea mea. Creierul meu este maşina timpului.

Tu chiar crezi povestea asta? întreabă X

Tu chiar crezi ce ţi s-a spus zi de zi până acum?

Credinţa este instinctul acţiunii

„Cât mai ai de gând să continui aşa, l-a întrebat în timp ce expira fumul gros al unei ţigări de foi. Câte resurse mai ai?”

S-a aşezat pe scaun şi a luat o gură mare de votcă. Stătea pentru prima dată de vorbă cu el. Apucase să-i povestească doar o parte minusculă din viaţa lui. Şi nu avea de gând să se oprească. I-a răspuns calm, privindu-l adânc în ochi:

„Viaţa asta e de fapt o luptă. O luptă a tuturor oamenilor cu ei înşişi.”

A căzut puţin pe gânduri. Părea că ascultă finalul unei melodii cu deosebită atenţie. Ultimele acorduri. De fapt, se uita la ecranul mare de pe peretele din faţa lui. Într-adevăr, se încheia o melodie. Rabbit in your headlights. A continuat:

„…Toate celelalte lupte sunt iluzorii. Sunt efectul neputinţei oamenilor de a câştiga lupta pe care o duc cu ei înşişi. Dacă nu reuşeşti pe plan intern, ieşi în exterior şi cauţi ceva mai puţin îndărătnic.”

„Tu nu faci altceva decât să te autodistrugi. Nici ştii încotro te-ndrepţi. Nu ţii cont de riscuri, nu ţii cont de viaţa ta.”

„Simt că nu mai am timp. Simt că zilele trec pe lângă mine dacă mai aştept. Nu mai vreau să mă trezesc dimineaţa şi să-mi doresc să adorm iarăşi. E infernal să nu ai pentru ce sau cine deschide ochii. Tu nu ştii cum e pentru că ai avut o viaţă lină, care ţi-a oferit multe. Nu are importanţă ce ai făcut pentru toate lucrurile astea. Le ai şi gata. Şi eu fac multe pentru a le avea, dar eşuez de fiecare dată. Eu le doresc. E o diferenţă între a avea şi a-ţi dori. Când ai ceva, te plictiseşti, când îţi doreşti tremuri în fiecare clipă, tânjeşti.”

„Da, te plictiseşti şi mergi mai departe, cauţi, găseşti, te plictiseşti din nou şi tot aşa până la moarte. Oamenii sunt ca morţii care plutesc pe o mare liniştită şi tulbure de după furtună. Nişte pete care se îndreaptă încotro le duce curentul. Ei nu ştiu către ce şi nici dacă vor ajunge undeva, pentru că sunt morţi. Dacă locul visat este malul, atunci malul nu le va mai oferi nici o fericire, pentru că sunt morţi.”

„Eu ştiu ce-mi doresc.”

„Şi cât timp te vei mai arunca cu capul înainte pentru a găsi ceea ce cauţi?”

„Mă voi arunca cu capul înainte până când o să mi-l sparg în mii de locuri, până când o să fiu plin de sânge. Şi nici atunci nu mă voi opri. Mă voi opri doar atunci când voi găsi ceea ce caut. Chiar dacă asta va însemna să nu mai am cap, să-mi pierd minţile definitiv, să ajung una cu pământul, ca morţii care plutesc în derivă…”

A tăcut. A mai luat o gură de votcă şi:

„Chiar şi mort voi ştii că am găsit ceea ce caut de-o viaţă.”

…………………………………………………………………………….

Riyh-unkle

P.S. – Titlul este luat la întâmplare din Cartea Neliniştirii, de Fernando Pessoa, pagina 334, paragraful 304, Humanitas 2009.

Sunt un animal evoluat

Sunt un animal evoluat care-şi trage rădăcinile din bacterii. Merg pe stradă în două picioare şi ura mocneşte-n mine când văd patrupedele care-mi ies în cale legate cu lanţuri. Orice om şi-ar dori un exemplar viu în cuşca lui de acasă. Preţul ridicat cu care sunt comercializate ne provoacă multora dintre noi frustrare. De la înălţimea gândurilor mele pot privi dincolo de orice barieră, dincolo de orice piscuri. Am două degete opozabile cu ajutorul cărora creez tot felul de minunăţii. Mă uit la semenii mei, cum umblă alături de mine pe marile bulevarde şi simt un val de căldură în tot trupul, fiori inexistenţi în alte trupuri de mamifere: suntem indestructibili ca specie. Strivesc gândacii, calc peste tot ce nu e uman. Privesc adesea cerul, cerul albastru ca cearceaful meu de mătase şi văd pe el norii care nu-mi vor tulbura plimbarea dacă eu le ordon asta, văd păsări ce zboară-n neştire, fără să fie conştiente de actele lor involuate şi ştiu că ele vor dispărea din calea mea dacă îmi voi îndrepta forţele într-acolo, văd avioanele care brăzdează văzduhul şi mă salută pline de mândrie cu forţa lor inegalabilă, văd norii, da, norii care mă sufocau azi-noapte în vis. Coborâseră peste mine. Nu mai aveam aer. Şi m-am trezit înspăimântat. Oare este posibil una ca asta. Norii să aibă curajul de a se pune cu fiinţele supreme. A fost doar un vis pe care l-am trecut cu vederea repede. Visele sunt nişte inepţii ale minţii ce trebuie înlăturate degrabă.

De fiecare dată când mă trezesc dimineaţa în patul meu măreţ, mă cuprinde o poftă de a trăi şi de a împânzi pământul cu urmaşi care să ducă mai departe ceea ce geniul uman a început, o dorinţă de a-i educa în spiritul valorilor imuabile, ca ei să-şi găsească întotdeauna izvorul în mijlocul lor ori de câte ori vor avea nevoie de Inspiraţia  Superioară . Da, vreau să am copii, mulţi copii. Vreau să-mi văd specia crescând tot mai mult, dezvoltându-se cu viteze cosmice, ocupând tot ce n-a fost ocupat vreodată de predecesorii noştri. Proiectul trebuie să continue. Trebuie să ajungem acolo unde doar imaginaţia a ajuns. Iar imaginea noastră despre viitor este colosală. Ca un uriaş fioros care calcă peste tot ce-l împiedică să ajungă la destinaţie. Peste tot ce-i stă în calea îndeplinirii proiectelor sale. Copiii sunt viitorul nostru. Ei vor desăvârşi cu siguranţă ceea ce noi am fost incapabili, datorită timpului.

Timpul, da, timpul, acest mare obstacol pentru geniul uman. El reprezintă provocarea cea mai serioasă. Trebuie îmblânzit. Omul a reuşit cu toate celelalte forme de viaţă, cu stihiile naturii… Cu orice i-a trecut lui prin minte. Însă nu şi cu timpul. Moartea trebuie supusă! Iar o dată cu asta omul va fi zeul acela despre care vorbeau bătrânii.

Merg pe stradă, sunt un om fericit pentru că sunt om. Ce ar putea provoca mai mare fericire decât conştiinţa că sunt un om? N-am nevoie de altceva.

Din faţă vin alţi oameni, milioane de oameni, trotuarele s-au transformat în bulevarde enorme pentru a-i facilita omului libera circulaţie în condiţii mai mult decât optime. Nu văd ce ne-ar mai putea opri. Suntem prea mulţi pentru a putea fi subjugaţi. Mulţimea îmi oferă o siguranţă care îmi ridică orgoliul până la cer. Eu sunt mulţimea, iar mulţimea sunt eu…Prea mulţi pentru a fi opriţi. Prea mulţi pentru ca vreo javră venită din alte epoci să îndrăznească să ne mişte măcar un fir de păr.

Ne înmulţim rapid. Cu cât suntem mai mulţi cu atât vom fi mai mulţi.

În curând voi ajunge acasă. Casa mea în care îmi petrec mare parte din viaţă. Ce rost are să fiu afară când ştiu că întregul suflu al omenirii este în pieptul meu. Ei toţi au grijă de mine, chiar dacă nu mă cunosc personal. Nici nu e nevoie. Pentru că actul meu de identitate este însăşi specia din care mă trag. Este de ajuns să mă vadă om ca să mă pună în vârful piramidei sociale, piramida noastră fără vârf. Oricine poate ajunge acolo. Trebuie doar să îndeplinească o singură condiţie: să gândească ca noi, adică să fie om.

Iată fotoliul cald care mă aşteaptă supus. Iată câinele din cuşcă, un câine artificial desigur, menit să-mi amintească în fiecare clipă că eu sunt cel care are puterea. Eu sunt stăpânul lui. Eu l-am învins. Eu îl pot ţine închis oricât şi crede-mă, îl voi ţine o veşnicie. Câinele este simbolul sclavului etern dependent de om, îmblânzit de om, încătuşat de om. De câte ori îl privesc mă cuprind fiorii de superioritate despre care am învăţat că nu mai trebuie ignoraţi, ci preaslăviţi.

Deschid o carte. Cartea scrisă de mine. Este viziunea mea asupra lumii. Este punctul de plecare pentru oricine se consideră om. Fiecare om trebuie să aibă o viziune. Iar aceasta trebuie neapărat să fie conformă cu viziunea în vigoare. Ce ar mai fi cu acea persoană care ar avea o viziune stâlcită, diferită de marea viziune care ne-a adus pe culmile evoluţiei.

Citesc încă o dată sfârşitul, ştiind că mâine o voi reciti. Nici nu mai ţin minte de când recitesc cartea mea, viziunea mea. Aici sunt gândurile mele cele mai intime. Aici eu exist pentru că sunt om. Asta este ceea ce mă diferenţiează de câinele din cuşcă. Înainte de culcare voi pune electroşocul pe el iar el va schelălăi cu ecouri prelungi prin mintea mea obosită de atâta citit. Aşa trebuie să facă oricine înainte de culcare. Atunci e momentul când visele pot fi influenţate. Visele trebuie să reflecte realitatea, altfel sunt inutile pentru mine. Astfel am toate şansele să visez toate celelalte specii legate cu sârmă ghimpată electrică şi trimise cu forţa în iadul unde merită să stea o veşnicie.

Dorm. Visez o altă lume. Nu seamănă cu a mea. O fată tânără cu părul lung, lin şi roşcat îşi plimbă căţelul printr-un parc de pe vremuri. Mă priveşte în ochii mei duri şi-mi trimite un zâmbet cu buzele ei rozalii, apoi îşi vede de plimbare. Mă cuprinde furia. Scot din buzunar bastonul electric, îl setez la putere maximă, mă apropii de javra care miroase un rahat ieşit în cale şi o lovesc cu toată forţa pe care o posed. Nici n-a apucat să scoată un sunet, că a  şi murit. Fata tresare speriată şi începe să plângă cu lacrimi mari care cad pe hoitul împuţit. Imaginea lacrimilor ei îmi transmite un mesaj. Mă trezesc plin de transpiraţie. Obrajii îmi sunt umezi. Merg la baie şi mă uit în oglindă. Am plâns pentru prima dată în viaţa mea.

Statuile de la fereastra Apocalipsei

munch vampireÎntr-o zi s-a trezit după 15 ore de somn. Afară era un viscol crunt, zăpada bătea în geamurile camerei sale înţepându-le. Era amorţit, se însera. Când a deschis ochii, a zărit norii cenuşii, groşi, care se roteau pe cer, norii de zăpadă la care se uită şi acum, în timp ce-şi savurează cafeaua. Dacă va continua să ningă în ritmul ăsta voi fi sub zăpezi în maxim o zi, s-a gândit când pe uşă a intrat maică-sa. Îşi făcuse griji pentru el, încercase să-l trezească de nenumărate ori, însă fără succes, chiar ea sunase la locul lui de muncă şi-l învoise sub pretextul că puiul ei este bolnav, nici măcar nu se poate ridica din pat, probabil un guturai foarte violent. Nu se prea pricepea la minciuni, astfel că pe tot parcursul convorbirii cu şeful fiului avusese impresia că el a ghicit-o, că i-a descoperit minciuna. Fiul stătea la geam, nici n-a observat-o când a intrat în cameră. Ce s-a întâmplat, l-a întrebat cu glasul ei blajin, niciodată nu ridicase vocea la fiul ei cel drag pentru care ar fi fost în stare să facă orice, chiar să-şi dea viaţa. Nimic, i-a răspuns el, cu ochii îndreptaţi spre tornada de zăpadă de pe cer, Uite, mamă ce frumos e cerul azi dimineaţă, a exclamat zâmbind straniu, cu braţul întins lung către locul acela pe care el îl vedea atât de clar. Prima reacţie a mamei a fost să-l corecteze, Nu e dimineaţă, puişor, e seară şi tu ai dormit mai mult ca niciodată. Dar s-a abţinut şi s-a apropiat de geam. S-a uitat şi ea mirată pe cerul pe care nu se vedea mai nimic cu excepţia zidului din fulgi-săgeţi care opturau privirea. Atunci a trecut-o un fior. Fiul ei drag chiar e bolnav, poate are febră mare şi delirează. Şi aşa se comportă tare ciudat având în vedere faptul că-l cunoscuse dintotdeauna ca fiind un băiat la locul lui, destul de raţional încât să excludă orice fantezii pe care le considerase tot timpul poveşti de adormit copii, fără nici o legătură cu realitatea. Ce e pe cer, dragule, ce vezi tu pe cer, l-a întrebat cu jumătate de glas. Uite, mamă, acolo! De acolo vine zăpada, din norii ăia de zăpadă, uite-i ce tornadă imensă formează, cum se răsucesc în jurul unei axe de gheaţă. Vezi? E o tornadă cu susu-n jos care se alimentează din ceruri, cu pâlnia acolo deasupra pădurii, aplecată către copacii seculari. Într-adevăr, pădurea era bătută în fiecare secundă de o vijelie groaznică. De-abia dacă ea putea s-o observe din cauza perdelei dense a ninsorii. S-a abţinut să-l contrazică de teamă să nu-i provoace un rău mai mare decât cel în care se afla acum. Aşa că a confirmat, Da, văd, e minunat. Mai puţin şi tornada asta ciudată va înghiţi pădurea. E fascinant şi apocaliptic, a încheiat ea încercând în zadar să-şi înghită nodul din gât. De unde-i venise ideea cu apocalipsa nu ştia şi nici nu avea de gând să descopere. Niciodată nu mai adusese vorba de Apocalipsă de faţă cu fiul ei de teama contraargumentelor sale raţionale, Mamă, ai uitat că ţi-am dovedit că Biblia e cea mai mare himeră din toate timpurile? Mai-mai să-şi dea cu palma peste gură, când el i-a răspuns cu un Da simplu, suav, plin de subînţeles. Da, mamă, a continuat, parcă vine Apocalipsa Biblică de care-mi vorbeai când eram mai mic. Palma i s-a oprit la o distanţă de zece centimetrii de gură, apoi a picat flască pe lângă corp. Ce se întâmplase cu fiul ei care până mai ieri refuzase orice argument pro-credinţă de orice fel, nu numai cea biblică. Era şocată. Numai în copilărie a mai fost aşa de şocată când tatăl ei a venit acasă beat mort. Era prima dată când ea şi-a văzut tatăl beat. Ştiind că este un om anti-alcool, un om care nu a pus gura niciodată pe băutură, un om care avea o mie de citate în cap care de-abia aşteptau să iasă la suprafaţă, să intre prin urechile profane şi să convertească pe oricine la sfinţenie şi la o viaţă mai sănătoasă în preajma unui Dumnezeu ciudat dar atât de asemănător cu cel din Biblie. L-a privit atunci tremurând. O lacrimă i-a curs pe obraz şi un gând straniu i-a trecut prin cap, Te omor, tată, pentru că mi-ai arătat că eşti făţarnic. A ţipat în mintea ei de copil la el şi aproape că l-a omorât atunci, căci niciodată nu l-a mai privit ca pe un tată adevărat, ci doar ca pe un ipocrit. Niciodată nu au vorbit despre evenimentul cu pricina, niciodată el nu a scos nici măcar un cuvânt ca să-şi justifice beţia din ziua aia, în schimb a continuat cu predicile şi mai îndârjit. A continuat să lovească alcoolicii cu palma pe stradă strigându-le în urechile ciulite, Treziţi-vă, proştilor, nu mai dormiţi, numai dacă vă veţi trezi din somnul lung în care vă aflaţi, veţi vedea realitatea.

Fiul ei continua să se uite pe geam când ea a revenit în prezent. A vrut să-l zguduie. Să-l trezească din somnul în care se afla şi să redevină fiul ei raţional de mai înainte, cel care reprezenta pentru ea echilibrul necesar pentru buna ei funcţionare, pentru a nu deveni o habotnică înfiorătoare ca şi tatăl ei. Întreaga viaţă a luptat cu impulsul irezistibil de a fi ca el, tatăl, care-i inoculase încă de tânără principalele precepte care acum, la maturitate se dezvoltaseră cu rădăcini fibroase şi alambicate peste tot prin mintea ei. Fiul fusese întotdeauna ca un paravan împotriva habotniciei. Nu putea să-l lase aşa. Sigur are febră. A luat-o razna din cauza temperaturii ridicate a corpului. I-a pus dosul palmei pe frunte şi şi-a retras-o ca electrocutată. Era rece ca gheaţa!!! Prima reacţie i-a fost aceea de a da fuga la doctor. Să-l cheme degrabă. Fiul ei avea să moară în curând. E rece ca un mort. De fapt chiar i-a trecut prin minte că ar putea să fie mort. Numai morţii sunt reci. Dar el era mai rece ca un mort. Era rece ca apa îngheţată, ca atunci când atingi iarna gheaţa de pe scoarţa copacilor. Puiule, ce e cu tine, l-a întrebat panicată. Nimic, mamă, îmi beau cafeaua şi dau fuga la serviciu. E prea târziu pentru serviciu, a vrut să-i spună, dar s-a abţinut la timp pentru că pe cer a început şi ea să desluşească un oval mare care se rotea ameţitor pe deasupra pădurii de care îi era frică întotdeauna noaptea. Şi acum se înnoptează. Noaptea păşeşte peste noi, peste pământul pe care trăim zilnic. A căscat gura de uimire. Deci chiar avea dreptate. Din nou nu-i dăduse ascultare. Din nou îl judecase greşit, ca în copilăria lui când el îî punea tot felul de întrebări eretice şi neruşinate la adresa lui Dumnezeu iar ea pleca ochii pioasă şi-i citea în continuare din cartea neagră, cu coperte din piele veche, moştenită de la străbunica, cea mai mare credincioasă din localitatea ei. Da, văd, iubire. Văd!, a exclamat fericită că fiul ei drag avusese dreptate. Văd tot ce vezi tu. Am fost oarbă până acum, dar ochii mi s-au deschis, am fost adormită până azi, am dormit somnul cel lung de care îmi vorbea tata, dar tu m-ai trezit şi mi-ai arătat realitatea, Apocalipsa care ne va curăţa de mizeria noastră de oameni păcătoşi. S-a dus lângă el la geam, au deschis cu palmele suprapuse fereastra şi fulgii înţepăcioşi au intrat năvalnic în cameră. S-au aşezat umăr lângă umăr şi au contemplat în linişte, împăcaţi cu ei înşişi şi cu ce vedeau, ca nişte mieluşei cuminţi şi supuşi, Apocalipsa de deasupra pădurii înnoptate. Nu-i mai era frică de acea pădure. I se părea prietenoasă şi a conchis că lipsa ei de credinţă, lupta ei împotriva instinctului religios moştenit de la tatăl ei îi provoca anxietatea aceea nejustificată faţă de necunoscut şi implicit de întuneric. O lacrimă i s-a scurs pe obraz şi a lăsat în urmă o dâră imperceptibilă de gheaţă. A tras cu ochiul la fiul ei iubit şi inima i s-a făcut mare. Erau numai Ei Doi. Numai ei, mama şi fiul, întru aceeaşi credinţă. Erau la geamul visului. La geamul pe care se va scrie istoria lor personală. Zăpada se apropia vertiginos de ramele ferestrelor. În curând, dacă va mai ninge în ritmul acesta, ei vor fi înghiţiţi de stratul gros de nea. N-au făcut nimic pentru a se apăra de frigul care, o dată cu noaptea, devenea tot mai apăsător şi insuportabil. Au stat acolo nemişcaţi până ce au îngheţat de vii. Până ce Apocalipsa i-a înghiţit. Oamenii care i-au găsit ziua următoare alăturaţi ca două statui la geam, şi-au spus în şoaptă ca n-au mai văzut aşa ceva. Pe cer, deasupra pădurii viscolea necruţător. Zăpada continua să crească. Panica era la tot pasul. Dacă priveai în sus, înspre cer, mii de fulgi ascuţiţi ca săgeţile celor din vechime îţi pătrundeau pupilele. Te obligau să laşi capul, resemnat, în pământ.

Bomba lui Lindronv sau OSS – Proiectul Extincţia Speciei Umane

Creation-hands-L

Nici nu ştiu ce dată este. Cu fiecare zi care trece sunt din ce în ce mai sigur că am rămas ultimul. La început speram că mai devreme sau mai târziu cineva o să mă găsească sau că eu voi găsi pe cineva prin peregrinările mele în căutare de hrană. În urmă cu câteva zile am găsit un grafit, cel cu care scriu acum pe peretele peşterii mele, casa mea de vreo 6 luni încoace. Zona cu verdeaţă e la 15 kilometrii de mine şi devine din ce în ce mai greu să merg zi de zi până acolo pentru a vâna, pentru a culege diverse fructe cărora nici măcar nu le ştiu numele, şi a mă întoarce aici, locul în care sunt în siguranţă, apărat de jivinele care cred că au exterminat ultimele exemplare din specia mea, homo-sapiens, pe parcursul acestor 6 luni de la “catastrofă”. În curând nici eu nu voi mai fi, iar dorinţa de a lăsa ceva în urmă, mă apăsa zilnic, deşi cunosc care sunt posibilităţile ca specia umană să renască şi să găsească scrierea mea pe acest perete de piatră.

Totul a început acum zece ani. Un fizician strălucit, considerat la vremea sa cel mai mare geniu pe care l-a avut Planeta de la începuturi până în prezent, Kesoprowskzy, după o muncă intelectuală titanică de o viaţă a demonstrat matematic existenţa lui Dumnezeu. Nu am cuvinte pentru a descrie valul enorm pe care l-a provocat o asemenea descoperire. Lumea era în extaz. Credincioşii din întreaga lume participau slujbe non-stop, aproape că se uniseră întru acelaşi mesaj Divin, fără precedent în istorie. Câteva luni în şir cele mai mari minţi ale lumii, atei, credincioşi, liber-cugetători  au verificat teoria şi au declarat public, fără nici o obiecţie că e corectă şi că este o chestiune de timp până ce ea va fi demonstrată şi experimental. Peste noapte Kesoprowskzy devenise un Idol al umanităţii. Lucru pe care el nu şi-l dorise niciodată. Fusese toată viaţa un om retras, îşi frecventa chiar şi cercurile sale intime formate din oameni de ştiinţă foarte rar. În public a fost văzut doar de două ori în întreaga sa viaţă. Era chemat la toate posturile de televiziune, articolele lui erau licitate de cele mai mari site-uri şi ziare electronice; numele lui devenise o valoare inestimabilă, iar el cel mai bogat om al planetei. I se scriau biografii care erau cumpărate chiar şi de analfabeţi, cinematografele plăteau sume fabuloase pentru a achiziţiona sutele de filme care arătau pe larg felul cum a descoperit faimoasa formulă MnHI, după cum chiar el a denumit-o. Semnificaţia denumirii formulei a rămas secretă până azi. A refuzat să divulge ce reprezintă acele 4 litere, MnHI. Îmi amintesc că pentru mai bine de trei ani toate războaiele de pe planetă s-au oprit şi că întreaga lume a căzut cumva într-o meditaţie existenţială. Soldaţii au rămas pe fronturi, bineînţeles, dar nu s-a mai descărcat nici măcar o armă. Au fost cei mai liniştiţi ani din istoria culturii noastre. Nici o infracţiune de nici un fel nu s-a produs. Lumea trăia în sfârşit ca în Paradisul pierdut. Interesant, dar după perioada asta lumea a şi-a reluat treptat – treptat obiceiurile zilnice de dinainte de epocala descoperire. Primele focuri de armă au fost trase şi în vreo 4 ani şi ceva, timp în care incapacitatea oamenilor de ştiinţă a atins apogeul, deoarece nu reuşeau să demonstreze experimental teoria lui Kesoprowskzy, totul şi-a reluat cursul normal. Lumea nu mai era un paradis, ci lumea pe care o cunoşteam dintotdeauna direct sau din cărţile de istorie. Dumnezeu era la fel de invizibil ca şi până atunci, chiar dacă i se demonstrase irefutabil existenţa. El putea să fie observat, abstract, matematic, prin formule aşa de complicate şi avansate încât erau doar vreo 20 de oameni pe toată planeta care le înţelegeau, ei fiind de fapt oamenii care o confirmaseră la începuturi. Pentru omul de rând asta nu însemna nimic. El voia să vadă. Să-l vadă pe Dumnezeu, să vorbească cu El, să-i pună mii de întrebări. Pentru omul de rând răbdarea ajunsese la final. Au început să apară, la început foarte timid, ca mai apoi să se extindă pe tot mapamondul, tot felul de teorii ale conspiraţiei care puneau în cârca acelor genii care înţelegeau formulele tot ce se întâmplase în acei câţiva ani, şi anume Starea de Acalmie. Unii strigau în gura mare că Teoria lui Kesoprowszky era o mare minciună la care fuseseră părtaşi toţi cei 20, pentru instaurarea păcii pe Pământ. Oamenii nu plângeau după paradisul pierdut a doua oară, ci ei se cam plictisiseră aşteptând ca Dumnezeu să apară. Adevărata natură umană, carte electronică apărută acum aproximativ doi ani, scrisă de un anonim, care a descris, pe de-o parte şi această paradoxală situaţie în care se afla omenirea, a fost considerată de noua mişcare anti-om, opera unui geniu. Între paginile ei zăceau adormite nişte rânduri care l-au bulversat pe cel mai bun prieten al lui Kesoprowskzy, Lindronv care tocmai desăvârşise Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa. Lindronv era catalogat încă dinaintea prietenul său un al doilea Einstein. Pentru că reuşise să unifice Teoria relativităţii cu Teoria cuantică, rezultând o Teorie atotcuprinzătoare a Naturii. Forţa de premoniţie a cărţii Adevărata natură umană l-a fascinat pe extraordinarul Lindronv care, imediat după ce prietenul său dovedise existenţa lui Dumnezeu, se pornise pe un drum întortocheat şi misterios despre care nu a vorbit niciodată deschis. Care au fost cauzele? Ce l-a inspirat? Sunt misterele cele mai mari ale umanităţii. Lindronv era bulversat de următorul fapt: cum a putut acel anonim să scrie în linii mari despre teoria pe care el o terminase şi încă o ţinea secretă, datorită faptului că era conştient că va provoca revolte cosmice. Nu vorbise despre Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa nici cu cei mai apropiaţi prieteni, niciodată, nici cel mai mic detaliu nu a ieşit din gura sa. Cu mai bine de doi ani în urmă se prefigura o nouă Mişcare, numită de unii ocultă, de alţii, cu mai multe cunoştinţe despre ceea ce predicau acei oameni, drept Organizaţia Secretă S (probabil că S-ul venea de la Science), formată din câţiva oameni de ştiinţă, care ajunseseră în studiile lor la o concluzie catastrofală pentru umanitate, dar încă nedovedită ştiinţific. Probabil că anonimul era unul dintre ei, posibilitate ignorată de Lindronv care auzise despre OSS, dar n-o băgase în seamă aşa cum s-ar fi cuvenit, mai ales şi din cauză că era adâncit în formulele sale, Marea sa Teorie. Mare i-a fost mirarea când a aflat că ceea ce a dovedit el în Teoria finală asupra originilor omului şi despre natura sa reprezenta idealurile celor din OSS şi grelele lor încercări de a enunţa o teorie în legătură cu asta. Bomba urma să explodeze. Dar nu acea bombă care a adus Terra în stadiul actual. Acea Bombă aparţine celor din OSS. Această Mare Teorie reprezintă Unificarea Supremă a tuturor demonstraţiilor matematice din toate timpurile plus încă Una Mai Mare Decât Toate, aceea care Dovedea Ştiinţific Şi Fără Urmă De Îndoială Că Dumnezeu Există şi că Specia Noastră Nu A Fost Creaţia Lui. Că noi, nu am apărut pe cale evolutivă şi nici creaţionistă, că noi, oamenii suntem o eroare majoră în Istoria Planetei. Multiplele interpretări ale teoremei au concluzionat clar că omul are datoria de a se autoelimina şi de a elibera Pământul de sub tirania lui. Divinitatea oricum îi pregătise un sfârşit, dar acesta ar fi bine să nu se întâmple, căci ar fi mult mai dureros decât cel provocat de propria conştiinţă umană, conştiinţa de sine a bolii pe care o reprezentăm. De aici s-a alimentat apogeul OSS a cărei doctrină fusese dovedită de unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor trecute, prezente şi viitoare. OSS lucrase în tot acest timp la o Bombă, dacă-mi este permis să folosesc termenul clasic, dar care nu poate fi numită Bombă în adevăratul sens al cuvântului. Mai bine i s-ar potrivi un termen metaforic, cum ar fi Conştiinţa Supremă. Această bombă, nu mai mare de o valiză de voiaj, avea puterea de a deconstrui sau a distruge numai şi numai creaţia omului de la începuturile sale şi până în zilele noastre, fără a atinge nici măcar cu un “deget” celelalte forme de viaţă de la cele mai involuate, până la cele mai evoluate – Omul. S-a mers pe ideea că singura metodă de extincţie a speciei Homo Sapiens fără a afecta celelalte specii ale Naturii este de a-i distruge în totalitate creaţia. Omul fără uneltele de care este atât de dependent în vremurile noastre nu poate trăi nici măcar o lună. Aşa că Breslovic, părintele Conştiinţei supreme, a detonat Bomba acum aproximativ 6 luni, sub privirile neputincioase ale întregii umanităţi. Bomba a descompus în particule elementare tot ceea ce omul a construit cu mâinile lui, Absolut tot. Nimeni nu ştie care a fost mecanismul Colosalei Conştiinţe Supreme, însă rezultatul se vede. Nu mai există pe faţa pământului decât verdeaţă, ca acum 200 000 de ani. Sub ape a dispărut orice amprentă pe care omul a lăsat-o-n toate formele sale de cucerire. Sub pământ nu mai există nimic care să aducă aminte de om. Tot ce am trimis de-a lungul anilor în spaţiu a fost înghiţit de Vastul Univers. Se poate ca eu să fiu ultimul om. Zilele îmi sunt numărate. Fără aşa de uzualele sisteme de comunicare la distanţă nu am puterea să aflu dacă semeni de-ai mei mai trăiesc sau nu. Mi-am acoperit corpul cu o haină făcută din verdeaţă. E greu să te readaptezi după ce ai fost dezobişnuit de la adaptare mii de ani. Ceea ce mai vreau să specific este că OSS nu era o Organizaţie Ecologică, de felul celor existente acum 50 de ani şi care au dispărut datorită ineficacităţii lor tot prin perioada asta. OSS era un fel de Conştiinţă a Umanităţii comprimată în minţile câtorva oameni geniali. Nu ştiu dacă-mi pare rău pentru finalul acesta. Mi-e frică de moarte. În rest cred că Specia Umană va renaşte în timp. Apoi nu ştiu ce va mai fi.

Anul 2112, Undeva în Norvegia