Dans dans dans

-de ce citesti?

-imi place
de ce imi place
pentru ca ma absoarbe,  ma face sa uit,  imi schimba ideile fixe…

-da,  ideile fixe

-cum sunt ideile fixe?

-ideile fixe sunt ca o inchisoare
esti inchis/a intre zidurile ei
/lor

-sau ei

-da, din moment ce dispar ideile fixe te eliberezi

-spune-mi o idee fixa a ta

-stii cum e, sunt multe idei fixe, dar cand trebuie sa dezvalui una, totul devine complicat

-deschizi o fereastra, nu
sau iti imprastie iluzia ca e buna acea idee, ca te protejeaza

-da, expunand ideile fixe in afara ta le demistifici, devin niste simple idei, descoperi ca nu au nici un fundament, ca sunt absurde

-si ti-e teama?

-nu. de exemplu, uite o idee fixa: tot ce construiesc trebuie sa fie rezistent si din dorinta de a fi asa
intaresc totul si aici si acolo, consum mai multe resurse decat trebuie
si rezultatul e ceva mult mai rezistent decat ar trebui sa fie

…………………………………………………………………………………………………….

-exista nevoia de a lega viata interioara de viata exterioara, prin fundatie, pui fundatie sub idei. nimic nu e de prisos
totul, inclusiv iluziile se pot transforma in realitate, daca stii cum sa legi iluzia de realitate
sa o faci sa ii placa realitatea. fundatia e realitatea

-daca se leaga visul cu realitatea, intrebarea ce e vis si ce e realitate isi pierde importanta, se estompeaza

-devine o intrebare absurda

-ai senzatia uneori ca visam?

-mi-ar placea sa stiu cum sa ma imprietenesc cu visele mele
e foarte probabil ca intreaga viata sa fie cu totul altceva decat stim noi ca este
si da, poate fi chiar un vis
un vis foarte complex
am senzatia uneori ca traim si in trecut si in prezent si in viitor in acelasi timp
astfel se poate explica senzatia de deja-vu
de sincronicitate
-coincidentele-
uimirea ca am mai trait o data ceea ce facem
dar nu ne putem aminti. nefiind un eveniment trecut
normal ca nu ne putem aminti

-am des senzatia de deja vu

-dincolo de explicatia religioasa, amintirile dintr-o alta viata
eu cred ca asta e o metafora
acea alta viata poate fi o viata traita in paralel
de ce suntem asa de obsedati de trecut
de viitor

-da, unii oameni sunt mai sensibili si mai receptivi la legaturi intre lucruri, la conexiuni, coincidente

-eu de exemplu, traiesc in trecut mai mult decat in prezent
dar poate ca trecutul prezentul si viitorul sunt aceeasi fata a aceleiasi realitati
poate ca totul se intampla in acelasi timp
si doar mintea noastra separa
am separat „iubeste” de „fa ce vrei”

-poate suntem in mai multe locuri in acelasi timp. te-ai gandit la scrisoarea lui noica *

-da, acum… oamenii dau la o parte tot ce i-ar putea incurca
tot ce incurca e mai complex decat pot ei cuprinde
si dau la o parte
simplifica
dar acea simplificare nu e neaparat simpla
ea insasi complica dar da impresia ca e simpla

-cred ca pot sa interpretez titlul lui murakami: dans dans dans in legatura cu ce imi scrii tu acum
dansand nu dai lucrurile la o parte
nu iesi din vartejul lumii si nu refuzi conexiunile

-noi refuzam multe conexiuni
asa de multe

-e si o pledoarie pentru intuitie, pentru nedemonstrabil.  da, refuzam

-a demonstra e valabil doar intre oameni

-nu facem ce vrem dansand ci planuind

-lumea in care traim nu e alcatuita numai din oameni
oamenii nu sunt cele mai vechi fiinte de pe pamant
intuitia e universala
demonstratia e pitagoriceasca, nu mi-a venit alt matematiciam in minte
dansul e liber, relaxant, nu darama lucrurile din preajma ci le invita la dans

-exact
nu darama nimic, nu dezechilibreaza, nu distruge

-demonstratia inlatura tot ce nu corespunde cu ea

-dansul e si foarte personal, ca o esenta tare….demonstratia e imprastiata
cand dansezi esti egal cu tine si poti fi peste tot, nu te rupi
imi place cum spui
ai inteles cum am inteles eu titlul

 

* – “Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (…) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută – şi care nu mai are ce face. (…) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!” (Constantin Noica – Scrisoare catre fiul sau)

 

Anunțuri

Obişnuinţa şi plictiseala

Mai întâi obişnuinţa, apoi plictiseala. M-am obişnuit cu tot ce mă înconjoară, am nevoie de ceva nou pentru a mă revitaliza. Pe vremuri, când schimbarea era aşa de rară, oamenii se plictiseau? Dacă s-ar fi plictisit atunci ar fi avut toate şansele să moară de plictiseală cu toţii. Acolo unde noul face parte din procesul natural al lucrurilor, nu există plictiseală. Pe de altă parte, acolo unde noul este impus ca o necesitate pentru supravieţuire, intervine obişnuinţa şi plictiseala.

Cu cât sunt mai multe opţiuni cu atât ne plictisim mai repede de fiecare alegere. Apoi alegem din nou şi ne plictisim din nou de noua alegere, într-o goană absurdă motivată de dorinţa de a experimenta cât mai mult din tot ce ni se oferă. Timpul este deci de aici încolo aliatul cel mai de preţ al noutăţii. Timpul trece, ce-a fost nou nu mai este.

Informaţia nu mai este un lux, ci se poate vorbi mai degrabă de inflaţia informaţională. Moda de orice fel este tot efectul obişnuinţei. Scopul este să culegem cât mai multe din „fauna” prezentă, să cunoaştem şi să dorim altceva, pentru că ne-am plictisit de ceea ce aveam.

Unde se ajunge încercând să cuprindem totul într-o viaţă? În nici un caz la cunoaştere. Posibilitatea de a cuprinde tot e doar o poveste în care nimeni nu crede, la care, pe de altă parte, nimeni nu renunţă. Încercând să faci totul, este acelaşi lucru cu a nu face absolut nimic. Un fel de pierdere de vreme. Dorinţa de mai nou decât noul achiziţionat ne arată cât de ignoranţi suntem atunci când vine vorba de aprofundare.

Aprofundarea ne-a devenit străină. Un turist are la dispoziţie o zi pentru a vizita un oraş. Ce decizie va lua? Va alerga întreaga zi prin acel oraş şi în fuga lui va observa şi va fotografia sau va filma tot ce-i va ieşi în cale? Sau va vizita un singur loc, locul de care se simte cel mai apropiat, despre care a citit sau pur şi simplu îl intuieşte, şi va încerca să observe tot ce este el capabil să observe acolo?

Conştiinţa timpului este mult mai pregnantă acum decât a fost vreodată. Impresia că nu mai am timp pentru a face tot ce mi-am propus, duce la anxietate, la teama de următorul minut, deci la teama de a trăi. Când ai în cap numai presiunea timpului, pe de-o parte, şi multitudinea de lucruri pe care le ai de făcut, pe de alta, ajungi ori să clachezi, să faci o criză, ori să faci totul, uitând de tine.

Uitarea de sine este practicată de tot mai multă lume. Mergi într-un bar şi asculţi despre ce vorbeşte lumea din jur. Nimeni nu vorbeşte despre eu, ci numai despre fapte exterioare, evenimente, întâmplări. Mâine la fel, poimâine la fel: mergând chiar şi în locuri diferite, locuri unde lumea discută, în grupuri, vei observa că discuţiile despre alţii sau despre lucruri sunt primordiale. Oamenii sunt atraşi mai mult de evenimentele externe, decât de cele interioare, pentru că au prea mult ochii deschişi şi privesc numai ce li se spune că e important. A-ţi lua în serios propria persoană şi a discuta pe tema asta, constituie un afront adresat discuţiei. E mai simplu să nu ştii decât să ştii. Ne-am plictisit şi de noi înşine, pentru că ne-am obişnuit cu noi înşine. Şi ne-am obişnuit cu noi înşine pentru că tot ceea ce ştim despre noi e neesenţial.

Omul se plictiseşte pentru că este înconjurat pretutindeni de neesenţial.

Oamenii se plictisesc pentru că s-au îndepărtat de adevăratul lor chip. În consecinţă, întreaga viaţă aleargă în căutarea lui, prin labirintul prezentului, fără să îşi dea seama, trecând în goana lor absurdă de fiecare dată pe lângă el. Unii chiar îl fotografiează, dar, chiar şi aşa, se pierde printre milioanele de poze pe care nu ajungi să le vezi într-o viaţă. Presat de timp şi de obişnuinţă, de nevoile zilnice, de cerinţele zilnice, de absurdul existenţei, de monotonie şi de ideea absurdă că trebuie să faci cât mai mult pentru a avea mult, plictisit până peste măsură de tot şi toate, omul uită esenţialul – viaţa este în altă parte, viaţa este tot ce n-am fost învăţaţi că înseamnă a trăi, a vieţui.