Camera e goală. Înainte era plină. Stă şi nu poate să facă nimic. Nu-şi mai aminteşte cum a început totul. Fiecare gând este întâmpinat de apăsarea timpului care trece. S-a schimbat, ne-am schimbat, probabil acesta a fost primul pas.
De fiecare dată când intră în cameră, chiar şi în drum către cameră: i se arată moartea – o moarte lină îi cuprinde întreaga existenţă. Totul a fost în zadar. Totul se termină la un moment dat, chiar dacă ai impresia că nimic nu se va termina niciodată. A crede că ceva e veşnic înseamnă să contrazici întreaga natură, întregul univers. E ca şi cum începi să te crezi un Zeu, care poate injecta veşnicie în sentimentele minunate pe care le simţi. Camera (…) primeşte de fiecare dată goală şi plină de gri, ca în visele din copilărie pe care încearcă să le mai înţeleagă înainte de a muri total.
De ce a plecat? Unde e acum? Cu cine umblă? De ce şi-a băgat pătura în rucsac? Era noapte şi a privit pe furiş cum îşi dosea o pătură în rucsac. Depinde de context. Când pleci cu o pătură la drum, o faci din diverse motive. Contextul era unul singur. Nu mai avea cale de ieşire din el. Se ducea din nou acolo unde fusese şi în primele nopţi, după ce au decis că totul trebuie să se termine. Nu există altă explicaţie. Este corect să urmăreşti o persoană atunci când simţi că minte? A hotărât că nu e bine să urmărească pe nimeni. Şi dacă ar fi descoperit că tot ceea ce credea este adevărat, ce ar fi rezolvat. Nimic. Aceeaşi suferinţă zi şi noapte. Timpul le şterge pe toate. Timpul trece pentru fiecare mai repede sau mai încet. Finalitatea este una singură. Sfârşitul. În clipa dinainte să-i spună un “Salut” cu o jumătate de gură, credea că noaptea ce avea să urmeze va fi şi ultima. Şi chiar trăia ultima noapte în fiecare zi. Nu se plângea nimănui. Exista, cu suferinţa.
Camera avea un balcon. Îl mai are. O cameră, un balcon, un motan şi un om. Mai era şi un motan prin cameră. Motanul avea chef să iasă afară, cine n-ar fi vrut să evadeze, se gândea. Motanul miorlăie, are chef să iasă afară, asta spune el, e părerea lui. Are şi el o dorinţă. Îl scotea afară, dar afară din instinctul său nu se compara cu afară pe care îl experimenta de fiecare dată pentru prima dată în viaţă. Afară ar fi trebuit să trăiască încă de când era pui. Acum, fiind motan în toată regula nu mai pricepea nimic din acel afară cu blocuri şi maşini, şi oameni, şi întreaga nebunie a unui oraş, scufundat în zgomot. Îl scotea afară şi fugea de exterior. Îl ducea înapoi în cameră şi-l auzea tot timpul miorlăind după un exterior . Cam la asta se rezuma existenţa motanului.
A fi motan este una, a fi om este alta? Nici oamenii nu sunt mai fericiţi. Oamenii se despart pentru că au chef să vadă viaţa altfel. Oamenii se despart pentru că nu le mai convine ceva. Fug de plictiseală, către o altă plictiseală. E o dorinţă ascunsă în fiecare om. E o adiere ciudată peste un viitor imaginat. Un viitor utopic. Speranţa este numai o melodie cântată în surdină, care ne reconstruieşte în fiecare dimineaţă. Suntem nişte abstracţiuni în mintea unui nebun. Nimic mai mult. Când ne gândim la noi… Dar mai bine să trec la personajul acela care stă singur într-o cameră şi aşteaptă ceva. De ce ar mai sta în camera aia dacă nu ar aştepta ceva? Pleci de unde nu-ţi place. Simplu.
Mi-ar plăcea să te vezi şi tu cu cineva aşa cum fac eu, îşi aminteşte că i-a spus. Cum să mă văd cu cineva când încă stăm împreună? Schimbarea intervine când vrem să ne vedem cu altcineva? Motanul miorlăie. Camera e goală. Tristă. E un teatru absurd. Totul. Afară e noapte şi se gândeşte de ce mai stă. Unde să plece. Acasă? Acasă ar fi un afară care nu se potriveşte deloc cu acel afară, pe care şi-l dorea. Afară ar putea însemna orice numai în cameră nu. Până şi un motan simte ce nu i se potriveşte. Afară pentru el este doar o altă nebunie în care îl obligi, ca „stăpân”, să trăiască. Când e prea târziu nu mai există nici un afară. Există doar înăuntru.
Prin cap i se roteşte ameţitor întrebarea: De ce? De ce îi face una ca asta? Nu ar fi fost mai omenesc să aştepte să plece? Unde? Acasă. În momentul în care nu mai există afară, decât undeva în mijlocul sufletului sau al unei amintiri atavice, nu mai e nimic de pierdut. Orice, numai aşa nu. E simplu. O decizie extremă se ia atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Aşa a făcut. Simţea că nu mai are nimic de pierdut şi a plecat noaptea, imediat după ce au hotărât: despărţirea este unica şansă.
Zilele treceau. Nopţile treceau şi ele. Nu se putea concentra în altă parte decât acolo. De ce face asta? Despărţirea include o noua convieţuire, însă cu altcineva. Fugi către altcineva pentru că persoana cu care ai stat până atunci încetează să mai însemne ceva pentru tine. Înainte de asta însemna ceva, poate mult, dar deodată, spui – Gata! Şi pleci. Cam asta e treaba. Simplu ca… Ce îl face pe om să spună gata? Acest Gata simbolizează o revoltă interioară care s-a desfăşurat în spatele cortinei şi s-a dezvoltat în fiecare zi tot mai mult, până când pe gură iese un Gata, nu mai vreau. Şi pleci. Pleci de lângă omul respectiv.
Motanul miorlăie. Obişnuia să-l bată când miorlăia, ca să nu mai miorlăie, până când şi-a dat seama, de parcă era aşa de greu de înţeles, că motanul nu are nici o vină, e o simplă vietate care miorlăie pentru că vrea afară, nu închis între patru pereţi şi un balcon. Şi de atunci nu l-a mai batut niciodată. S-a gândit că sunt amândoi închişi într-o cameră de aceeaşi persoană, care e mai tot timpul plecată. Amândoi au fost păcăliţi, ademeniţi acolo. Au rupt amândoi legăturile cu fostul lor mediu, pentru că li s-a dat de înţeles că acolo vor sta pentru totdeauna şi va fi bine să fie aşa. Amândoi strigă după ajutor pe limba lui. Soarta amândurora este cam aceeaşi: Au fost aduşi de aceeaşi persoană în camera aia apoi au fost părăsiţi. Şi încătuşaţi. Amândoi speră să găsească un afară şi să plece pentru totdeauna din camera aia.
Fragment din ce a scris, în timp ce motanul dormea. Erau doar ei doi şi o cameră goală:
Lacrimile alea erau sincere. La fiecare despărţire plângeam îmbrăţişaţi. Ne doream ca timpul să nu mai curgă. Secunda să fie veşnică. Despărţirea să fie undeva departe. Lua trenul spre casă atunci. Eu îl priveam cum se depărtează, cu o mână agitându-se în depărtare (la revedere) până când dispărea. Trenul cotea, eu porneam înapoi uitându-mă perplex după momentul magic. Atunci mergeam la barul din gară, îmi luam o bere şi mă uitam la şine golit de gânduri. Întors acasă, îmi începeam ziua ca o legumă, prefăcându-mă în zadar că sunt tare şi că nu-mi pasă că plecase, că nu mai e. Ne sunam şi ne continuam zilele: eu într-o letargie totală, fără puterea de a mă rupe de despărţire. Preferam momentul şi suferinţa, aşteptând un miracol, un ajutor extern, care să-mi readucă în braţe totul. De faţă cu alţii nu-mi arătam suferinţa. În sinea mea, nu găseam cale de evadare din blocajul ultimelor clipe petrecute împreună. Numai acolo îmi zbura gândul. Noaptea cădeam în pat. Nu adormeam decât după vreo două ore în care îmi reaminteam fiecare moment petrecut împreună de la începuturi până atunci. Scriam, dar nu izbuteam să mă îmbăt cu apa rece a cuvintelor eliberatoare. Muream în fiecare zi. Cu fiecare reiterare a amintirilor, mă cufundam în pacea eternă, ca dimineaţa să mă trezesc într-o depresie totală. Gânduri încâlcite îmi cereau obsesiv răspunsuri sau replici pe măsură. Nimic de dus la bun sfârşit, decât ziua care la final ne aducea cu un pas mai aproape. Nimic mai mult. Muream şi nu ştiam să strig după ajutor, pentru că nimeni nu mă învăţase să cer ajutor. Pe măsură ce obsesiile cele mai negre puneau stăpânire pe mine tensiunea se dezvolta ca un organism străin în mintea mea injectată cu nebunie. Eram într-un loc de unde nu vedeam nici o urmă de scăpare, eram un animal în agonie, un urlet între pereţii izolaţi fonic. De fapt cine mai eram? Îi scriam scrisori „kilometrice”. Detalii peste detalii care descriau universul meu. Imi ajutam părinţii mecanic, ca un robot.. Nu mai ştim de capul meu. Oare capul meu mai lucra pentru mine? Mai ştia de mine? Se năştea din grăuntele infinitezimal de mic care eram o ură ancestrală faţă de tot ce mă ţinea în lanţuri, faţă de viaţa monotonă care mi se oferea pe tavă de la fiecare cântare a cocosului până ce soarele se bălăcea într-un apus de foc. Mă uitam în ochii animalelor, le simţeam energia molcomă care se mai frământa în ele. Îmi beam cafeaua şi fumam, pe ascuns, devale, privind lacul şi salcâmii înfrunziţi. Eroarea nu putea fi depăşită: acolo unde oricine ar fi făcut pe dracu-n patru să reuşească eu mă stingeam ca un vreasc umed. Câinele stătea lângă mine, era tânăr, acum a îmbătrânit şi nu mai are chef de joacă. Îi scriam multe despre câinele meu jucăuş. Îi scriam multe, aşa de multe, încât a venit o zi în care nu am mai avut ce să ne mai scriem şi am închis şi acest capitol din viaţa noastră. Dacă aş fi ştiut eu atunci când stăteam şi fumam devale gândindu-mă la noi cu disperare că vor veni zilele astea ce aş fi făcut? Îmi judecam aspru părinţii şi nu mă gândeam nici o clipă că reacţia lor poate fi normală. Nu zic că ar fi fost normală, ci doar că puteam măcar să iau în considerare posibilitatea normalităţii. Numai eu aveam dreptate. Căutam înţelesuri subtile în afirmaţiile lor, ca mai apoi să le trântesc pe tavă injurii dintre cele mai josnice. Cine eram atunci şi cine sunt acum? Mă obsedează capacitatea omului de a se schimba şi incapacitatea sa de a detecta momentul schimbarii. Mă obsedează noaptea asta care mi-a adus ceva; nu mai făcusem demult.
Mi-am tăiat rădăcinile. Acum plutesc doar pe undeva, nedefinit, pierdut. Am uitat unde-mi sunt rădăcinile, nu mai am nici o şansă de a mă suda de ele, chiar şi numai de-un firicel viu, rătăcit prin pământurile casei.
bogdan 