Bătrânul mergea pe stradă, cu mâinile-n buzunarele sale mâncate de molii. Se uita cu mirare în stânga şi-n dreapta la oamenii din juru-i, care se mişcau ca electronii în jurul nucleului. Nucleul fiind el. Aşa e când ai termen de comparaţie. Dacă mergeau pe lângă mine numai moşi mai bătrâni ca mine, aş fi avut impresia că alerg lejer pe lângă ei. Drumul către magazinul de haine părea, în condiţiile astea, lung, un calvar la care el era supus numai şi numai din vina ei. De ce a trebuit să-i dea ascultare? Ce mai contează acum? Un tânăr îl loveşte cu umarul, Umerii tineri sunt foarte tari, gândeşte el, în timp ce se echilibrează. Şi el fusese tânăr, ce mama dracu! Şi tânărul acela va ajunge ca el, un moşulică, plin de bale. O tipă de vreo 20 de ani pare să-i facă cu ochiul, el nu dă crezare viziunii şi păşeşte mai departe, se sforţează să accelereze pentru că ştie, nu va mai rezista mult, soarele e mult prea încins, asfaltul e ca soba iarna, lumina îl orbeşte, lumea îl face să simtă în toate oscioarele claustrofobia din copilărie, când a rămas singur în beci şi lumânarea care dădea o urmă de lumină încăperii se stinsese ca prin minune. Coborâse acolo să fure nişte vin şi iată că fapta sa mârşavă îi adusese şi o răsplată pe seamă. Genunchii au început să-i tremure, degeaba încerca să se pună în mişcare, era incapabil din cauza fricii. A stat acolo cu picioarele zgâlţâindu-i-se până când a apărut mătuşă-sa din vecini şi l-a strigat prin toată curtea. El avea numai două opţiuni. Să moară acolo de frig şi de spaimă sau să-i răspundă mătuşii, celebră în toată localitatea pentru cruzimea cu care îl bătea atunci când o supăra cu ceva. Supărare mai mare pentru mătuşă decât să afle că cineva încercase să-i fure vinul nu exista. Şi-a luat inima în dinţi şi a spus sfios, Da. Bineînţeles, mătuşica nu l-a auzit. Avea un dop în urechea stângă ca să n-o tragă curentul de la uşa prietenei. Stătuseră-n bucătărie şi Aia, după cum o numea de faţă cu alţii, nu voia nici de-a dracu să închidă uşa, avea unele probleme psihice încă neelucidate în urma autoanalizei pe care şi-o făcea în fiecare noapte înainte de somn, şi nu suporta uşile închise; o dată îi închisese uşa, mai mult în glumă, să vadă ce va face şi aia a început să fugă în cerc prin cameră, să ţipe, să înjure înjurături pe care ea nu le mai auzise niciodată, ca într-un final să răstoarne masa cu toate bunătăţile pe care le pregătise pentru venirea amantului din delegaţie şi nu s-a oprit din tumultul zăpăceniei decât când mătuşa a trântit uşa. Atunci Aia s-a oprit deodată, a înlemnit şi, stând într-un picior a început să râdă în hohote câteva minute bune. De atunci a preferat să-şi înfigă un dop de plută, sculptat după forma canalului, în urechea stângă, cea care dădea spre uşă. Dopul era spălat în fiecare seară de nepoţel, cu palincă, ca să se decapeze ceara scârboasă depusă în timpul zilei…Da, a zis mai tare şi întâmplarea a făcut ca sunetul să-i intre prin dreapta. A sărit la pivniţă. Normal, şi-a dat seama imediat de intenţiile nepotului. Văzându-l cum tremură, a coborât, l-a apucat de perciuni şi l-a tras afară pe scara care trosnea sub zvârcolirile lui. Nu l-a eliberat până când nu a rămas cu părul ambilor perciuni între degete, încât acum nepoţelul arăta ca un pui jumulit. Sângele îi curgea pe obraji. Mătuşa când vedea sânge nu se oprea, ba dimpotrivă se întărâta, avea o slăbiciune pentru culoarea roşie, un soi de excitaţie o cuprindea, deşi era o baborniţă de vreo 69 de ani, şi făcea şi pe dracu-n patru să vadă şi mai mult, aşa că l-a apucat de părul de lângă răni cu ambele mâini şi a smuls cu putere. Două smocuri mari se odihneau între degetele ei unse cu sânge şi transpiraţie. Un zâmbet sarcastic i-a traversat buzele supte. I-a tras o palmă peste cap şi o alta în plină faţă, a doua plesnind ca atunci când loveşti pielea udă cu biciul. Avea ea o calitate pe care o cunoscuseră toţi cei patru soţi ai ei decedaţi în prezent: capacitatea de a lovi cu palma aşa de tare încât victima era orbită de ameţeală. La fel şi nepotul. Mai-mai să pice. L-a dus de ureche până la poartă, timp în care a cules de pe jos o joardă din stratul gros de araci ascuţiţi de vecinu. Acolo, de faţă cu lumea l-a lovit cu aracul ăla până când nepoţelul, disperat, nemaiţinând cont de nimic, s-a tras înapoi într-atât de tare, încât matuşa hiperexcitată a rămas cu lobul urechii sale între aceleaşi degete bătrâne. Copilul a luat-o la fugă şi de atunci nu s-a mai întors acasă niciodată, nici măcar când a aflat că într-o zi a intrat unu beat criţă peste ea, a vrut s-o violeze, ea s-a lăsat greu, atât de greu încât el s-a enervat şi a călcat-n picioare până când i-a rupt oasele şi i-a zdrobit craniul cu ciocanul de şniţele, care era cam mare, pentru că şi ei îi plăceau hălcile mari de porc.
Magazinul e chiar în faţă. Copilul fugefugefuge anii trec repede aşa cum el fuge de frică şi se opreşte exact în pieptul concav al moşului. A fost o lovitură puternică. Ca de fulger. Oricum nu vedea bine, dar atunci vederea i-a luat-o complet razna. S-a clătinat de două ori, cu degetele a încercat din răsputeri să se apuce de stâlpul semaforului, însă n-a reuşit. A căzut lat pe asfaltul încins. A început să sfârâie, fum palid ieşea din hainele lui ponosite până ce la un moment dat au luat foc. Pe întreg corpul pielea zbârcită a produs băşici care pocneau ca popcorn-ul. Nici un om nu se oprea. Nici un om nu l-a băgat în seamă în tot timpul cât asfaltul l-a gătit ca pe un miel la proţap. Începuse să miroasă a carne friptă, gustoasă. O singură persoană, în timp ce trecea pe lângă acea bucătărie stradală, s-a trezit cu gura plină de salivă, era un om al străzii, un homeless înfometat. A aşteptat să se rumenească bine după care, cu cuţitul său ruginit din vremea războiului a început să-i mănânce trupul bucată cu bucată, până când n-au mai rămas din el decât oasele. Lumea roia în jurul lor care-ncotro.
bogdan 