Dacă ai construit castele în aer, munca ta nu trebuie să se piardă; locul ei este acolo unde trebuie să fie. Acum, trebuie să pui fundaţie sub ele. – Henry D. Thoreau
De 70 de ani n-a băut şi n-a mâncat. Aşa susţine Prahlad Jani, un indian de 82 de ani. Şi continuă. În prezent se află într-un spital din Ahmedabad, este ţinut sub supraveghere de 6 zile, timp în care nu a mâncat şi nu a băut nimic.
Mr Jani, who claims to have left home aged seven and lived as a wandering sadhu or holy man in Rajasthan, is regarded as a ‘breatharian’ who can live on a ‘spiritual life-force’ alone. He believes he is sustained by a goddess who pours an ‘elixir’ through a hole in his palate.
„If his claims are verified, it will be a breakthrough in medical science,” said Dr G Ilavazhagan, director of the Defence Institute of Physiology & Allied Sciences.
So far, Mr Prahlad appears to be standing up to scrutiny. He has not eaten or drunk any fluids in six days, and similarly has not passed urine or a stool in that time. He remains fit and healthy and shows no sign of lethargy. Doctors will continue observing him for 15 days in which time they would expect to see some muscle wastage, serious dehydration, weight loss,and fatigue followed by organ failure. (Sursa – Telegraph)
Un film despre ceea ce am devenit fiind în fiecare zi dominaţi de frică. Despre dorinţă şi durere, plăcere şi grijă, boală şi eliberare, întuneric şi viaţă, despre agresivitate şi poezie.
De fapt fiecare secundă din Antichrist este o poezie.
Un bărbat, o femeie şi un copil. Un film minimalist, din care ieşi cu toată povara lumii în care trăim. O metaforă a prezentului.
Copilul îşi surprinde părinţii făcând dragoste. Mama nu se poate desprinde de plăcerea sexuală pentru a-şi salva copilul de la moarte. Plăcere sexuală=păcat=femeie păcătoasă(biblie)=dorinţă de moarte. Mai mult, imposibilitatea de a renunţa la plăcere pentru a-şi salva copilul îi hrăneşte credinţa potrivit căreia ea este diavolul sau personificarea răului. Plăcerea primează. Şi nu oricare: cea sexuală, plăcerea cea mai damnată a creştinismului. Cazul ei o aduce la concluzia că toate femeile sunt păcătoase prin natura lor, adică pentru faptul că sunt femei.
Vinovăţia dusă la extrem de către maestrul extremelor, Lars von Trier.
Violenţa nu este decât prelungirea sentimentelor ambigue şi antagonice pe care le experimentăm zi de zi.
Violenţa are o singură limită reală, moartea. Acţiunea filmului merge către moarte, la fel cum viaţa merge către moarte.
Viaţa este o înşiruire de violenţe. Viaţa este haos. Haosul domneşte!
Din cauza vinovăţiei nefireşti, provocată de moartea fiului, femeia începe să se creadă răul absolut. Îşi personifică răul, îl atribuie pădurii încâlcite prin care ochii nu pot vedea liber, pădurii misterioase, care nu se lasă privită în profunzime, decât dacă ai curajul să o străbaţi, să intri pe picioarele tale în inima ei. Pădurea este necunoscutul, întunericul, pericolul. Este imaginea Diavolului. Iar întunericul minţii nu poate decât să intensifice desişul crengilor, al frunzelor, al ierbii, al zgomotelor, al paşilor…Mintea ei este ca pădurea în care a început totul. Şi pădurea este haosul, imprevizibilul şi teroarea. Se zbate între viaţă şi delir în fiecare zi. Nu se poate depărta de amintirea accidentului. Copilul stă în picioare pe pervaz şi ea îl priveşte în timp ce gustă din plăcerea trupească şi păcătoasă. Prin tot ce face vrea să dovedească existenţa Diavolului, vrea să îşi arunce vinovăţia în spatele unei himere universal acceptate ca fiind sursa tuturor relelor de pe pământ. Femeile din secolul 16, torturate în fel şi chip, omorâte cu cruzime, numai pentru că erau femei, pe care, înainte de evenimentul tragic, le apăra cu fervoare, acum devin culpabile, iar torţionarii lor nişte sfinţi care făceau ceea ce trebuia făcut. În ce se poate transforma un amalgam de scene sexuale explicite şi agresivitate? – dacă spun artă cinematografică, nu mă crede nimeni, până nu vede; dacă spun, un film sado-masochist care se termină teribil, parcă mai trezesc curiozitatea ici-colo.
O luptă între natural şi supranatural. O luptă între o femeie care vrea să moară şi un bărbat care nu vrea să o lase să moară. Doi oameni a căror singură cale către linişte este răul: a ei aproape în tot filmul, a lui, la sfârşit. Ghindele care cad pe acoperişul cabanei – demistificarea supranaturalului prin explicaţii raţionale.
Filmul pare uneori anti-feminist, deşi nu are a face cu asta, din moment ce societatea este cea care dictează de cele mai multe ori cine trebuie să fim în situaţia x sau y. Societatea are reţete şi pentru femei şi pentru bărbaţi. Fiecare ar trebui să se comporte aşa cum e programat, aşa cum îi dictează istoria: serie de evenimente descrise de oameni. Femeile, ca şi bărbaţii, îşi au locul lor în istorie şi în anumite cazuri, cum ar fi cel din filmul Antichrist, tragedia le aşează faţă în faţă cu societatea patriarhală, care zice că femeile sunt rele, sunt păcătoase, sunt viclene; e o scenă în care ea îi spune lui: O femeie care plânge este o femeie vicleană.
Ce să mai zic, Lars von Trier rămâne unul dintre regizorii mei favoriţi. Antichrist merită văzut, chiar dacă e un film bolnav şi pornografic, urât şi scârbos, sângeros şi violent. Merită văzut pentru că te face să închizi ochii de oroare şi să ţi-i întorci către interior, ca să observi ce a mai rămas autentic din tine.
Oh, it’s a mystery to me
We have a greed with which we have agreed
And you think you have to want more than you need
Until you have it all you won’t be free
Society, you’re a crazy breed
Hope you’re not lonely without me…
When you want more than you have
You think you need…
And when you think more than you want
Your thoughts begin to bleed
I think I need to find a bigger place
Because when you have more than you think
You need more space (lyrics)
La şcoală începe viaţa. Nu viaţa pe care ţi-ai ales-o. Nu. Viaţa impusă de majoritate. Toţi copiii unei clase formează o micro-societate, bazată pe reguli, dintre care cea mai importantă este, Dacă nu eşti cu noi eşti împotriva noastră. Un mini-sistem dictatorial ia naştere.
Societatea se naşte din şcoli. Şcoala se reflectă în societate. Copilul ia pistolul tatălui şi îşi omoară colegii. Cine e vinovat? Întrebare fără sens atâta timp cât răspunsul este sigilat, inaccesibil. Vina trebuie să fie personală sau de grup. Sistemul nu se va autoînvinovăţi niciodată.
Iei nişte copii din diverse medii sociale, îi pui într-o clasă şi îi obligi să convieţuiască mai mulţi ani zi de zi. Copiii vor pune în scenă acolo ceea ce văd zi de zi pe afară. În clasă vor fi regi şi regine, persecutaţi şi luptători, singuratici şi populari, sadici şi neadaptaţi. Asta e societatea în care trăim. Copiii copiază ceea ce văd. Măsurile extreme pe care le iau cei care nu vor să fie ca alţii, pentru a se apăra de tirania majorităţii, sunt, pe de o parte, juste şi, pe de altă parte, incriminabile. Dar, oricum ar fi, sunt copiate. Ce se întâmplă în unele şcoli, se întâmplă de mii de ani la nivel macro. Cine poate judeca? Societatea? Dar ea a creat haosul. Cum poate un haos să judece un alt haos?
Spui, el a omorât, e rău, pentru că a omorât. Ţi se spune, Dar uite ce a păţit! A omorât pentru că i s-a întâmplat asta. Şi ce dacă i s-a întâmplat asta, orice i s-ar fi întâmplat nu-i justifică fapta. Apoi, eşti din nou întrebat, Poţi să te transpui în pielea acelui om, să verifici pe pielea ta adevărul?
Iei nişte copii şi îi îngrămădeşti într-o clasă. Îi obligi să se comporte responsabil, ca nişte adulţi sau, cel puţin, vrei să-i duci pe drumul pe care îl au adulţii, chiar dacă adulţii nu sunt cele mai bune modele întotdeauna. Copiii au profesori care îi învaţă lucruri de care, de cele mai multe ori, nu sunt interesaţi. Se plictisesc la ore, lecţiile predate nu au legătură cu universul lor. Când fac prostii li se spune că se comportă copilăreşte. Cum ar putea să se comporte un copil? Nu. Un copil trebuie să fie adult, chiar dacă e copil!
În insulele Feroe, e o sărbătoare în fiecare an în care tinerii omoară delfini pentru a arăta că sunt adulţi şi maturi. Ăsta da obicei!
Obiceiul ăsta se cheamă grindadráp, este necomercial şi este organizat de locuitorii de acolo.
Cum nu se poate mai rău: Omor de plăcere, pentru a dovedi ceva mulţimii, care asistă şi probabil aplaudă şi încurajează tinerii să înfigă mai bine cârligele în delfini.
Asta îmseamnă să fii adult şi matur – să omori delfini, să te scalzi în sângele lor, să fii aplaudat de turma de gură-cască de pe margine.
A fi adult şi matur înseamnă să fii puternic fizic, să dovedeşti asta omorând. Unde e transformarea spirituală (psihică), aici? Omul adult şi matur trebuie să ştie să omoare nu să gândească.
Delfinii Calderon se apropie de oameni din curiozitate.
Şi oamenii… Ce fac oamenii? Fac ce ştiu ei mai bine. Se vede în imagini. Civilizaţia care îşi arată adevărata faţă. Civilizaţie clădită pe mult sânge.
Ceva asemănător aici. Cu deosebirea că ăştia o fac pentru bani. Tot o tâmpenie.
Cercetatorii au ajuns la concluzia ca personalitatea agresiva, netoleranta si temperamentala ar putea reprezenta apanajul unei naturi evoluate. = > Aici
bogdan 
