Dilema ariciului

Ce fac aricii pentru a se încălzi când e frig? Se străng laolaltă. Dar problema intervine în momentul în care sunt mult prea apropiaţi. Se pot înţepa între ei. Singura soluţie este compromisul. Se vor aşeza împreună astfel încât să nu fie răniţi de ţepii celuilalt şi să obţină cât mai multă căldură. Vor renunţa astfel la o parte din căldură, pentru confortul de a nu fi înţepaţi. Aricii chiar dacă au tendinţa unor relaţii foarte apropiate, nu pot evita problemele unor unei apropieri exagerate.

Asemănarea dintre arici şi oameni este mai mult decât evidentă din acest punct de vedere.

Schopenhauer şi Freud s-au folosit de situaţia asta pentru a descrie faptul că apropierea intimă dintre oameni nu se poate produce fără „răni”, de unde rezultă un comportament precaut şi relaţii superficiale…

Mai multe despre dilema ariciului, aici.

Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim numai o parte din acest tablou.

Oamenii care nu sunt împăcaţi cu ei înşişi nu pot shimba mare lucru în lumea asta. Schimbarea se produce natural de la individ către comunitate. Dacă fiecare om ar fi el însuşi, n-ar mai fi nevoie de schimbare. A fi se poate confunda cu originalitatea, dar şi cu asemănarea. Nu poţi fi tu, dacă eşti conştient că eşti tu. Nu poţi fi tu dacă nu eşti conştient că eşti unic. Paradoxal, suntem şi nu suntem entităţi separate de restul lumii. Extremele separă şi lumea este antrenată să le accepte. Peste tot în jur există şi nu există separaţie deopotrivă. Tu vezi numai cine eşti. Nu te poţi împăca cu cine eşti dacă nu observi întreaga hartă a conexiunilor dintre tine şi oricine şi orice, dar şi între tine cel exterior şi interiorul tău ascuns, pe care numai tu îl cunoşti. Lumea asta nu e logică, oricât de logică ar părea. Noi, oamenii am creat o lume raţională, paralelă sau suprapusă cu lumea originară. Lumea asta este paradoxală, este lumea în care albul este şi negru, negrul este şi alb, binele este şi rău, răul este şi bine, în care binele curge prin rău, iar răul, prin bine, în acelaşi moment; lumea în care extremele nu există şi există chiar în momentul în care clipeşti. Oamenii nu sunt împăcaţi cu ei înşişi şi pentru că nu găsesc o logică acolo unde, implicit, nu există nici o logică, ascultând de vocea care le spune că orice are un sens, orice poate fi explicat.  Sensul este tocmai lipsa sensului şi lipsa sensului este chiar sensul. Oamenii caută explicaţii, caută un fir epic, caută poveşti de care să se agaţe, când povestea cea mai interesantă se află  în ei toţi laolaltă şi în fiecare dintre ei. Există doar o singură poveste, care înglobează în ea toate poveştile existente şi inexistente. Nu e nimic nou, dar totul poate fi nou, în funcţie de capacitatea noastră de percepţie. Realitatea nu e doar una, ci poate fi şi oricare dintre realităţile personale ale fiecărui om. Dacă vrei să ştii ce e totalitarismul, atunci fi mai atent la tirania extremelor, la tirania lui ori-una-ori-alta. Vei găsi exemple peste tot în viaţa ta, de la naştere, pănă în prezent. Surprinzător şi cunoscut e fiecare moment din existenţa noastră trecută, prezentă şi viitoare. Ieri, azi şi mîine coexistă chiar acum, dar sunt şi separate. Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim  numai o parte din acest tablou…

To see a world in a grain of sand
And a heaven in a wild flower,
Hold infinity in the palm of your hand
And eternity in an hour.

(Auguries of Innocence – William Blake)

Unde voi ajunge? Când? Nu ştiu. Nici nu mă interesează.

Nu mai ştiu câte zile au trecut. Poate 10, poate 20, poate 50. Nu ştiu. Când las totul să curgă în voie dispare conştiinţa curgerii. Sunt un val, nu mai ştiu de unde am pornit, dar ştiu că o dată ajuns la mal, nu voi muri, ci voi reveni acolo de fiecare dată, atâta timp cât valurile vor exista. Cu fiecare zi care trece, las în urma mea mult gol şi nu mă gândesc că golul e înrudit cu nimicul; şi golul există la fel ca preaplinul, uneori se confundă cu el, dacă nu îl definesc ca un spaţiu în care nu există nimic. Importanţa mea dispare. Cine sunt eu nu este suma tuturor zilelor în care am realizat ceva, ci suma tuturor zilelor în care am curs liber printre obstacolele universului. Obstacol nici nu e cuvantul cel mai potrivit. Obstacolele sunt invenţia gândurilor noastre. Eu sunt suma tuturor momentelor în care am stat uitându-mă pe pereţi cu mintea goală. Cele mai frumoase experienţe ies din cele mai „nesemnificative” momente. Importanţa, o dată dispărută, lasă locul vieţii. Sunt un animal într-o cuşcă, care se se gândeşte zi de zi că a fost liber cândva. Gândurile sunt produsul îngrădirii. Gândurile dinafara gardului nu au limite. Există, dar sunt construite altfel. Am uitat să mă gândesc ca înainte de prima amintire pe care o am. Unde voi ajunge? Când? Nu ştiu. Nici nu mă interesează.