1:19

Trăieşti prea mult în Realitate. Încearcă să visezi mai des!

 

 

Anunțuri

Dans dans dans

-de ce citesti?

-imi place
de ce imi place
pentru ca ma absoarbe,  ma face sa uit,  imi schimba ideile fixe…

-da,  ideile fixe

-cum sunt ideile fixe?

-ideile fixe sunt ca o inchisoare
esti inchis/a intre zidurile ei
/lor

-sau ei

-da, din moment ce dispar ideile fixe te eliberezi

-spune-mi o idee fixa a ta

-stii cum e, sunt multe idei fixe, dar cand trebuie sa dezvalui una, totul devine complicat

-deschizi o fereastra, nu
sau iti imprastie iluzia ca e buna acea idee, ca te protejeaza

-da, expunand ideile fixe in afara ta le demistifici, devin niste simple idei, descoperi ca nu au nici un fundament, ca sunt absurde

-si ti-e teama?

-nu. de exemplu, uite o idee fixa: tot ce construiesc trebuie sa fie rezistent si din dorinta de a fi asa
intaresc totul si aici si acolo, consum mai multe resurse decat trebuie
si rezultatul e ceva mult mai rezistent decat ar trebui sa fie

…………………………………………………………………………………………………….

-exista nevoia de a lega viata interioara de viata exterioara, prin fundatie, pui fundatie sub idei. nimic nu e de prisos
totul, inclusiv iluziile se pot transforma in realitate, daca stii cum sa legi iluzia de realitate
sa o faci sa ii placa realitatea. fundatia e realitatea

-daca se leaga visul cu realitatea, intrebarea ce e vis si ce e realitate isi pierde importanta, se estompeaza

-devine o intrebare absurda

-ai senzatia uneori ca visam?

-mi-ar placea sa stiu cum sa ma imprietenesc cu visele mele
e foarte probabil ca intreaga viata sa fie cu totul altceva decat stim noi ca este
si da, poate fi chiar un vis
un vis foarte complex
am senzatia uneori ca traim si in trecut si in prezent si in viitor in acelasi timp
astfel se poate explica senzatia de deja-vu
de sincronicitate
-coincidentele-
uimirea ca am mai trait o data ceea ce facem
dar nu ne putem aminti. nefiind un eveniment trecut
normal ca nu ne putem aminti

-am des senzatia de deja vu

-dincolo de explicatia religioasa, amintirile dintr-o alta viata
eu cred ca asta e o metafora
acea alta viata poate fi o viata traita in paralel
de ce suntem asa de obsedati de trecut
de viitor

-da, unii oameni sunt mai sensibili si mai receptivi la legaturi intre lucruri, la conexiuni, coincidente

-eu de exemplu, traiesc in trecut mai mult decat in prezent
dar poate ca trecutul prezentul si viitorul sunt aceeasi fata a aceleiasi realitati
poate ca totul se intampla in acelasi timp
si doar mintea noastra separa
am separat „iubeste” de „fa ce vrei”

-poate suntem in mai multe locuri in acelasi timp. te-ai gandit la scrisoarea lui noica *

-da, acum… oamenii dau la o parte tot ce i-ar putea incurca
tot ce incurca e mai complex decat pot ei cuprinde
si dau la o parte
simplifica
dar acea simplificare nu e neaparat simpla
ea insasi complica dar da impresia ca e simpla

-cred ca pot sa interpretez titlul lui murakami: dans dans dans in legatura cu ce imi scrii tu acum
dansand nu dai lucrurile la o parte
nu iesi din vartejul lumii si nu refuzi conexiunile

-noi refuzam multe conexiuni
asa de multe

-e si o pledoarie pentru intuitie, pentru nedemonstrabil.  da, refuzam

-a demonstra e valabil doar intre oameni

-nu facem ce vrem dansand ci planuind

-lumea in care traim nu e alcatuita numai din oameni
oamenii nu sunt cele mai vechi fiinte de pe pamant
intuitia e universala
demonstratia e pitagoriceasca, nu mi-a venit alt matematiciam in minte
dansul e liber, relaxant, nu darama lucrurile din preajma ci le invita la dans

-exact
nu darama nimic, nu dezechilibreaza, nu distruge

-demonstratia inlatura tot ce nu corespunde cu ea

-dansul e si foarte personal, ca o esenta tare….demonstratia e imprastiata
cand dansezi esti egal cu tine si poti fi peste tot, nu te rupi
imi place cum spui
ai inteles cum am inteles eu titlul

 

* – “Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (…) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută – şi care nu mai are ce face. (…) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!” (Constantin Noica – Scrisoare catre fiul sau)

 

Dumnezeu

Dumnezeu nu ştie că e Dumnezeu. Dacă ar ştii, nu am mai exista.  Trăieşte printre noi. E la fel ca noi şi noi suntem în mintea lui.

Dumnezeu este o entitate aflată undeva, este separat de noi. De acolo priveşte teatrul terestru. Şi uneori aruncă cu fulgere în noi, când o luăm pe lângă scenariu.

Fiecare om este Dumnezeu şi nimeni nu e conştient de asta.

Dumnezeu nu există, pentru că întregul bagaj de percepţii dovedeşte această afirmaţie.

Dumnezeu este imposibil de cunoscut obiectiv, dar există cumva.

Dumnezeu este un personaj inventat de cel mai mare gânditor al tuturor timpurilor. Este deci un cuvânt rostit de mulţi, mulţi oameni. Cel mai folosit cuvânt din istorie.

Dumnezeu este natura din jurul nostru. Toată materia şi antimateria. Întregul Univers. Toate dimensiunile probabile. Toate Universurile paralele. Tot, absolut tot, în afară de noi.

Dumnezeu este coşmarul oricărui ateu.

Dumnezeu este un vis care generează alte vise. Un vis care visează.

Dumnezeu este fără început şi fără sfârşit.

Dumnezeu este Trebuie.

Şi aşa mai departe…

…Viaţa începe undeva, continuă incert şi se sfârşeşte relativ…

Partea ascunsă

FANTÁSTIC, -Ă, fantastici, -ce, adj. 1. Care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație; ireal, fantasmagoric, fabulos. ♦ Literatură fantastică = gen de literatură în care elementul preponderent îl constituie imaginația, irealul. 2. Care pare o plăsmuire a imaginației; p. ext. extraordinar, grozav, de necrezut. ♢ (Adverbial) Produs fantastic de scump. 3. (Despre oameni) Ale cărui idei sau fapte au un caracter fantezist, bizar. – Din fr. fantastique, lat. phantasticus. (dexonline.ro)


„Your vision will become clear only when you can look into your own heart. Who looks outside, dreams; who looks inside, awakes.” (Carl Gustav Jung)

„The human psyche shows that each individual is an extension of all of existence.”(Stanislav Grof)

„Yesterday is but today’s memory, tomorrow is today’s dream.” (Kahlil Gibran)

„There is a similarity between the LSD effects and the experiences associated with the process of dying.” (Stanislav Grof)

„Subatomic particles do not exist but rather show ‘tendencies to exist’, and atomic events do not occur with certainty at definite times and in definite ways, but rather show ‘tendencies to occur’.” (Fritjof Capra)

”Creative activity could be described as a type of learning process where teacher and pupil are located in the same individual.” (Arthur Koestler)

Partea ascunsă.

Suntem învăţaţi să credem că nu există nimic fantastic, că nu există decât în minţile noastre, nu şi în lumea reală. Copiii trăiesc mai mult în lumi fantastice decât în realitate. Ei au voie să vadă alte lumi pentru că sunt copii şi încă nu sunt folositori pentru societate.

Realitatea este formată din evenimente şi din fapte programate minuţios de legi ale fizicii. Tot ceea ce este dincolo de realitate este doar în mintea noastră. Să nu lăsăm fantasticul să evadeze din noi pentru că atunci vom fi damnaţi de cei din jurul nostru, chiar şi de specialişti, care ne vor îndosaria cu verdictul clar: nebunie.

Realitatea este descrisă numai de legătura fără echivoc între cauză şi efect. Când legătura este aparent inexistentă, nu mai există realitate, ci doar poveşti, mituri, absurdităţi, nebunie, minte bolnavă, ciudăţenie, damnare s.a.m.d.

Copilul este învăţat progresiv, pe măsură ce creşte, să facă distincţie între lumea reală şi lumea din capul lui, altfel intră în domeniul patologicului. Este învăţat să adere treptat treptat la părerea majorităţii, potrivit căreia pentru a fi un om cu viitor trebuie să vadă numai ce i se dă voie să vadă, numai ce există cu adevărat, deoarece ceea ce are voie să vadă este într-adevăr tot ce există cu adevărat.

Legile fizicii descriu realitatea. Orice există dincolo de aceste legi nu mai este real.

Legile fizicii sunt descoperite de oameni, testate de oameni, enunţate de oameni. Realitatea este o sumă de legi unanim acceptate de întreaga societate. Legile trebuie să fie mai întâi acceptate de majoritate, ca abia mai apoi să li se dea voie să descrie realitatea. Realitatea este descrisă de oameni.

Relaţia omului cu realitatea este strâns legată. Orice modificare a acestei prietenii poate să dărâme o organizare păzită cu străşnicie.

Relaţia dintre natură şi realitate este ca relaţia dintre întreg şi parte. Realitatea este doar o parte a naturii, nu este o descriere absolută a ei.

Oamenii au decis că această descriere evazivă este cea mai potrivită pentru a perpetua o societate clădită pe doctrina supunerii: există doar ce ni se spune că există, restul este fantastic. Ca şi cum ai ţine legat un câine întreaga viaţă, zi de zi şi l-ai elibera la bătrâneţe. Câinele va rămâne în raza lanţului până când va îndrăzni să părăsească realitatea descrisă de lanţ şi să păşească în lumea fantastică din afara sa.

Asemenea câinelui vedem doar la depărtare de noi o altă lume, privim către locurile unde nu putem ajunge din cauza lanţului. Reuşim doar să le analizăm vag, fără să punem piciorul în tărâmurile interzise.

Frica de necunoscut ne este implantată în minte de adepţii realităţii. Întunericul este rău pentru că are calitatea de a ascunde de ochii noştri realitatea. Tot ceea ce ascunde realitatea şi lasă liberă privirea către alte dimensiuni este rău. În întuneric sunt monştrii. În întuneric este Diavolul care te priveşte şi te poate mânca. Împărăţia întunericului, s.a.m.d.

Religia cea mai puternică de pe pământ este Cultul Realităţii. Nu există nici o religie mai puternică. Nicăieri. Dumnezeul acestei religii este paradigma în vigoare. Întreabă orice om în ce crede mai mult, în Realitate sau în Dumnezeul oricărei religii. În cel mai rău caz va spune că realitatea este însuşi Dumnezeu.

Când suntem în stare de veghe pupilele ne sunt îndreptate către exterior, când dormim ochii se răsucesc către interior. Asta spune multe despre natura umană. Visele sunt fantastice. Am avut un coşmar. E doar un coşmar. Doar un coşmar. Doar o plăsmuire a fantasticului din fiecare. Dar dacă visul se transformă în realitate? Visul de peste noapte se transformă în evidenţă peste zi. Atunci închidem din nou ochii şi mergem mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Realitatea este ca un sistem totalitar al cărui principal scop este abolirea visării de orice fel.

Visezi mult! Visează mai puţin şi trăieşte în realitate, omule. Se clădeşte ideea că omul este sinonim cu realitatea. Omul este real.

Visul este tot ce i-a mai rămas omului matur din lumea fantasticului.

(În pozele de mai sus – Quantum Man

According to quantum physics, the world is fundamentally quite different than it seems. For example, matter can be demonstrated to have a wave-like quality associated with its motion. Quantum physics describes a moving object as consisting of waves oriented perpendicular to its direction of motion. Drawing inspiration from that image, artist Julian Voss-Andreae has created an image of a walking human as a quantum object. Made up of thin, vertically oriented steel sheets representing those waves, the 8’ (2.50 m) tall sculpture is a metaphor for the counter-intuitive world of quantum physics. Symbolizing the dual nature of matter with the appearance of classical reality on the surface and cloudy quantum behavior underneath, the sculpture seems to consist of solid dark steel when seen from the front, but dissolves into almost nothing when seen from the side.) – sursa

Gândacul roşu

– La cine te gândeşti când te masturbezi?

– La gândacul de care v-am mai povestit. Cel care-mi apare des în vise.180px-Cockroach_closeup

– Aha… mai exact, ce simţi când te gândeşti la gândacul ăsta?

– E straniu, nici eu nu înţeleg prea bine. Simt… că mi se urcă tot sângele în creier. Şi o excitaţie imposibil de descris. Ca şi cum toţi favoriţii mei sunt adunaţi în acelaşi loc şi mă doresc pe mine şi numai pe mine.

– Ai încercat vreodată să te abţii? Să-l ignori?

– Mi-e frică să-l ignor. Numai la gândul că aş putea să-l ignor mă apucă o febră însoţită de frisoane. Nu mă pot controla. Este deasupra mea. Mă controlează. Total.

– Mi-l descriai ca fiind roşu.

– Da.

– Ţi l-ai imaginat vreodată negru?

– Nu.

– Vrei să încerci acum?

– Ok.

Gândacul era în mintea ei. Chiar era Roşu. Îi digera creierul în fiecare secundă. Creierul ei, dintr-o clipă-n alta, putea fi înlocuit de un gândac roşu şi soios. Când psihologul i-a cerut să şi-l imagineze negru, ea  a făcut un efort enorm de a vizualiza acel gândac într-o altă culoare decât cea cu care era familiarizată. Câteva secunde gândacul şi-a schimbat culoarea. A devenit negru ca smoala. Atunci a simţit o uşurare şi o scădere a tensiunii erotice. Gândacul negru n-o mai excita la fel ca cel roşu.

– Cum e?

– Mai bine.

– Povesteşte-mi despre visul de azi-noapte.

– Vă daţi seama ce mă puneţi să fac?

– Da. Lasă totul la o parte şi povesteşte-mi. Vreau să te ascult.

– Era undeva departe de mine. Mă privea. Atent. Avea multe picioare strălucitoare, roşii, ascuţite. Era pe poziţie de fugă. Dar n-a fugit. Mi s-a părut frumos. Pentru prima dată-n viaţă am constatat că un gândac e frumos, foarte frumos, chiar atrăgător. Concomitent, o teamă nejustificată mă poseda. Era intensă şi realistă. Afară se însera. Drumul pe care eram se îngusta în depărtare, copacii urmăreau linia sa de-o parte şi de alta şi se legănau după rafalele vântului. Vine furtuna, m-am gândit. Trebuie să iau gândacul cu mine în casă. Dorinţa de a-l băga în buzunarul bluzei era insuportabilă. Gândacul nu părea panicat din cauza vremii. Stătea locului şi mă fixa cu statura sa impozantă. M-am apropiat de el. N-a fugit. Mi-a aşteptat degetele până când s-au apropiat de crusta sa. Până când l-au atins. Atunci am simţit. Da, cel mai mare regret al vieţii mele. Indescriptibil. Făcusem cea mai mare greşeală. Nu mai era cale de întoarcere. Rolurile s-au inversat atunci. Gândacul a devenit o fiinţă care voia să pună mâna pe mine, iar eu o simplă victimă. Eu trebuia să scap de el pentru totdeauna şi n-o puteam face decât exterminându-l. Pentru asta trebuia să-l las să ajungă între degetele mele, apoi să-l zdrobesc, să-l rup în bucăţele. Chiar aşa am făcut. După ce m-a prins, ajungând între degetul mare şi cel arătător, am fugit cu el în curte. Căutam un borcan cu capac să-l bag înăuntru ca să-mi acord timp…timp pentru a alege cea mai bună cale de a-l distruge pentru totdeauna. Borcanul era de negăsit. Degeaba căutam disperată. Nu găseam nici un recipient ermetic. În tot acest timp gândacul încerca să scape. Mă înţepa cu picioarele lui ascuţite care mă îngrozesc în starea de veghe. Sentimentul că gândacul era răul absolut, metamorfoza lui, a prietenului meu, mă îndemna să grăbesc pasul. L-am pus pe o porţiune cimentată şi am apăsat cu degetul mare pe el până când a crăpat, s-a auzit o trosnitură şi corpul i s-a rupt în două. Se zbăteau cele două jumătăţi şi eu le priveam înspăimântată. Trebuia să moară. În acele momente aveam impresia clară că i-am făcut un rău de nedescris lui şi în acelaşi timp că am scăpat de cea mai mare pacoste care putea exista şi care, lăsată în viaţă, m-ar fi putut aduce în preajma morţii. Continua să se mişte. L-am zdrobit cu degetul şi mai tare. Picioarele unei jumătăţi, nu mai reţin care, s-au agăţat de degetul meu. M-au înţepat cu furia fiarei încolţite. Atunci m-am trezit. Regretul m-a copleşit. Făcusem rău celei mai dragi fiinţe. Dar el… Este în mine, o ştiu. El m-a prins pe mine, nu eu pe el. El mă devorează, mă zdrobeşte şi nu invers.

– Ai mai povestit cuiva despre gândacul ăsta?

– Nu.

– Astăzi vreau să faci tot ce-ţi stă în puteri să ţi-l imaginezi negru. Să vii mâine să-mi spui dacă l-ai mai visat. Mai vreau să-i povesteşti soţului tău despre analogia dintre el şi gândac. E foarte important.

– Dar nu pot. Dacă i-aş spune că am visat un gândac care era şi nu era el m-ar părăsi.

– De ce?

– Nu pot să vă spun.

La unul dintre picioarele scaunului pe care stătea doctorul era un gândac mare. Ea l-a observat înainte de-a deschide uşa, când l-a salutat încă o dată pe doctorul pe care-l respecta din tot sufletul.

– Uite un gândac, l-a avertizat ea.

În minte, pentru o secundă, îi dispăruse orice rămăşiţă a visului. Reacţionase exact ca o fiinţă normală care vede un gândac, fără prea multă teamă, ci doar cu puţină scârbă datorată fiinţei dezgustătoare.

– Unde?

– Jos, la piciorul scaunului.

Doctorul se uită la piciorul scaunului. Vede gândacul. Se apropie tot mai mult cu ochii de el. Nu-i venea să creadă?

– Da, acolo.

Doctorul a rămas ca o statuie în poziţia aia ciudată, aplecat de pe scaun, cu privirea aţintită spre insecta scârboasă.

– Lăsaţi-l să trăiască, nu-l omorâţi.

Doctorul nu dădea semne că ar asculta-o. Nu se mişca. Atunci, ea se uită pe fereastră. Copacii erau îndoiţi cu tot cu crengi, înspre dreapta. Leagănul din depărtare înţepenise paralel cu pământul, un câine în parc era în aer cu un băţ între dinţi. Un copil rădea încontinuu. Maşinile de pe şosea stăteau la stop. Un pieton stătea şi el pe zebră, nici nu înainta, nici nu se întorcea…

A închis uşa după ea şi a zâmbit.

A plecat spre casă.