Vis în vis

Fragment din mintea unui copil –  „În clipa în care mor, oamenii devin cele mai deştepte fiinţe de pe pământ, deoarece intră în contact cu cel mai mare mister al umanităţii şi cu rezolvarea sa. Un mort ştie ce nu va ştii niciodată un viu – ştie ce e dincolo.”

Mulţi cred că nu e nimic după moarte, i-am zis, că n-are ce să fie. Dacă ar fi ceva oamenii nu s-ar mai omorî între ei de când e lumea. Dumnezeu e doar politica unor oameni care vor să controleze masele. Dacă ar fi existat, multe n-ar mai fi fost.

Nu e total neadevărat, aşa cum nimic nu e numai adevărat sau numai fals. Noi, oamenii, nu putem pricepe decât ceea ce logica poate pricepe. Iar logica nu e singurul instrument de cunoaştere.

Dincolo de moarte începe un alt vis. Oamenii se trezesc şi îşi încep experienţa, conectaţi la tot. Ştiu ce a fost, este şi va fi, dar dinafara timpului. Timpul nu mai există ca atunci când trăiai, pentru că este doar un instrument al raţiunii. Dincolo, raţiunea devine doar o infimă parte din totalul noii experienţe. Noului vis.

După moarte, ceea ce numeam Dumnezeu ne apare ca o hartă dinspre şi către toţi cei care au trăit vreodată în univers, în toate universurile, în tot ce a fost, este şi va fi. Totul există în afara timpului. Timpul e raţiune. Dumnezeu eşti şi tu, este şi el, şi ea. Pe de altă parte este şi ceva care există dintotdeauna, şi oamenii nu pot pricepe acest dintotdeauna. E fără sens. Suma tuturor minţilor de pe pământ este doar o mică parte din el. Dumnezeu nu e ceva care poate fi arătat cu degetul, spunând, Uite! Dumnezeu e acolo sau dincolo, în cer sau mai ştiu eu unde. Începutul lui Dumnezeu, gândind logic, începe într-un punct. Totuşi, punctul ala e şi el tot ce a existat, există şi va exista în toate universurile concepute sau nu de minţile umane. Şi aşa mai departe. Ceea ce depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Suntem siguri pe noi numai când suntem departe de ceea ce numim gol. Sau fantastic. Sau incredibil. Sau neadevărat.

Acolo e mai bine, sunt sigur, i-am zis. Acolo, poţi în sfârşit să fii tu, poţi să fii eu, poţi să fii ei, poţi să înţelegi tot ce n-ai înţeles vreodată, să mă cunoşti aşa cum, probabil, ai vrut să mă cunoşti dintotdeauna, să vezi prin ochii mei, să gândeşti cu gândurile mele şi nu numai ele mele. Poţi să priveşti prin ochii universului şi să uneşti tot ce nu puteai uni, în timpul vieţii.

Visul în care te afli, este chiar visul în sine, faci parte din el şi eşti el, deopotrivă; este visul care nu se termină şi care, dacă a început undeva, tu, spre deosebire de mine, îi vei cunoaşte felul de a fi, de a exista, îi vei cunoaşte începutul, dinafara timpului. Vei înţelege că timpul şi spaţiul te-au constrâns să fii cel care ai fost şi că acum, dacă mai poţi folosi conceptul „acum”, eşti ceva ce nimănui nu-i va trece vreodată prin cap. Nici chiar mie. Imaginaţia noastră e limitată tocmai prin faptul că nu ne aruncăm în gol. În gol nu vedem nimic şi ne e frică de nimic. Nimic nu e gol şi nimic nu e interzis. Nimic nu are limite. Nimic nu are început şi sfârşit.

–

Caişii au înflorit…

Plouă de ieri, plouă şi azi…

Mintea e ruptă de corp…

Undeva unde totul e altfel…

Undeva unde e mai bine…

Visele se întorc acasă…

Nopţile au ochi în ferestre…

Iarna, sania alunecă pe cer…

Privesc prin uşa larg deschisă…

Soarele care luminează noaptea…

Ce mai faci?…

E bine în afara lumii?…

Cad şi zbor…

E cald în cameră…

Focul arde şi eu ard cu el…

Pentru B. (25.XII.1925 – 22.XI.2010)

Execuţii

 

despre

To be awake is to be alive*

First, I was dying to finish my high school and start college

And then I was dying to finish college and start working

Then I was dying to marry and have children

And then I was dying  for my children

to grow old enough

so I could go back to work

But then I was dying to retire

And now I’m dying…

And suddenly I realized

I forgot to live

To make money we lose our health, and then to restore our health we lose our money…

We live as if we are never going to die and we die as if we never lived…

(de aici)

(*Henry David Thoreau)

Oul

Merită citit!!!

The Egg

By: Andy Weir

You were on your way home when you died.

It was a car accident. Nothing particularly remarkable, but fatal nonetheless. You left behind a wife and two children. It was a painless death. The EMTs tried their best to save you, but to no avail. Your body was so utterly shattered you were better off, trust me.

And that’s when you met me.

“What… what happened?” You asked. “Where am I?”

“You died,” I said, matter-of-factly. No point in mincing words.

“There was a… a truck and it was skidding…”

“Yup,” I said.

“I… I died?”

“Yup. But don’t feel bad about it. Everyone dies,” I said.

You looked around. There was nothingness. Just you and me. “What is this place?” You asked. “Is this the afterlife?”

“More or less,” I said.

“Are you god?” You asked.

“Yup,” I replied. “I’m God.”

“My kids… my wife,” you said.

“What about them?”

“Will they be all right?”

“That’s what I like to see,” I said. “You just died and your main concern is for your family. That’s good stuff right there.”

You looked at me with fascination. To you, I didn’t look like God. I just looked like some man. Or possibly a woman. Some vague authority figure, maybe. More of a grammar school teacher than the almighty.

“Don’t worry,” I said. “They’ll be fine. Your kids will remember you as perfect in every way. They didn’t have time to grow contempt for you. Your wife will cry on the outside, but will be secretly relieved. To be fair, your marriage was falling apart. If it’s any consolation, she’ll feel very guilty for feeling relieved.”

“Oh,” you said. “So what happens now? Do I go to heaven or hell or something?”

“Neither,” I said. “You’ll be reincarnated.”

“Ah,” you said. “So the Hindus were right,”

“All religions are right in their own way,” I said. “Walk with me.”

You followed along as we strode through the void. “Where are we going?”

“Nowhere in particular,” I said. “It’s just nice to walk while we talk.”

“So what’s the point, then?” You asked. “When I get reborn, I’ll just be a blank slate, right? A baby. So all my experiences and everything I did in this life won’t matter.”

“Not so!” I said. “You have within you all the knowledge and experiences of all your past lives. You just don’t remember them right now.”

I stopped walking and took you by the shoulders. “Your soul is more magnificent, beautiful, and gigantic than you can possibly imagine. A human mind can only contain a tiny fraction of what you are. It’s like sticking your finger in a glass of water to see if it’s hot or cold. You put a tiny part of yourself into the vessel, and when you bring it back out, you’ve gained all the experiences it had.

“You’ve been in a human for the last 48 years, so you haven’t stretched out yet and felt the rest of your immense consciousness. If we hung out here for long enough, you’d start remembering everything. But there’s no point to doing that between each life.”

“How many times have I been reincarnated, then?”

“Oh lots. Lots and lots. An in to lots of different lives.” I said. “This time around, you’ll be a Chinese peasant girl in 540 AD.”

“Wait, what?” You stammered. “You’re sending me back in time?”

“Well, I guess technically. Time, as you know it, only exists in your universe. Things are different where I come from.”

“Where you come from?” You said.

“Oh sure,” I explained “I come from somewhere. Somewhere else. And there are others like me. I know you’ll want to know what it’s like there, but honestly you wouldn’t understand.”

“Oh,” you said, a little let down. “But wait. If I get reincarnated to other places in time, I could have interacted with myself at some point.”

“Sure. Happens all the time. And with both lives only aware of their own lifespan you don’t even know it’s happening.”

“So what’s the point of it all?”

“Seriously?” I asked. “Seriously? You’re asking me for the meaning of life? Isn’t that a little stereotypical?”

“Well it’s a reasonable question,” you persisted.

I looked you in the eye. “The meaning of life, the reason I made this whole universe, is for you to mature.”

“You mean mankind? You want us to mature?”

“No, just you. I made this whole universe for you. With each new life you grow and mature and become a larger and greater intellect.”

“Just me? What about everyone else?”

“There is no one else,” I said. “In this universe, there’s just you and me.”

You stared blankly at me. “But all the people on earth…”

“All you. Different incarnations of you.”

“Wait. I’m everyone!?”

“Now you’re getting it,” I said, with a congratulatory slap on the back.

“I’m every human being who ever lived?”

“Or who will ever live, yes.”

“I’m Abraham Lincoln?”

“And you’re John Wilkes Booth, too,” I added.

“I’m Hitler?” You said, appalled.

“And you’re the millions he killed.”

“I’m Jesus?”

“And you’re everyone who followed him.”

You fell silent.

“Every time you victimized someone,” I said, “you were victimizing yourself. Every act of kindness you’ve done, you’ve done to yourself. Every happy and sad moment ever experienced by any human was, or will be, experienced by you.”

You thought for a long time.

“Why?” You asked me. “Why do all this?”

“Because someday, you will become like me. Because that’s what you are. You’re one of my kind. You’re my child.”

“Whoa,” you said, incredulous. “You mean I’m a god?”

“No. Not yet. You’re a fetus. You’re still growing. Once you’ve lived every human life throughout all time, you will have grown enough to be born.”

“So the whole universe,” you said, “it’s just…”

“An egg.” I answered. “Now it’s time for you to move on to your next life.”

And I sent you on your way.

Oamenii de sub paşii mei

Ce să zic. Mai bine n-aş mai zice nimic. Toate cuvintele mele se disipează, neajungând nicăieri sau ajungând nicăieri sau dracu ştie. Tocmai ăsta e destinul lor de azi. Înainte, cuvintele trebuiau să ajungă la destinatar, era o chestiune de viaţă şi de moarte. Acum nimănui nu-i pasă. Fiecare e cu propria sa persoană, fiecare se alienează zilnic mai mult decât în ziua precedentă, procesul fiind inconştient. Fiecare crede că are mulţi prieteni, în care se poate încrede, dar de fapt totul este o iluzie, prietenii sunt puţini şi ăştia puţini sunt împrăştiaţi în cele patru zări.

Credeam că mi-a fost prieten/ă, se tot aud ecouri de pretutindeni, care de fapt nici măcar nu sunt auzite de nimeni. Ele doar există în ele însele, pentru ele, că doar şi ele sunt alienate, iar noi oamenii le intuim prezenţa fără să ne lăsăm duşi de intuiţie până la ele, să le eliberăm, să le auzim şi să le dăm voie să trăiască şi în altă parte decât în interiorul propriilor lor unde sonore.

Cum vrei să trăieşti? Cum vrei să-ţi duci la finish viaţa asta surdă înconjurată de voci? Da, e ca şi cum ai fi într-un cimitir şi-ţi imaginezi toate vocile tuturor oamenilor de-acolo de sub paşii tăi  susurând prin tenebrele gândului. Pleci scăldat în fiori reci.

Cred că de-aici i se trage principala ei caracteristică, aceea de a fi rece ca un gheţar sau chiar recele absolut. Mă refer la moarte…Şi ce dacă.

Cum vrei să cunoşti oameni noi când nici un om nu e nou. Toţi se infiltrează printre pietrele râului care-ţi curge prin vene, ca mai apoi să iasă printr-o fisură inutil de mică. Totu-i o trecere a fiecăruia prin fiecare fără a lăsa nimic în nimeni, nici o urmă, poate doar o vagă impresie că cineva e sau a fost pe-acolo, asemănător apei care trece peste o piatră o zi, nu observi piatra schimbată, ci doar ştii că apa a trecut peste ea.

Cum vrei să începi ceva când obstacolele nu există, când nimeni nu încearcă să te oprească, când nimeni nu-ţi dă nici un imbold, când nimeni nu există şi îţi dai seama înainte de-a adormi că întreaga lume e populată doar de tine şi că e groaznic de plictisitor să fii singur.

Cum vrei să trăieşti?

A trăi azi e sinonim cu a fi singur printre oameni………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Gata. Ajunge! Să revin la viaţa mea. Ce risipă de lumină este dincolo de geamurile camerei mele!!!