Obişnuinţa şi plictiseala

Mai întâi obişnuinţa, apoi plictiseala. M-am obişnuit cu tot ce mă înconjoară, am nevoie de ceva nou pentru a mă revitaliza. Pe vremuri, când schimbarea era aşa de rară, oamenii se plictiseau? Dacă s-ar fi plictisit atunci ar fi avut toate şansele să moară de plictiseală cu toţii. Acolo unde noul face parte din procesul natural al lucrurilor, nu există plictiseală. Pe de altă parte, acolo unde noul este impus ca o necesitate pentru supravieţuire, intervine obişnuinţa şi plictiseala.

Cu cât sunt mai multe opţiuni cu atât ne plictisim mai repede de fiecare alegere. Apoi alegem din nou şi ne plictisim din nou de noua alegere, într-o goană absurdă motivată de dorinţa de a experimenta cât mai mult din tot ce ni se oferă. Timpul este deci de aici încolo aliatul cel mai de preţ al noutăţii. Timpul trece, ce-a fost nou nu mai este.

Informaţia nu mai este un lux, ci se poate vorbi mai degrabă de inflaţia informaţională. Moda de orice fel este tot efectul obişnuinţei. Scopul este să culegem cât mai multe din „fauna” prezentă, să cunoaştem şi să dorim altceva, pentru că ne-am plictisit de ceea ce aveam.

Unde se ajunge încercând să cuprindem totul într-o viaţă? În nici un caz la cunoaştere. Posibilitatea de a cuprinde tot e doar o poveste în care nimeni nu crede, la care, pe de altă parte, nimeni nu renunţă. Încercând să faci totul, este acelaşi lucru cu a nu face absolut nimic. Un fel de pierdere de vreme. Dorinţa de mai nou decât noul achiziţionat ne arată cât de ignoranţi suntem atunci când vine vorba de aprofundare.

Aprofundarea ne-a devenit străină. Un turist are la dispoziţie o zi pentru a vizita un oraş. Ce decizie va lua? Va alerga întreaga zi prin acel oraş şi în fuga lui va observa şi va fotografia sau va filma tot ce-i va ieşi în cale? Sau va vizita un singur loc, locul de care se simte cel mai apropiat, despre care a citit sau pur şi simplu îl intuieşte, şi va încerca să observe tot ce este el capabil să observe acolo?

Conştiinţa timpului este mult mai pregnantă acum decât a fost vreodată. Impresia că nu mai am timp pentru a face tot ce mi-am propus, duce la anxietate, la teama de următorul minut, deci la teama de a trăi. Când ai în cap numai presiunea timpului, pe de-o parte, şi multitudinea de lucruri pe care le ai de făcut, pe de alta, ajungi ori să clachezi, să faci o criză, ori să faci totul, uitând de tine.

Uitarea de sine este practicată de tot mai multă lume. Mergi într-un bar şi asculţi despre ce vorbeşte lumea din jur. Nimeni nu vorbeşte despre eu, ci numai despre fapte exterioare, evenimente, întâmplări. Mâine la fel, poimâine la fel: mergând chiar şi în locuri diferite, locuri unde lumea discută, în grupuri, vei observa că discuţiile despre alţii sau despre lucruri sunt primordiale. Oamenii sunt atraşi mai mult de evenimentele externe, decât de cele interioare, pentru că au prea mult ochii deschişi şi privesc numai ce li se spune că e important. A-ţi lua în serios propria persoană şi a discuta pe tema asta, constituie un afront adresat discuţiei. E mai simplu să nu ştii decât să ştii. Ne-am plictisit şi de noi înşine, pentru că ne-am obişnuit cu noi înşine. Şi ne-am obişnuit cu noi înşine pentru că tot ceea ce ştim despre noi e neesenţial.

Omul se plictiseşte pentru că este înconjurat pretutindeni de neesenţial.

Oamenii se plictisesc pentru că s-au îndepărtat de adevăratul lor chip. În consecinţă, întreaga viaţă aleargă în căutarea lui, prin labirintul prezentului, fără să îşi dea seama, trecând în goana lor absurdă de fiecare dată pe lângă el. Unii chiar îl fotografiează, dar, chiar şi aşa, se pierde printre milioanele de poze pe care nu ajungi să le vezi într-o viaţă. Presat de timp şi de obişnuinţă, de nevoile zilnice, de cerinţele zilnice, de absurdul existenţei, de monotonie şi de ideea absurdă că trebuie să faci cât mai mult pentru a avea mult, plictisit până peste măsură de tot şi toate, omul uită esenţialul – viaţa este în altă parte, viaţa este tot ce n-am fost învăţaţi că înseamnă a trăi, a vieţui.

Prezentul etern

(Ante-scriptum:

MATERIALÍSM s.n. 1. Orientare în filozofie, opusă idealismului, care soluţionează problema fundamentală a filozofiei, afirmând primordialitatea materiei, a existenţei şi caracterul secund, derivat, al spiritului, al conştiinţei. ♢…….. materialism mecanicist = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, în esenţă, reduce întreaga realitate, inclusiv conştiinţa, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialisme, germ. Materialismus].

(sursa: http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_neologisme/materialism))

Credeam că va veni frigul. Eu tot sper să vină. Azi a fost mai cald decât m-am aşteptat. Mi-am luat în rucsac şi hanoracul, de teamă că va ploua după masă. Cine ştie ce a fost în capul meu, din moment ce dimineaţa se putea observa clar un soare destul de viguros pe cer. Nu ştiu cum de-am reuşit, n-am văzut soarele, ci m-am lăsat dus de obişnuinţa zilelor trecute.

Pentru a se crea un mecanism ciclic/monoton nu e nevoie decât de câteva zile pare-se. Se zice că pentru ca fumatul să devină un obicei e nevoie de 21 de zile de ars ţigări. Mă gândesc acum la obiceiurile  zilnice de care nici măcar nu ne dăm seama (deoarece au intrat în bagajul normalităţii noastre), acele reflexe ca mersul la serviciu, cu maşina, la bere/suc/sau orice altă băutură de socializare, samd: (nu că ar fi nocive sau benefice, nu vreau să mă refer la aspectul acesta) am fi noi capabili să renunţăm la ele definitiv şi să creăm în loc altele, numai de dragul experimentului, doar atât. Este partea noastră umană în stare să lase în urmă ceva, în schimbul unui înlocuitor mai bun?

Pe de altă parte: noi suntem într-atât de îndrăgostiţi de prezent, încât trecutul este reflectat în minţile noastre ca fiind ceva vechi, şi nu neapărat vechi în sensul de valoros, ci, de cele mai multe ori (nu vreau să generalizez, să spun că asta e o lege), ca inutil, perimat, ca un mit. Lumea uită că tot ce avem există pentru că de la începuturile începuturilor şi până în prezent există o lege sau o toană a naturii, aceea a continuiţăţii şi a intermediarităţii: tot ce este se datorează unui lung şir de descoperiri şi de evenimente trecute, iar ce este nu este decât o stare de intermediaritate, aşa cum spunea Charles Fort, adică nu o stare de final, ci una care va conduce către alte schimbări, revoluţii, descoperiri, exact la fel cum au făcut-o evenimentele şi descoperirile trecute.

Credinţa omului că ce este acum este un mare apogeu este total eronată. Am auzit mulţi oameni întrebând sau întrebându-se: Ce se mai poate inventa? Ce stiluri muzicale se mai pot crea? Pe vremuri se comunica la distanţă cu telefonul cu fir, care acum aproape că e istorie, deci trecut, deci inutil. Azi vorbim la mobil, la celular, suntem abonaţii unor branduri de renume mondial într-ale telefoniei mobile, şi nu ne putem imagina, la fel ca tipul de la frizerie, căruia i-am ascultat monologul lui despre telefoanele inutile din trecut vs. Celulare, despre scrisorile parfumate pe care şi le trimiteau îndrăgostiţii prin poştă vs. e-mail, până mi-a venit rândul, că se poate şi mai mult de atât şi că acesta nu e decât începutul început acum, să zicem, cu aproximaţie şi rotunjit, 100 de ani.

Nici acel început de acum 100 de ani nu poate fi numit un început în adevăratul sens al cuvântului, întrucât el este rezultatul altor începuturi samd. Ce înseamnă 100 de ani la scara istoriei omenirii? Dacă voi zice un rahat, atunci limbajul meu va fi catalogat indecent. Rămân deci la un rahat. Ce înseamnă 100 de ani la scara Universului? Un RAHAT de milioane de ori mai mare.

Au trecut abia 100 de ani de ştiinţă “adevărată” şi gata, ne-am şi suit pe piedestalul omului superior care are impresia că trăieşte nişte vremuri memorabile, epice, uriaşe: Noi am inventat cât toţi predecesorii noştri umanoizi la un loc, chiar mai mult. Noi am dezlegat toate chichiţele Naturii, omul nu mai este un mister, creierul uman, o jucărie de copii, se vor inventa până şi creiere artificiale, uite-aşa, cum pocneşti din degete, deoarece nimic nu ne mai poate sta în cale, nu mai există obstacole pentru noi, zidurile care ni se puneau contra au fost sfărâmate din rădăcini. Ce contează că au mai rămas nişte amărâte de întrebări cum ar fi de exemplu Ce se întâmplă după moarte, ca s-o expun pe cea mai clasică dintre ele, ele nu sunt decât nişte fire de praf în calea furtunii, misterul din care ele se alimentează, în viitorul foarte apropiat va depune garda la fel cum au făcut-o toate celelalte mistere. Misterul nu mai trebuie să existe. El dăunează epocii materialiste în care trăim. El duce cu gândul la misticism, la teorii de-alea trecute, deci vechi, deci perimate, deci inutile.

Noi suntem moderni, cu privirile orientate către azi, suntem narcisişti, ne privim des în oglinzile de cristal ale băilor, ele ne fac să uităm de oglinzile din interiorul nostru. Le înlocuiesc. Teoria compensaţiei. Ne e frică de viitor şi în consecinţă îl abolim, îl ucidem, Da! Un prezent continuu ar fi ideal. Ne e frică de trecut, de acolo mai ies la suprafaţă unele urme atavice pe trupurile noastre sau în obiceiurile noastre sau oriunde în jur, pe care le urâm, sunt urâte, perimate, inutile.

La ce ne mai trebuie cele două picioare când mai tot timpul mergem cu mijloace de transport motorizate? Câteodată mai trebuie să mergem şi pe jos, într-adevăr. Dar. În prezentul acesta etern se inventează chiar acum o metodă care să ne satisfacă şi acest moft, ceva care să ne poarte dintr-un colţ în altul fără ca noi să mişcăm un deget. Asta e sigur. Şi atunci la ce ne vor folosi picioarele? Ele sunt doar nişte reminiscenţe atavice. Vor dispărea încetul cu încetul, evolutiv, prin nefolosire, ni se vor retrage în corp. La fel se va întâmpla şi cu mâinile şi cu ochii, atunci când ne va fi aşa de lene să privim, încât ne vom dori ca altcineva să privească pentru noi, şi cu gura şi cu limba şi cu urechile şi cu nasul şi cu toate organele până când se va ajunge la creier…Sau. S-a început de la creier, pentru că am impresia că altcineva gândeşte pentru noi. E doar o impresie. Creierul cu siguranţă va desăvârşi creaţia.

(va urma)