Despre Trib, Homo Sapiens, Homo Gestalt şi o Meduză

Ştiu, o să pară un articol mistic. Asta e.YinYangTaijitu

Am citit mai demult Ismael, o carte care mi-a plăcut extrem de mult, şi azi mi-am amintit de povestea aia cu Meduza (e la pagina 26, iată linkul ). Cam de la povestea asta mi-a venit ideea cu articolul următor. Nu ştiu de ce. Nici nu ştiu dacă va avea vreo legătură până la urmă cu Meduza, deşi ceva îmi spune ca va avea.  E tot o poveste. Eu nu ştiu să scriu altceva decât poveşti. Asta e, dacă mă simt mai apropiat de intuiţie decât de raţiune.

Mă gândesc la triburile din vechime şi la cele câteva care au mai rămas şi îmi sare în ochi un aspect foarte vizibil: ei trăiau în natură, în comuniune cu natura şi între membrii tribului existau legături foarte strânse. Mai mult, mie-mi pare că această legătură strânsă între Membrii Tribului – Natură poate fi asemuită foarte bine cu o simbioză. Simbioza este definită în felul următor în dex-ul nostru online cel de toate zilele – “Asociere a două vieţuitoare din specii diferite, care îşi duc viaţa în comun. ♦ (Fig.) Unire strânsă, intimă; prietenie. [Pron. -bi-o-. / < fr. symbiose, cf. gr. syn – cu, bios – viaşă]”. Putem considera natura o vieţuitoare? Vieţuitor este ceva în viaţă. Natura, după mine, este în viaţă în toate sensurile. Aşa că nimic nu mă opreşte să extind conceptul de vieţuitoare, astfel încât să cuprindă şi natura. Din câte ştiu simbioza presupune şi o dependenţă reciprocă a vieţuitoarelor care trăiesc în comun. De exemplu o termită care nu poate mistui lemnul, dar microbii din stomacul termitei pot, iar termita mănâncă ceea ce lasă microbii după ce au mâncat. Nu văd de ce triburile şi natura nu erau în dependenţă reciprocă. Aşa că o să continui de la ideea că tribul şi natura erau/sunt în simbioză. Eu aşa văd lucrurile.

Între membrii aceluiaşi trib exista o legătură strânsă, fără de care tribul n-ar mai fi putut supravieţui. Tribul era format din oameni, iar oamenii fac parte din aceiaşi specie. Ar fi putut exista simbioza între ei? Conform definiţiei, nu. Dar dacă ne imaginăm o legătură aşa de strânsă încât membrii tribului convieţuiau ca un întreg, ca un singur organism? Aş asemui tribul cu organismul uman, în cadrul căruia se petrec extraordinar de multe chestii de care nu suntem conştienţi. Nu suntem conştienţi de existenţa organismului în fiecare clipă, dar atunci când o facem ştim că facem parte din el şi el face parte din noi şi că gândul şi materia nu sunt despărţite, ci formează o unitate. Aici am cam generalizat. Sunt unii oameni care ridică în slăvi materialismul, alţii sunt cu imaterialul, alţii cu ambele, dar privite separat, ca fiind două părţi diferite, dar puţini sunt cei care cred în Holism. Sau mai mulţi. Nu ştiu. Nu i-am numarat. Să ne imaginăm că Tribul  este un organism de felul acesta ale cărui părţi se întrepătrund formând un întreg. Între Trib (organism) şi natură există o relaţie de simbioză, dar aş extinde (extind cam mult, nu?) şi aş merge până într-acolo încât aş spune că Tribul şi natura sunt O singură fiinţă. Termita şi microbii din stomacul ei sunt o singură fiinţă, la fel cum omul şi creierul său sunt o singură fiinţă. Da, dar creierul nu este o fiinţă. Aşa e. Nici creierul fără om nu ar exista la fel cum nici microbii ăia fără termită nu ar supravieţui. Aşa, pentru că am clarificat cât de cât pot merge mai departe, altfel devin plictisitorJ.

Ce mă face să cred în scenariul ăsta? Un fapt foarte simplu şi oarecum demonstrabil. Natura este împotriva sinuciderii. De ce triburile nu distrugeau natura? Pentru că era ca şi cum şi-ar fi extirpat creierul. De ce erau paşnici? Pentru că ar fi durut o eventuală răzvrătire. Aş asemui răzvrătirea cu o boală a unui organism pe care anticorpii o elimină mai devreme sau mai târziu.

Dar, se spune că ar fi existat nişte rebeli care ar fi ales calea răzvrătirii, la Revoluţia agricolă, acum 10 000 de ani. Au format un alt organism separat de natură, doar aparent, care se baza pe exploatarea naturii, adică pe auto-devorare şi autodistrugere treptate.

Cum s-au format ei, nu despre asta vreau să vorbesc. De ce s-au format? Doar un aspect mă interesează. După fiecare perioadă extremă urmează o altă perioadă opusă care se dezvoltă până la extrem ca mai apoi să lase loc unei alte perioade opuse care la rândul ei se va dezvolta până la extrem: Yin şi Yang, aici voiam să ajung.. Cel puţin aşa ne învaţă istoria. După o perioadă de prosperitate extremă urmează o perioadă de criză extremă. simbolul cel mai relevant e Yin şi Yang. Filozofia Tao e cea mai holistică. Iar pe mine mă interesează foarte tare aspectul ăsta al problemei. Ceea ce “aberau” oamenii ăia acum mii de ani despre Tao se potriveşte perfect cu principiile fizicii cuantice de azi. Ce “coincidenţă”. Dar despre asta voi scrie într-un articol separat…

Acum mă întreb şi eu, că tot am ajuns aici, ce dracu legătură e între Tao, Meduza lui Daniel Quinn şi Revoluţia agricolă. Bună întrebare. O să încerc să răspund. Deşi nu ştiu dacă voi reuşiJ.

Să ne imaginăm că acum 10 000 de ani, chiar înainte de Revoluţia agricolă a existat o astfel de perioadă extremă. De ce n-ar fi fost o perioadă extremă? Lumea o ducea mult prea bine atunci. Când organismul o duce mult prea bine, trebuie să apară o boală, iar după boală, organismul îşi revine treptat şi continuă să o ducă bine şi aşa mai departe. Cu o singură excepţie, atunci când boala este incurabilă, cum e SIDA, de exemplu. Ceea ce se întâmplă acum cam aşa pare a fi. O boală fără leac. O extremă boală fără leac care riscă să ucidă întregul organism. Atunci au apărut ceilalţi oameni. Au format o nouă cultură, separată (aparent) de natură, au venit cu conceptele lor de bine şi rău şi derivatele acestora. Cultura lor se baza şi se bazează pe distrugerea a tot ce nu e ca ei. Şi au continuat să distrugă, să distrugă, treptat-treptat, apropiindu-se de extremă, până azi când iată că ne aflăm într-o asemenea extremă.

În cultura asta auto-distructivă, au început să re-apară primele semne de holism. Da, chiar aşa. Numai că Tancul e prea mare de data asta ca să fie distrus. Sau? Cine ştie. Nu putem ştii nimic cu siguranţă. Aceste semne firave au început o dată cu fizica cuantică. Ea ne spune, contrar fizicii lui Newton, că întreg Universul e un mare Întreg, fără parţi independente, aşa cum ne-au învăţat de secole dualiştii sau materialiştii:

Suntem conduşi spre noţiunea de întreg indestructibil, noţiune opusă ideii clasice de realitate separată în părţi ce pot fi analizate independent…Ideile clasice de relitate constituită din componente elementare fundamentale şi de sistem alcătuit prin alăturarea şi aranjarea părţilor au fost părăsite. Spunem acum că interdependenţa cuantică a întregului constituie realitatea fundamentală şi că părţile care se comportă doar în mod relativ independent sunt forme particulare integrate acestei unităţi.( David Bohm)

În cultura asta autodistructivă au apărut primele semne de comunicare acauzală între persoane şi între acestea şi Natură. Bineînţeles nimeni nu crede, pentru că nu pot fi dovedite ştiinţific. Dar ce, Newton se gândea că se va naşte Einstein care-i va zdruncina concepţia sa rigidă despre lume? Eu nu cred că se gândea. Ca o analogie, foarte mulţi spun, Nu se poate, pentru că legile fizicii spun altceva, nu există comunicare acauzală(!!!). Probabil o fac dintr-o încăpăţânare, dintr-o ambiţie de viaţă (toată viaţa au fost siguri de ceva şi deodată vine cineva şi le dovedeşte că s-au înşelat: omul vede numai ce este învăţat să vadă) şi nu se gândesc că aceste legi ale fizicii nu se aplică domeniului contestat. Legile fizicii se aplică numai anumitor sisteme, nu realităţii în întregime. De vreo o sută de ani se lucrează la o teoremă care să explice realitatea în întregime. Dar nici până azi n-a fost descoperită.

În cultura asta autodistructivă, să ne imaginăm că există oameni moderni care pot trăi ca un întreg, ei şi întregul univers, Unul. Nu ca pe vremuri, în păduri, pentru că în stadiul de faţă aşa ceva nu mai este posibil. Pe de altă parte nici nu prea mai sunt păduri pentru a băga toţi oamenii în ele. Să ne imaginăm că doar trăiesc într-o altă formă, dar având aceeaşi esenţă cu modul de viaţă al primitivilor. Trăiesc şi comunică între ei şi cu mediul înconjurător natural, poate la fel cum vorbeau cu zeii primitivii. Să-i numim Homo Gestalt. Poate că nu sunt mulţi. Dar pot deveni mai mulţi. Meduza lui Ismael a greşit când a afirmat că în final a apărut ea, lăsând să se înţeleagă că ea este culmea evoluţiei. Prin asta a exclus orice posibilitate viitoare de evoluţie pentru ea însăşi. Şi tot aşa fac şi oamenii civilizaţiei noastre.

Un foarte posibil cataclism mondial cauzat de această cultură autodistructivă, va împiedica evoluţia celelaltor specii, inclusiv a noastră. Iar dacă noi am ajunge să depăşim stadiul de indivizi separaţi, aşa cum ne învaţă încă paradigma clasică, într-un timp foarte scurt, atunci ar mai fi o şansă. Următoarea etapă în evoluţia umanităţii nu va fi una fiziologică, ci una spirituală. Această etapă spirituală nu trebuie înţeleasă făcându-se analogie cu religia. Ci doar o evoluţie spirituală naturală. Bineînţeles, dacă timpul ne va permite, în această cultură autodistructivă.

Anunțuri

Muncesc deci exist

„Supposing we suddenly imagine a world in which nearly everybody is doing what they want. Then we don’t need to be paid in order to work and the whole issue of how money circulates, how we get things done, suddenly alters.”

Robert Theobald

Death is not the greatest loss in life. The greatest loss is what dies inside us while we live.”

Norman Cousins

„Today, the main temptations for violation of one’s identity are the opportunities for advancement in industrial society.”

Erich Fromm

„I would like to see people refusing to work in any job they felt was wrong. I would like to see work-dodgers: honourable and brave people who refuse to continue to feed this monstrous culture.”

Chris Busby,
in his foreword to Molly Scott Cato’s book

Pe larg: =>> CLAWS: Creating Livable Alternatives to Wage Slavery (Ăsta-i un site tare de tot:)

Napolean was quoted as saying, „Religion is the only thing that keeps the poor from murdering the rich.” And inducing fear in the population is the key function of fundamentalist Christianity. Dividing the population, fanning the fears of women, gays, foreigners and the poor prevents us from looking for the true sources of our problems. It prevents us from getting together and working out solutions with each other.

In the 1960s we were told that technology would eventually take over the menial jobs of our day-to-day existence making it possible for us to work only 3 to 5 hours a day. We should have suspected something, hadn’t technology broken enough promises? The gains in productivity that technology has created have filtered upwards in the form of obscenely large profits rather than downwards in the form of shorter work days. Americans are working harder and longer than ever. And their ‘free’ time is consumed with ‘networking’ and leisure. When one works hard at having fun when will one find the time to question the way things are?

Pe larg:=>> The right to be lazy

Of course, jobs are supposed to give people self-respect, not take it away. But due to the nature of the typical workplace (authority hierarchies, miscommunication, chaos), employees end up behaving in undignified ways: concealing things from their bosses, redirecting blame, feeling resentment over trivial matters, reporting that everything’s fine when it isn’t, hiding in the toilets, etc.

Any smart person with a meaningless job suffers the crippling cognitive dissonance of: „I am intelligent, my waking hours are spent in stupidity”. Rationalisations are used to mask the frustration: „I’d be bored without my job” (if you really believe that, it’s probably time to consider entering a nursing home). According to Leon Festinger, creator of dissonance theory, the less you are paid to do stupid work, the more you will attempt to rationalise it („well, it was fun”), rather than admit to doing it for the money. Remember this next time you hear someone claim to „enjoy” their underpaid desk job.

Obviously this behaviour doesn’t fit our beliefs about ourselves as essentially rational and well-adjusted. The result is cognitive dissonance, which occurs when our self-image is contradicted by our actions. How can you come to terms with your ‘guilty’ behaviour if you see yourself as honest and dignified? You think you’re above it all, but the evidence of your own actions shows that you’re immersed in it. Faced with the horror of your out-of-character behaviour, you rationalise and make excuses. You turn into an office drone.

Pe larg: =>> Brian Dean – anxietyculture.com

Noul OM

Nu devorează numai produsele cumpărate, ci şi orice persoană diferită de marele uriaş – societatea. Aruncă orice îi este nefolositor, fără să se întrebe dacă este sau va fi folositor. Ignoră invizibilul pentru că nu-l poate observa, şi se ghidează numai după ce-i sare în ochi. Nu acceptă vechiul pentru că alimentele perimate miros urât. Nu-şi pune multe întrebări pentru că riscă să primească răspunsuri. Reneagă natura pentru că de acolo se trage. Urăşte singurătatea pentru că de-acolo iese la iveală invizibilul din el. Este Bun orice este sau va fi un produs, Rău restul. Observă realitatea fracţionat. În jur are obiecte valoroase foarte bine categorisite. Nu poate trăi fără ele pentru că el însuşi este tot un obiect. Cel mai valoros obiect din lume. Nu are fantezie. Se limitează doar la concret. Uneori este religios; îi dă lui Dumnezeu atât cât merită. Îşi calcă-n picioare semenii, pentru că el trebuie să fie în vârf şi dacă n-ar face-o ar fi călcat în picioare de alţii ca el. Vorbeşte numai despre obiecte, orice lucru imaterial îi provoacă un blocaj de gândire. Jobul pe care-l are îi va clădi o carieră. El îşi doreşte o carieră. Îşi doreşte să ajungă şef, să fie stăpân peste o mână de oameni pentru început. Piramida nevoilor sale are undeva aproape de vârf imperativul de a fi temut şi de a stăpâni. Nu-l interesează învăţăturile el este învăţat. Nu se apleacă să asculte. Doar vorbeşte. Când ascultă nu o face pentru a asculta, ci pentru a critica. Pune preţ pe orice. Oamenii pot fi cumpăraţi. Banii pentru el nu sunt un scop, ci mijlocul cu care poate cumpăra tot, chiar dacă pentru asta trebuie să producă bani întreaga viaţă. Se căsătoreşte numai pentru a avea şi o amantă. Merge cu maşina numai pentru a se expune privirilor. Se simte mic şi insignifiant în două picioare. Are nevoie de atenţia tuturor, pentru că niciodată nu a acordat atenţie cuiva. Creierul este un obiect care funcţionează ca o maşină. Are mai mulţi prieteni decât îi poate permite comunicarea să interacţioneze cu ei. Copiilor săi le cumpără mitraliere de jucărie ca să se obişnuiască de mici cu prelungirea firească a braţelor oricărui om războinic. Se laudă că citeşte mult. Se consideră cult. Important. Îşi impune punctul de vedere logic, imbatabil. Este raţional. Nu vede dincolo de zidul conceptelor. Nu citeşte poveşti copiilor pentru că a fugit întreaga viaţă de copilărie. Perioada aia plină de fantezie prostească. Îi e ruşine să se prostească de faţă cu alţii. Numai copiii şi nebunii o fac. Are o atitudine de superioritate care îi aduce numai beneficii. Semenii lui îl respectă şi îşi doresc să ajungă ca el. Mulţi intră în competiţie cu el. Dar el, omul superior, îi devansează fără prea multe probleme. Se simte bine când învinge pentru că a umilit pe cineva. În sinea lui tremură de plăcere când umileşte. Astfel îşi dovedeşte superioritatea într-un mod Absolut. Astfel, ajunge la vârful piramidei nevoilor. Piramida lui Maslow e perimată!

(Pearl Jam – Do the evolutiondespre versuripiesa . De fapt, tot albumul Yield e genial.)

Woo..obey-giant-toxicity-inspector
I’m ahead, I’m a man
I’m the first mammal to have hands, yeah
I’m at peace with my lust
I can kill ‘cause in God I trust, yeah
It’s evolution, baby

I’m a beast, I’m the man
I’m the stocks on the day of the crash yeah,
On the loose, I’m a truck,
All the rolling hills, I’ll flatten ‘em out, yeah
It’s herd behavior, uh huh
It’s evolution, baby

Admire me, admire my home
Admire my son, he’s my clone
Yeah, yeah, yeah, yeah
This land is mine, this land is free
I’ll do what I want irresponsibly
It’s evolution, baby

I’m a thief, I’m a liar
There’s my church, I sing in the choir:
(hallelujah, hallelujah)

Admire me, admire my home
Admire my son, admire my clones
‘Cause we know, appetite for a nightly feast
Those ignorant Indians got nothin’ on me
Nothin’, why?
Because… it’s evolution, baby!

I am ahead, I am advanced
I am the first mammal to make plans, yeah
I crawled the earth, but now I’m higher
2010, watch it go to fire
It’s evolution, baby
It’s evolution, baby
Let’s do the evolution
Come on, come on, come on

Iraţional

IJeffrey Michael Harp_vacuous

De la T. S. (Simbioza)

Erau 6 persoane la o masă. Una dintre ele le întreabă pe celelalte 5: Cum ar fi ca eu să văd pentru noi, tu să auzi pentru noi, tu să miroşi pentru noi, tu să guşti pentru noi, tu să simţi pentru noi? Să fim ca o singură fiinţă?

Şi eu? întreabă a 6-a persoană.

Tu să ne uneşti. Datorită ţie noi să fim Noi.

II

Tabloul (Generaţia exteriorului şi a ignoranţei)

-Hei, vrei sa vii să-mi vezi ultima lucrare? Tabloul, l-am terminat. Mie mi se pare reuşit. Ai fi prima persoană care-l vede.

-Tu eşti primul care l-a văzut, l-a corectat, fudulă.

-Nu, nu, nu, tu ai fi, nici eu nu l-am văzut. Nu sunt sigur. Serios. Nu glumesc. Poate că l-am desăvârşit şi la o secundă după ce am ieşit pe uşă, bum, am uitat ce am pictat. Da, da, ştiu că am pictat. De fapt, nu sunt sigur. Sunt absurd, aşa-i? Am crezut la un moment dat că nu l-am văzut niciodată. Nu e exclus, deşi, atunci mă întreb, cum de l-am pictat?

-Eşti nebun, i-a spus oarecum îngreţoşată.

-Mai bine hai să-l vezi.

-Mă faci curioasă. Mi-e frică de tine când vorbeşti ciudat.

Ciudat = Rău

I-a zâmbit.

Ea i-a întors zâmbetul stânjenită.

Au plecat împreună spre locuinţa lui.

El i-a deschis uşa galant şi a poftit-o înăuntru, în speranţa că poate va mai repara ceva din ceea ce stricase încercând să fie el însuşi de faţă cu ea pentru prima dată în relaţia lor.

Ea a refuzat. L-a lăsat pe el întâi.

-Îndrăzneşte, a îndemnat-o, nu te mănâncă nimeni, de parcă e prima dată când intri la mine. Ciudato. Şi-a muşcat limba după ce a rostit cuvântul interzis.

Îi displăcea să i se spună ciudato.

Ciudat = Rău

-Nu pot. Nu mă pot mişca.

-Hai, nu e timp de glume, sunt nerăbdător să vedem ce am pictat.

-Chiar nu pot… să mă mişc.

O umbră de panică i s-a întipărit pe faţă. Umbra s-a întins treptat şi pe faţa lui până ce i-a cuprins-o în întregime. La capătul holului uşa atelierului era deschisă. Putea zări geamurile larg deschise în dreptul cărora era şevaletul, cu faţa către ele. S-a uitat şi el într-acolo.

-Bine, a încheiat o frază neâncepută, cu o doză de calm stoarsă din ultimele rezerve, o să aduc tabloul aici.

A dat fuga la şevalet, a tras lucrarea de pe el fără să se uite măcar pe furiş la ea şi s-a oprit în dreptul ei, ţinând-o ca pe o pancartă, în dreptul pieptului.

-Dar e gol, e un tablou alb, e pânză albă, îţi baţi joc de mine?

Când spunea îţi baţi joc de mine era semnalul unui dezacord total între valorile Ei şi valorile unui oarecare el, astfel semnaliza o insultă de neiertat la adresa ei.

L-a întors vizibil agitat şi ofuscat.

-Nu e gol. Aici sunt toate chestiile pe care nu le vezi la mine. Aici sunt eu cel intim pe care tu nu ai vrut să-l cunoşti niciodată. Pentru că te-ai mulţumit să extragi doar ceea ce te satisfăcea, nu şi ce mă satisfăcea. Ăsta sunt eu.

-Eu nu văd nimic. Dacă e aşa cum spui atunci… atunci pentru mine eşti gol. Vid. Ca o foaie albă, nescrisă.

-Ştiu. O foaie albă pe care tu ai vrea să te transcrii pe tine însăţi. Ţi-ar plăcea să fie o foaie albă acolo unde tu nu vezi nimic. Dar acolo eu mă scald în mii de gânduri.

Nu mai pot intra la tine în casă, sunt din piatră numai la gândul că vreau să intru. O să plec, a încheiat sec.

A închis uşa după ce nu i-a mai auzit paşii pe scari. S-a lipit cu spatele de ea şi şi-a mai contemplat o dată capodopera satisfăcut.

III

Iraţional (Gândurile unui Retardat Genial)

…apoi nimic pată închisă spre a patra cale care încotro lumina suflă sulf să masa dedesubtului cu praf închegat prin televizoarele crispaţilor ciment întru pagini din cărţilor difuzoare. Nu nu înfunda creativităţi mai gazul brichetelor pe când microfonii înceţi călcând aere toamnă. Linguriţe cântă papuci case căştilor negrii. Strigător la cer.

Fotoliu greţoşi să-şi lege şiret şi şiretul ţipa greu prin acreli dezmoşteniţi slăbănoage când seci e bulina pereţilor zgârieturi le lor crăpa lemnului magazia toracică.

Voma ascunde-mă fericirea credinţe sunet adâncimilor. Abreviază-mă rogi becuri solar neamurilor repede ascultă. Nimic nicăieri în urlet magnetofonii agitatoreconciliante povăţuitorilorevoltatorigidocronici. Vrilivisvălatic pe crengile astupate cu creşerovale. Nivelcongermina cade în prăpastia fecundastompată. Nimic strigă în gura mare. Consternaţioniştii din toţi colţii ţări leproşenic. Amiază. De la un serviciu el acupuncturaţii lor crizoşenie vremelnicoalambicaţii spaţionegioplici.

Praf pe ochi în gură în piele în sânge în vene în celule în celule în celule. Visează-mă visează-mă visează-mă către un copacii coborâţi spre etajul parteronic.

Praf în vis de mărime medie când l-am citit mi s-a ajuns apa de smoală. Vis vis vis.

Iubire cazândă spre un alt niveluri cecontrolaceamendacecerta. Iubirea este fulg în flăcări ale evantaielor pipiţe creţe nimici mi revoltă ci uită. Iubirea este un semnopatie de greva o incapacităţi reflexe cu mâinile ridicate cătun e uri reorienta soare copţi. Iubirea este primejduise o animal moarte concavic sternograma sângerie. Am trezit din mine o cuţit cu care am tăiat o pâine caldă ce s-a rupt în loc să se taie. Strigător la cer. Muzica este iubirea este credinţa care nu vegetatori în acrisfinţiţi asfinţiţi este strigător la cer. Trebuie ca eu voi să înţelegeţi că aşa ridic pavela ricoşează şi îmi revocă o strigător la cer care nimic nu se mai întoarce înapoia mea. Compromisul este atunci când rectangularitatea ivorică reiese din tulpinalul reproşează. Cine parge sparge cod ireproşabil…Iraţionalitatea este nevoie ilogician organic omuleţii miliardofili. Iraţionalitatea se serigi seringi înţepate cu venele mele care infectează spaţii le cremene reorientare ale gândurilor către absurd. Înţelegere. Absurdul este unitar. Iraţionalitatea este unitar. Iubirea sunt unitar. Compronisul existenţa melcului este forţa greieri creieri zile cu lunatic. Raţiunea alambicoida spaţiu-timp reorganizat-vremelnici. Neînţelegere revolta trupească se reflectă în reproşabil refect defect ricozo ricoşa. Avid ceric celeric. Reformatoclinic regret limbic fricoşii sper că merge. Asfinţi asfinţii recolta de niciunde ar fi acolo este strigător la cer…

IV

1 : 0 = ?

Sunt un animal evoluat

Sunt un animal evoluat care-şi trage rădăcinile din bacterii. Merg pe stradă în două picioare şi ura mocneşte-n mine când văd patrupedele care-mi ies în cale legate cu lanţuri. Orice om şi-ar dori un exemplar viu în cuşca lui de acasă. Preţul ridicat cu care sunt comercializate ne provoacă multora dintre noi frustrare. De la înălţimea gândurilor mele pot privi dincolo de orice barieră, dincolo de orice piscuri. Am două degete opozabile cu ajutorul cărora creez tot felul de minunăţii. Mă uit la semenii mei, cum umblă alături de mine pe marile bulevarde şi simt un val de căldură în tot trupul, fiori inexistenţi în alte trupuri de mamifere: suntem indestructibili ca specie. Strivesc gândacii, calc peste tot ce nu e uman. Privesc adesea cerul, cerul albastru ca cearceaful meu de mătase şi văd pe el norii care nu-mi vor tulbura plimbarea dacă eu le ordon asta, văd păsări ce zboară-n neştire, fără să fie conştiente de actele lor involuate şi ştiu că ele vor dispărea din calea mea dacă îmi voi îndrepta forţele într-acolo, văd avioanele care brăzdează văzduhul şi mă salută pline de mândrie cu forţa lor inegalabilă, văd norii, da, norii care mă sufocau azi-noapte în vis. Coborâseră peste mine. Nu mai aveam aer. Şi m-am trezit înspăimântat. Oare este posibil una ca asta. Norii să aibă curajul de a se pune cu fiinţele supreme. A fost doar un vis pe care l-am trecut cu vederea repede. Visele sunt nişte inepţii ale minţii ce trebuie înlăturate degrabă.

De fiecare dată când mă trezesc dimineaţa în patul meu măreţ, mă cuprinde o poftă de a trăi şi de a împânzi pământul cu urmaşi care să ducă mai departe ceea ce geniul uman a început, o dorinţă de a-i educa în spiritul valorilor imuabile, ca ei să-şi găsească întotdeauna izvorul în mijlocul lor ori de câte ori vor avea nevoie de Inspiraţia  Superioară . Da, vreau să am copii, mulţi copii. Vreau să-mi văd specia crescând tot mai mult, dezvoltându-se cu viteze cosmice, ocupând tot ce n-a fost ocupat vreodată de predecesorii noştri. Proiectul trebuie să continue. Trebuie să ajungem acolo unde doar imaginaţia a ajuns. Iar imaginea noastră despre viitor este colosală. Ca un uriaş fioros care calcă peste tot ce-l împiedică să ajungă la destinaţie. Peste tot ce-i stă în calea îndeplinirii proiectelor sale. Copiii sunt viitorul nostru. Ei vor desăvârşi cu siguranţă ceea ce noi am fost incapabili, datorită timpului.

Timpul, da, timpul, acest mare obstacol pentru geniul uman. El reprezintă provocarea cea mai serioasă. Trebuie îmblânzit. Omul a reuşit cu toate celelalte forme de viaţă, cu stihiile naturii… Cu orice i-a trecut lui prin minte. Însă nu şi cu timpul. Moartea trebuie supusă! Iar o dată cu asta omul va fi zeul acela despre care vorbeau bătrânii.

Merg pe stradă, sunt un om fericit pentru că sunt om. Ce ar putea provoca mai mare fericire decât conştiinţa că sunt un om? N-am nevoie de altceva.

Din faţă vin alţi oameni, milioane de oameni, trotuarele s-au transformat în bulevarde enorme pentru a-i facilita omului libera circulaţie în condiţii mai mult decât optime. Nu văd ce ne-ar mai putea opri. Suntem prea mulţi pentru a putea fi subjugaţi. Mulţimea îmi oferă o siguranţă care îmi ridică orgoliul până la cer. Eu sunt mulţimea, iar mulţimea sunt eu…Prea mulţi pentru a fi opriţi. Prea mulţi pentru ca vreo javră venită din alte epoci să îndrăznească să ne mişte măcar un fir de păr.

Ne înmulţim rapid. Cu cât suntem mai mulţi cu atât vom fi mai mulţi.

În curând voi ajunge acasă. Casa mea în care îmi petrec mare parte din viaţă. Ce rost are să fiu afară când ştiu că întregul suflu al omenirii este în pieptul meu. Ei toţi au grijă de mine, chiar dacă nu mă cunosc personal. Nici nu e nevoie. Pentru că actul meu de identitate este însăşi specia din care mă trag. Este de ajuns să mă vadă om ca să mă pună în vârful piramidei sociale, piramida noastră fără vârf. Oricine poate ajunge acolo. Trebuie doar să îndeplinească o singură condiţie: să gândească ca noi, adică să fie om.

Iată fotoliul cald care mă aşteaptă supus. Iată câinele din cuşcă, un câine artificial desigur, menit să-mi amintească în fiecare clipă că eu sunt cel care are puterea. Eu sunt stăpânul lui. Eu l-am învins. Eu îl pot ţine închis oricât şi crede-mă, îl voi ţine o veşnicie. Câinele este simbolul sclavului etern dependent de om, îmblânzit de om, încătuşat de om. De câte ori îl privesc mă cuprind fiorii de superioritate despre care am învăţat că nu mai trebuie ignoraţi, ci preaslăviţi.

Deschid o carte. Cartea scrisă de mine. Este viziunea mea asupra lumii. Este punctul de plecare pentru oricine se consideră om. Fiecare om trebuie să aibă o viziune. Iar aceasta trebuie neapărat să fie conformă cu viziunea în vigoare. Ce ar mai fi cu acea persoană care ar avea o viziune stâlcită, diferită de marea viziune care ne-a adus pe culmile evoluţiei.

Citesc încă o dată sfârşitul, ştiind că mâine o voi reciti. Nici nu mai ţin minte de când recitesc cartea mea, viziunea mea. Aici sunt gândurile mele cele mai intime. Aici eu exist pentru că sunt om. Asta este ceea ce mă diferenţiează de câinele din cuşcă. Înainte de culcare voi pune electroşocul pe el iar el va schelălăi cu ecouri prelungi prin mintea mea obosită de atâta citit. Aşa trebuie să facă oricine înainte de culcare. Atunci e momentul când visele pot fi influenţate. Visele trebuie să reflecte realitatea, altfel sunt inutile pentru mine. Astfel am toate şansele să visez toate celelalte specii legate cu sârmă ghimpată electrică şi trimise cu forţa în iadul unde merită să stea o veşnicie.

Dorm. Visez o altă lume. Nu seamănă cu a mea. O fată tânără cu părul lung, lin şi roşcat îşi plimbă căţelul printr-un parc de pe vremuri. Mă priveşte în ochii mei duri şi-mi trimite un zâmbet cu buzele ei rozalii, apoi îşi vede de plimbare. Mă cuprinde furia. Scot din buzunar bastonul electric, îl setez la putere maximă, mă apropii de javra care miroase un rahat ieşit în cale şi o lovesc cu toată forţa pe care o posed. Nici n-a apucat să scoată un sunet, că a  şi murit. Fata tresare speriată şi începe să plângă cu lacrimi mari care cad pe hoitul împuţit. Imaginea lacrimilor ei îmi transmite un mesaj. Mă trezesc plin de transpiraţie. Obrajii îmi sunt umezi. Merg la baie şi mă uit în oglindă. Am plâns pentru prima dată în viaţa mea.

Excelent! Excelent! Excelent! Excelent! Excelent!…

Am dat peste filmul ăsta întâmplător. Nu mi-am putut lua ochii de pe ecran până la final. Muzica e mai mult decât potrivită. Actorii, fantastici. E despre tăcerea plină ochi de mesaje. Despre un el şi o ea. Despre un oraş. E un film mut. Dar în fiecare secundă se vor simţi undele comunicării dintre doi oameni atât de frumoşi, încât par ireali.

signs

Cuvântul singur

Ce este singurătatea?

Care este mecanismul după care acţionează societatea atunci când spune că însingurarea nu este un deziderat?

Ce înseamnă a socializa?

Cuvântul care m-a atras cel mai tare înainte să-i ştiu sensul:  mizantrop. Unul dintre sensurile lui care m-au atras cel mai mult – Persoană care manifestă aversiune faţă de specia umană. Aici trebuie să aduc o lămurire: a fi atras de ceva foarte tare nu este acelaşi lucru cu a te lăsa atras. Nu întotdeauna.

Cine ştie răspunsurile primelor trei întrebări înseamnă că nu ştie ce este singurătatea şi nu ştie ce înseamnă a socializa.

Ce înseamnă eu  îţi ofer, tu primeşti, tu îmi oferi, eu primesc, tu te apropii, te contopeşti şi apoi dispari, eu mă apropii, mă contopesc, apoi rămân.

Ce mai înseamnă astăzi a convieţui?

Dar a alege de bună voie să trăieşti cum îţi dictează intuiţia?

Ce este fuga de sine?

Şi ce legătură are cu dorinţa de a socializa?

De ce unora le e frică de singurătate iar ideea de însingurare îi sperie de două ori mai mult?

Ţi s-a întâmplat vreodată să vorbeşti cu cineva ore întregi, zile în şir şi concomitent să te simţi mai singur decât cu tine?

Există în noi o a doua fiinţă care ne ţine de urât atunci când nu există nimeni care să ne ţină de frumos?

Această a doua fiinţă este salvarea sau celula noastră în care suntem închişi când nu e nimeni prin preajmă?

Există posibilitatea ca un om care a trăit singur întreaga viaţă să atingă o altă etapă în evoluţia lui spirituală, etapă total necunoscută societăţii contemporane?

Când eram mic visam o lume ciudată pe care n-o pot descrie prin cuvinte. O simt doar. Uneori. Când stau întins în pat şi privesc tavanul şi nu mă gândesc la ceva concret.

Este posibil ca lumea să devină mai suportabilă dacă am depăşi etapa cuvintelor şi am reuşi să comunicăm global altfel decât prin sunete şi litere?

Nu crezi că principala problemă cu care se confruntă omenirea azi este comunicarea?

Dacă am vorbi ca un singur organism nu ne-am mai face rău unii altora.

Nu crezi că a interpreta ce spun eu acuma reprezintă sâmburele discordiei?

Nu crezi că a merge chiar mai departe şi a-ţi spune punctul tău de vedere reprezintă o diferenţă între noi?

Nu crezi că diferenţa asta alimentată de alte diferenţe invocate prin cuvinte poate duce la o ruptură?

Nu crezi că orgoliul tău nu te lasă să recunoşti?

Nu crezi că orgoliul este produsul cuvintelor?

Iar cuvintele doar o etapă ce trebuie depăşită în grabă dacă vrem să supravieţuim?

La început a fost cuvântul.

Asta parcă e luată din Biblie.

Ce a făcut cuvântul?

Cu ce ne-au ajutat cuvintele?

Nu crezi că am dreptate când spun tot ce am spus mai sus. Pentru că amândoi ne exprimăm ideile prin cuvinte. Iar atunci când sunt exprimate prin imagini noi le traducem tot în cuvinte.

Există vreun tratament pentru miliardele de miliarde de litere care se aşează şi creează opinii, legi, discordie, invidie, populism, regi, regine, papi samd

Până la urmă ce legătură are singurătatea cu cuvintele.

Păi are.

La început cuvântul era singur.

Şi noi, de asemenea, suntem nişte cuvinte solitare.