Dans dans dans

-de ce citesti?

-imi place
de ce imi place
pentru ca ma absoarbe,  ma face sa uit,  imi schimba ideile fixe…

-da,  ideile fixe

-cum sunt ideile fixe?

-ideile fixe sunt ca o inchisoare
esti inchis/a intre zidurile ei
/lor

-sau ei

-da, din moment ce dispar ideile fixe te eliberezi

-spune-mi o idee fixa a ta

-stii cum e, sunt multe idei fixe, dar cand trebuie sa dezvalui una, totul devine complicat

-deschizi o fereastra, nu
sau iti imprastie iluzia ca e buna acea idee, ca te protejeaza

-da, expunand ideile fixe in afara ta le demistifici, devin niste simple idei, descoperi ca nu au nici un fundament, ca sunt absurde

-si ti-e teama?

-nu. de exemplu, uite o idee fixa: tot ce construiesc trebuie sa fie rezistent si din dorinta de a fi asa
intaresc totul si aici si acolo, consum mai multe resurse decat trebuie
si rezultatul e ceva mult mai rezistent decat ar trebui sa fie

…………………………………………………………………………………………………….

-exista nevoia de a lega viata interioara de viata exterioara, prin fundatie, pui fundatie sub idei. nimic nu e de prisos
totul, inclusiv iluziile se pot transforma in realitate, daca stii cum sa legi iluzia de realitate
sa o faci sa ii placa realitatea. fundatia e realitatea

-daca se leaga visul cu realitatea, intrebarea ce e vis si ce e realitate isi pierde importanta, se estompeaza

-devine o intrebare absurda

-ai senzatia uneori ca visam?

-mi-ar placea sa stiu cum sa ma imprietenesc cu visele mele
e foarte probabil ca intreaga viata sa fie cu totul altceva decat stim noi ca este
si da, poate fi chiar un vis
un vis foarte complex
am senzatia uneori ca traim si in trecut si in prezent si in viitor in acelasi timp
astfel se poate explica senzatia de deja-vu
de sincronicitate
-coincidentele-
uimirea ca am mai trait o data ceea ce facem
dar nu ne putem aminti. nefiind un eveniment trecut
normal ca nu ne putem aminti

-am des senzatia de deja vu

-dincolo de explicatia religioasa, amintirile dintr-o alta viata
eu cred ca asta e o metafora
acea alta viata poate fi o viata traita in paralel
de ce suntem asa de obsedati de trecut
de viitor

-da, unii oameni sunt mai sensibili si mai receptivi la legaturi intre lucruri, la conexiuni, coincidente

-eu de exemplu, traiesc in trecut mai mult decat in prezent
dar poate ca trecutul prezentul si viitorul sunt aceeasi fata a aceleiasi realitati
poate ca totul se intampla in acelasi timp
si doar mintea noastra separa
am separat „iubeste” de „fa ce vrei”

-poate suntem in mai multe locuri in acelasi timp. te-ai gandit la scrisoarea lui noica *

-da, acum… oamenii dau la o parte tot ce i-ar putea incurca
tot ce incurca e mai complex decat pot ei cuprinde
si dau la o parte
simplifica
dar acea simplificare nu e neaparat simpla
ea insasi complica dar da impresia ca e simpla

-cred ca pot sa interpretez titlul lui murakami: dans dans dans in legatura cu ce imi scrii tu acum
dansand nu dai lucrurile la o parte
nu iesi din vartejul lumii si nu refuzi conexiunile

-noi refuzam multe conexiuni
asa de multe

-e si o pledoarie pentru intuitie, pentru nedemonstrabil.  da, refuzam

-a demonstra e valabil doar intre oameni

-nu facem ce vrem dansand ci planuind

-lumea in care traim nu e alcatuita numai din oameni
oamenii nu sunt cele mai vechi fiinte de pe pamant
intuitia e universala
demonstratia e pitagoriceasca, nu mi-a venit alt matematiciam in minte
dansul e liber, relaxant, nu darama lucrurile din preajma ci le invita la dans

-exact
nu darama nimic, nu dezechilibreaza, nu distruge

-demonstratia inlatura tot ce nu corespunde cu ea

-dansul e si foarte personal, ca o esenta tare….demonstratia e imprastiata
cand dansezi esti egal cu tine si poti fi peste tot, nu te rupi
imi place cum spui
ai inteles cum am inteles eu titlul

 

* – “Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (…) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută – şi care nu mai are ce face. (…) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!” (Constantin Noica – Scrisoare catre fiul sau)

 

Anunțuri

Credinţa este instinctul acţiunii

„Cât mai ai de gând să continui aşa, l-a întrebat în timp ce expira fumul gros al unei ţigări de foi. Câte resurse mai ai?”

S-a aşezat pe scaun şi a luat o gură mare de votcă. Stătea pentru prima dată de vorbă cu el. Apucase să-i povestească doar o parte minusculă din viaţa lui. Şi nu avea de gând să se oprească. I-a răspuns calm, privindu-l adânc în ochi:

„Viaţa asta e de fapt o luptă. O luptă a tuturor oamenilor cu ei înşişi.”

A căzut puţin pe gânduri. Părea că ascultă finalul unei melodii cu deosebită atenţie. Ultimele acorduri. De fapt, se uita la ecranul mare de pe peretele din faţa lui. Într-adevăr, se încheia o melodie. Rabbit in your headlights. A continuat:

„…Toate celelalte lupte sunt iluzorii. Sunt efectul neputinţei oamenilor de a câştiga lupta pe care o duc cu ei înşişi. Dacă nu reuşeşti pe plan intern, ieşi în exterior şi cauţi ceva mai puţin îndărătnic.”

„Tu nu faci altceva decât să te autodistrugi. Nici ştii încotro te-ndrepţi. Nu ţii cont de riscuri, nu ţii cont de viaţa ta.”

„Simt că nu mai am timp. Simt că zilele trec pe lângă mine dacă mai aştept. Nu mai vreau să mă trezesc dimineaţa şi să-mi doresc să adorm iarăşi. E infernal să nu ai pentru ce sau cine deschide ochii. Tu nu ştii cum e pentru că ai avut o viaţă lină, care ţi-a oferit multe. Nu are importanţă ce ai făcut pentru toate lucrurile astea. Le ai şi gata. Şi eu fac multe pentru a le avea, dar eşuez de fiecare dată. Eu le doresc. E o diferenţă între a avea şi a-ţi dori. Când ai ceva, te plictiseşti, când îţi doreşti tremuri în fiecare clipă, tânjeşti.”

„Da, te plictiseşti şi mergi mai departe, cauţi, găseşti, te plictiseşti din nou şi tot aşa până la moarte. Oamenii sunt ca morţii care plutesc pe o mare liniştită şi tulbure de după furtună. Nişte pete care se îndreaptă încotro le duce curentul. Ei nu ştiu către ce şi nici dacă vor ajunge undeva, pentru că sunt morţi. Dacă locul visat este malul, atunci malul nu le va mai oferi nici o fericire, pentru că sunt morţi.”

„Eu ştiu ce-mi doresc.”

„Şi cât timp te vei mai arunca cu capul înainte pentru a găsi ceea ce cauţi?”

„Mă voi arunca cu capul înainte până când o să mi-l sparg în mii de locuri, până când o să fiu plin de sânge. Şi nici atunci nu mă voi opri. Mă voi opri doar atunci când voi găsi ceea ce caut. Chiar dacă asta va însemna să nu mai am cap, să-mi pierd minţile definitiv, să ajung una cu pământul, ca morţii care plutesc în derivă…”

A tăcut. A mai luat o gură de votcă şi:

„Chiar şi mort voi ştii că am găsit ceea ce caut de-o viaţă.”

…………………………………………………………………………….

Riyh-unkle

P.S. – Titlul este luat la întâmplare din Cartea Neliniştirii, de Fernando Pessoa, pagina 334, paragraful 304, Humanitas 2009.