Ceva de ascultat când…

…şi…nu se putea să nu dau peste ceva de genu ăsta înainte de culcare:)

…şi un film trist:

Pencil Face

…pentru că mi-a amintit de  Donnie Darko

Soarele Lui

Soarele răsare numai când îi cer eu. E un secret. Dacă toată lumea ar lua cunoştinţă de asta nu mi-ar fi prea bine. Iată de ce tac întotdeauna când vine vorba de soare. Despre lună pot trăncăni cât e ziua de lungă. E o regulă, Nu vorbi despre soare.

Şi în dimineaţa asta soarele a răsărit la comanda mea. Nu mă laud, este un fapt care poate fi dovedit. Uite-l pe cer! Uite-l ce mai străluceşte. Numai eu mă pot uita la el. Tu orbeşti. Întreabă-l, De ce-ai răsărit? El îţi va răspunde, negreşit, Pentru că el mi-a cerut. Se va referi la mine.

O să crezi că sunt nebun, că am impresia că Soarele e la cheremul meu, că face ce-i ordon, dar nu e aşa, eu voi crede că tu eşti nebun, căci nu eşti în stare să observi o asemenea evidentă pe care orice om normal ar observa-o.

O să crezi că locul meu ar trebui să fie la spital, împreună cu alţi dereglaţi psihic ca şi mine. Te înşeli. Tu ar trebui să fi la spital cu alţii ca tine. Nimic nu mă poate opri să te cred sărit dacă mă faci sărit de pe fix. Îmi stă în caracter. Viaţa mea e înconjurată de o turmă de oameni nebuni. Eu sunt singurul sănătos dintre ei, pentru că eu vorbesc cu soarele în fiecare dimineaţă, pentru că eu sunt singurul om fără de care soarele, acest vital astru, n-ar mai răsări şi tu nu ai mai fi. Da, exact la asta mă gândeam şi eu, fără mine tu nu ai mai fi. Mai mult, nimic n-ar mai fi. E dovedit ştiinţific, fără soare… Dar tu ştii mai bine. Nivelul tău de cunoaştere este ridicat, aşa de ridicat încât preferi să fi un nebun decât să crezi în evidenţe. Ok, nu te voi opri, fiecare e liber să facă ce vrea, eu nu sunt liber, pentru că uneori aş vrea să nu-i mai văd lumina, sunt cam sătul de el, ăsta-i adevărul. Dar nu-mi vine s-o fac, pentru că ţin aşa de mult la tine. Nu uita, soarele există pentru că eu exist.

De fapt norii nu există, sunt doar proiecţii ale imaginaţiei mele în dreptul soarelui, atunci când sunt supărat. Ca să ştie toată lumea că cineva nu e în toane bune. Numai că lumea e aşa de seacă, încât nu se prinde, lumea nu mai are imaginaţie, e seacă asemenea unui lac secat de mii de ani. Imaginaţia a murit o dată cu apariţia mea, de parcă eu am stors toate creierele de pe pământ şi am băut toată imaginaţia din ele. E un mare neadevăr. Nu e adevărat. Nu sunt eu vinovat de dispariţia imaginaţiei. A fost doar o coincidenţă, Apariţia mea şi fuga Imaginaţiei. Chiar! Ce-ar fi, când vorbesc despre mine la persoana întâi să…Dar va părea o erezie pentru voi ăştia lipsiţi de imaginaţie. Veţi zice, uite-l şi pe-acesta, se crede Dumnezeu. Îşi scrie numele cu literă mare. Dar eu nu mă cred Dumnezeu. Mă cred doar Eu. EuEuEu. Ce, dacă pretind că soarele răsare pentru că-i cer eu, înseamnă că sunt Dumnezeu? Păi, chestia asta poate s-o facă oricine! Chiar şi tu. Doar că tu nu mai ştii ce-i ăla fantastic. Lumea ta se învârteşte în jurul concretului, palpabilului. Uite o piatră, piatra există pentru că tu o vezi şi eşti sigur că poţi s-o atingi, e tare, o arunci, piatra există! Cam aşa funcţionează creierul tău sec. Ai uitat că ai fost copil şi că-ţi imaginai o întreagă lume paralelă cu asta concretă, palpabilă, lume care era doar în capul tău. Atunci nu mai erai aşa de critic la adresa ta pentru că erai copil şi copiii aşa aberează până se fac mari şi nu mai au voie să abereze pentru că atunci n-ar mai mai fi utili pentru societate. Te-ai lăsat dus de val şi ai devenit un om mare. Serios. Care crede doar ce vede. Ai încredere în simţurile tale aşa cum omul are încredere în soare că va răsări în fiecare zi. Ce s-ar întâmpla dacă pentru câteva minute numai toţi oamenii ar fi cuprinşi de o panică: Dacă mâine Soarele nu va mai răsări!!!!!!! Aşa crezi şi tu în simţuri, crezi că ele n-au cum să te înşele. Dar, nu uita de existenţa eclipselor. Deodată se face noapte şi eu cred că atunci omul este străfulgerat de o doză de înţelepciune, există noapte şi în afara ciclului monoton noapte-zi. De fapt chestia asta cu eclipsele face parte dintr-un ciclu mai mare de care tu nu eşti conştient zi de zi: nu te gândeşti la eclipse cum te gândeşti la noaptea care va urma. La fel e şi cu simţurile. Numai că imaginaţia ta fiind atât de adormită, nu vei înţelege de unde începe totul şi până unde îl ţine să meargă.

Hei, trezeşte-te! Ce dracu faci??? Hai, că trebuie să mergem. Mi-ai promis că nu mai adormi. Ce dracu, n-o să te car în spate, leneş pleoştit! De ce nu te trezeşti? Mi-ai promis că vei sta treaz o veşnicie. M-ai minţit! Chiar m-ai minţit? Sau te prefaci. Eu cred că te prefaci. Tu te ţii de promisiuni. Mă păcăleşti doar, te joci cu mine. Te scutur, să ştii! Urăşti să te trezească cineva aşa. De fiecare dată când te-am trezit aşa ai visat urât. Mai ţii minte? Dormi… De ce ai făcut asta? Nu-mi vine să cred. Aveam încredere în tine. Ne aşteaptă la uşă. Trebuie să te ridici. Dacă nu, te car în spate şi tot te duc. Hai.

De ce nu mă laşi în pace? Vreau numai să nu fiu treaz. Aici e cel mai bine. Linişte şi pace. Nimic din ce nu-mi place. Totul ca-n copilărie, când uram să dorm şi voiam să stau numai pe-afară, la joacă cu prietenii. Acum, dacă nu sunt treaz, rememorez momentele alea unice care nu se vor mai repeta. Uite-o pe Ana, uite-l şi pe Costin, pe Gabi, pe Cristina, pe Mihai, pe Dan, toţi vor să se joace cu mine. Acum, cu toţii nu-şi mai văd capul de treburi, nu ne-am mai văzut de ani de zile. Părinţii lor se laudă cu ei că s-au realizat, da, copiii lor s-au ajuns. Ei sunt fericiţi. Nu ştiu cât de fericiţi sunt copiii. În fine, dacă n-ai ce face altceva în afară de a mă tachina, du-mă-n spate acolo unde vrei tu. Numai că să ştii că eu nu vreau să mă trezesc acum în lumea asta.

Iată-l este numai al dumneavoastră. De obicei se trezeşte când îl rog. Acuma face pe niznaiul. Să fiţi blând cu el. Altfel, soarele nu va mai răsări niciodată.

Forever’s not so long

Încă un film scurt care-mi place.

World Builder

All for the best

Pe 7 septembrie Thom Yorke a lansat două piese solo. Una dintre ele este un cover după Mark Mulcahy, All for the best şi face parte din albumul Ciao my shining star, un tribut adus soţiei vocalului de la Miracle Legion, Melissa, care a murit în septembrie anul trecut.

Amintiri din Epoca de Aur

În curtea Muzeului de Istorie şi Artă este un anticariat. E singurul de unde-mi cumpăr cărţi rapid. De fiecare dată când intru, fără excepţie, în maxim câteva secunde dau peste ceva fain, la ”standul” 2 lei cartea. Trebuie numai să-mi arunc ochii peste grămada de cărţi o singură dată şi iată cartea pe care o căutam, fără să ştiu că o caut. Asemănător s-a întâmplat şi ieri. Vânzătorul îşi punea cărţile în cutii. Se apropia ora închiderii. În mai puţin de un minut am dat peste un roman care mi-a provocat fiori în timp ce-am citit câteva fraze la întâmplare. 2 lei şi gata, al meu a fost (şi este).

Undeva între pagini am dat peste o altă pagină ruptă dintr-o altă carte şi pusă acolo. Pe ea, Imnul de Stat al Republicii Socialiste România şi pe verso, E scris pe Tricolor Unire. Mi-am amintit de vremurile când eram în Generală şi în fiecare dimineaţă, ne ridicam toţi în picioare şi Tovarăşa ne dădea tonul, apoi noi continuam să cântăm, Trei culori cunosc pe lume, Amintind de-un brav popor, Ce-i viteaz, cu vechi renume, În luptă triumfător… blablabla…samd.

Acasă era o ştire pe Realitatea care zicea că vineri este premiera primei părţi din Amintiri din Epoca de Aur, Tovarăşi, frumoasă e viaţa, film scris de Mungiu şi regizat de el, Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu şi Contantin Popescu. La cinema Studio mă opresc vineri.

Oricum, până atunci, sper să ajung diseară la Hell

Gândacul roşu

– La cine te gândeşti când te masturbezi?

– La gândacul de care v-am mai povestit. Cel care-mi apare des în vise.

– Aha… mai exact, ce simţi când te gândeşti la gândacul ăsta?

– E straniu, nici eu nu înţeleg prea bine. Simt… că mi se urcă tot sângele în creier. Şi o excitaţie imposibil de descris. Ca şi cum toţi favoriţii mei sunt adunaţi în acelaşi loc şi mă doresc pe mine şi numai pe mine.

– Ai încercat vreodată să te abţii? Să-l ignori?

– Mi-e frică să-l ignor. Numai la gândul că aş putea să-l ignor mă apucă o febră însoţită de frisoane. Nu mă pot controla. Este deasupra mea. Mă controlează. Total.

– Mi-l descriai ca fiind roşu.

– Da.

– Ţi l-ai imaginat vreodată negru?

– Nu.

– Vrei să încerci acum?

– Ok.

Gândacul era în mintea ei. Chiar era Roşu. Îi digera creierul în fiecare secundă. Creierul ei, dintr-o clipă-n alta, putea fi înlocuit de un gândac roşu şi soios. Când psihologul i-a cerut să şi-l imagineze negru, ea  a făcut un efort enorm de a vizualiza acel gândac într-o altă culoare decât cea cu care era familiarizată. Câteva secunde gândacul şi-a schimbat culoarea. A devenit negru ca smoala. Atunci a simţit o uşurare şi o scădere a tensiunii erotice. Gândacul negru n-o mai excita la fel ca cel roşu.

– Cum e?

– Mai bine.

– Povesteşte-mi despre visul de azi-noapte.

– Vă daţi seama ce mă puneţi să fac?

– Da. Lasă totul la o parte şi povesteşte-mi. Vreau să te ascult.

– Era undeva departe de mine. Mă privea. Atent. Avea multe picioare strălucitoare, roşii, ascuţite. Era pe poziţie de fugă. Dar n-a fugit. Mi s-a părut frumos. Pentru prima dată-n viaţă am constatat că un gândac e frumos, foarte frumos, chiar atrăgător. Concomitent, o teamă nejustificată mă poseda. Era intensă şi realistă. Afară se însera. Drumul pe care eram se îngusta în depărtare, copacii urmăreau linia sa de-o parte şi de alta şi se legănau după rafalele vântului. Vine furtuna, m-am gândit. Trebuie să iau gândacul cu mine în casă. Dorinţa de a-l băga în buzunarul bluzei era insuportabilă. Gândacul nu părea panicat din cauza vremii. Stătea locului şi mă fixa cu statura sa impozantă. M-am apropiat de el. N-a fugit. Mi-a aşteptat degetele până când s-au apropiat de crusta sa. Până când l-au atins. Atunci am simţit. Da, cel mai mare regret al vieţii mele. Indescriptibil. Făcusem cea mai mare greşeală. Nu mai era cale de întoarcere. Rolurile s-au inversat atunci. Gândacul a devenit o fiinţă care voia să pună mâna pe mine, iar eu o simplă victimă. Eu trebuia să scap de el pentru totdeauna şi n-o puteam face decât exterminându-l. Pentru asta trebuia să-l las să ajungă între degetele mele, apoi să-l zdrobesc, să-l rup în bucăţele. Chiar aşa am făcut. După ce m-a prins, ajungând între degetul mare şi cel arătător, am fugit cu el în curte. Căutam un borcan cu capac să-l bag înăuntru ca să-mi acord timp…timp pentru a alege cea mai bună cale de a-l distruge pentru totdeauna. Borcanul era de negăsit. Degeaba căutam disperată. Nu găseam nici un recipient ermetic. În tot acest timp gândacul încerca să scape. Mă înţepa cu picioarele lui ascuţite care mă îngrozesc în starea de veghe. Sentimentul că gândacul era răul absolut, metamorfoza lui, a prietenului meu, mă îndemna să grăbesc pasul. L-am pus pe o porţiune cimentată şi am apăsat cu degetul mare pe el până când a crăpat, s-a auzit o trosnitură şi corpul i s-a rupt în două. Se zbăteau cele două jumătăţi şi eu le priveam înspăimântată. Trebuia să moară. În acele momente aveam impresia clară că i-am făcut un rău de nedescris lui şi în acelaşi timp că am scăpat de cea mai mare pacoste care putea exista şi care, lăsată în viaţă, m-ar fi putut aduce în preajma morţii. Continua să se mişte. L-am zdrobit cu degetul şi mai tare. Picioarele unei jumătăţi, nu mai reţin care, s-au agăţat de degetul meu. M-au înţepat cu furia fiarei încolţite. Atunci m-am trezit. Regretul m-a copleşit. Făcusem rău celei mai dragi fiinţe. Dar el… Este în mine, o ştiu. El m-a prins pe mine, nu eu pe el. El mă devorează, mă zdrobeşte şi nu invers.

– Ai mai povestit cuiva despre gândacul ăsta?

– Nu.

– Astăzi vreau să faci tot ce-ţi stă în puteri să ţi-l imaginezi negru. Să vii mâine să-mi spui dacă l-ai mai visat. Mai vreau să-i povesteşti soţului tău despre analogia dintre el şi gândac. E foarte important.

– Dar nu pot. Dacă i-aş spune că am visat un gândac care era şi nu era el m-ar părăsi.

– De ce?

– Nu pot să vă spun.

La unul dintre picioarele scaunului pe care stătea doctorul era un gândac mare. Ea l-a observat înainte de-a deschide uşa, când l-a salutat încă o dată pe doctorul pe care-l respecta din tot sufletul.

– Uite un gândac, l-a avertizat ea.

În minte, pentru o secundă, îi dispăruse orice rămăşiţă a visului. Reacţionase exact ca o fiinţă normală care vede un gândac, fără prea multă teamă, ci doar cu puţină scârbă datorată fiinţei dezgustătoare.

– Unde?

– Jos, la piciorul scaunului.

Doctorul se uită la piciorul scaunului. Vede gândacul. Se apropie tot mai mult cu ochii de el. Nu-i venea să creadă?

– Da, acolo.

Doctorul a rămas ca o statuie în poziţia aia ciudată, aplecat de pe scaun, cu privirea aţintită spre insecta scârboasă.

– Lăsaţi-l să trăiască, nu-l omorâţi.

Doctorul nu dădea semne că ar asculta-o. Nu se mişca. Atunci, ea se uită pe fereastră. Copacii erau îndoiţi cu tot cu crengi, înspre dreapta. Leagănul din depărtare înţepenise paralel cu pământul, un câine în parc era în aer cu un băţ între dinţi. Un copil rădea încontinuu. Maşinile de pe şosea stăteau la stop. Un pieton stătea şi el pe zebră, nici nu înainta, nici nu se întorcea…

A închis uşa după ea şi a zâmbit.

A plecat spre casă.

Nosta…lgia A.

M-am plimbat. Bucureştiul Vechi e în continuare work in progress. Am luat multe străzi la rând. Clădirile aveau ceva, un iz de Amsterdam, probabil că mi se părea mie. Sau probabil atmosfera din clipa când eu mă plimbam era de Amserdam. Lume multă. Lume veselă. Aer de Amsterdam. Pe scările din faţa Teatrului Naţional stătea o tipă cu un notebook pe care scria I’msterdam. Pesemne, fusese şi ea pe-acolo. Apoi am ajuns la Motoare. Am băut nişte beri acolo, deasupra Oraşului. Era o briză, ca la Haga, Marea Nordului. Ca-n Olanda. Ca la Amsterdam. Ca la Zeeburg: acolo era o terasă asemănătoare cu cea de pe Motoare, cu bănci din lemn, cu mese, de asemenea din lemn, cu nori învolburaţi, gri, cu un bar de unde puteai să-ţi cumperi alcooale şi mâncare. Am stat şi am savurat berile, uitându-mă la norii care erau aşa de aproape de mine. Olanda era undeva departe. Eu eram în mijlocul ei. În orele alea am gustat-o încă o dată.

3 poveşti mici

1.

Aproape că a mai trecut o săptămână. Mai sunt câteva ore. Şi ce dacă. Mai e timp. Orele astea puţine care au mai rămas sunt suficiente pentru… Nu, e sigur. Sigur că orele vor trece îndeajuns de repede încât să am timp să… Ştii ce? Timpul este pe val. Pe valul meu. Valul nu ştie că e al meu, dar eu, fiind pe el, îl numesc al meu. De fapt, de ce mai dau explicaţii cu privire la asta? Orice lucru care mă susţine este al meu. Ceea ce eu vreau să fac este o încercare de a mă… întoarce… Mi-a venit o altă idee. Ce s-ar întâmpla dacă… nu m-aş întoarce? Ar fi vreo schimbare demnă de menţionat în vreo cărţulie de istorie? Cunosc răspunsul. Răspunsul nu va ajunge la voi. Voi ăştia care citiţi aici. De ce? Pentru că răspunsul… este. Dacă n-ar fi fost, atunci ar fi ajuns negreşit. Să revin la ce vreau eu să fac. Ideea a luat foc azi pe la amiază. Dacă n-ar fi luat foc nici c-aş fi băgat-o-n seamă. Ardea ca benzina. M-am apropiat de ea şi am atins-o. Temperatura enormă m-a obligat să-mi iau degetele de pe ea în mai puţin de o secundă. M-am dus la bucătărie, am umplut o cană mare cu apă şi am turnat-o peste ea. O flăcăruie mai pâlpâia încă. Părea inofensivă. Şi chiar aşa a fost. Ideea mi s-a deschis în faţa ochilor ca o floare cu colţi. Imaginaţi-vă o floare galbenă, cu petale mari şi lunguieţe şi strânse la un loc. Cam aşa era înainte de a se stinge, apoi, imaginaţi-vă floarea asta minunată, culeasă din părul blond al unei prinţese dintr-o carte cu poveşti (Pur şi simplu nu te poţi uita la ea. Te electrocutează numai la gândul că ai putea s-o atingi) cum se deschide languros către mine şi îmi arată fără grabă tot mai mult colţii din os umed şi strălucitor. Dacă-am stins-o trebuie s-o am. Problema nu erau colţii, ci mărimea lor, mărimea petalelor, floarea asta creştea repede. Devenea mare. Cea mai mare idee. Şi totuşi, deopotrivă, cea mai periculoasă.

2.

Treci în cuşcă, i-a spus câinelui. Treci. Câinele nu voia să intre în cuşcă. I se părea cam mică pentru corpul lui musculos şi mare. Treci în cuşcă acum! Tu nu înţelegi? Bineînţeles că nu înţelegea propriu-zis înţelesul exact al ordinului, el se ghida după atitudinea stăpânului. Când stăpânul scoate sunete stridente şi arată cu mâna dreaptă spre cuşcă, el trebuie să intre în cuşcă. Cam asta e toată filozofia. Doar că… Stăpânul nu ştia că acel câine bănuia planurile lui. Cum le bănuia, urmează să se gândească mai încolo. Acum trebuie doar să bage blestematul de câine în cuşcă. Doar atât. De unde dracu’ să ştie cuţulanu’ ăsta fără minte ce are el, stăpânu’, de gând. Nici chiar stăpânu’ nu reuşea să intuiască cele mai multe dintre reacţiile prietenilor săi. Şi vorba aia, îi cunoaşte de ani şi ani şi ani şi ani… Treci în cuşcă, cap sec, a urlat la el. Dar câinele se contra şi chiar a început să mârâie la stăpânul său care l-a întrebat sincer: Ce faci? Vrei să muşti mâna care te hrăneşte? Câinele i-a răspuns cu un mârâit niţel mai prelung şi mai apăsat, semn că şi el, animal fiind, vorbeşte serios, deci nu vrea în cuşcă pentru că s-a prins de planurile stăpânului. Biiine, dacă nu vrei cu frumosul, tot te bag… Pizda mătii de câine încăpăţânat. Să vezi şi tu că nu trebuie să te pui cu mine…

3.

Avea apă într-o ureche. Îi plăcea să poarte apă în urechea aia. De fiecare dată, fără excepţie, când avea apă în urechea aia şi asculta Bach şi fuma ţigări auzea voci. Nu-şi scotea apa niciodată din ureche pentru că-i plăcea să asculte cele două voci. Una dintre voci îi spunea Pleacă şi cealaltă Vino şi ea se întreba unde să plece şi unde să vină. Erau două extreme imposibil de rezolvat în acelaşi timp. Urmând doar o voce o va ignora pe cealaltă. Ea nu voia să ignore pe nimeni. Niciodată nu ignorase pe nimeni. Întotdeauna a avut cuvinte plăcute şi pentru X şi pentru Y, X şi Y fiind extreme, persoane care nu aveau nimic în comun. De astă dată trebuia să aleagă. Nu se putea dedubla. Nu se putea tăia în două, o jumătate să plece, cealaltă să vină. Ce era mai bine, să plece sau să vină? Care dintre cuvintele astea două fuseseră auzite de ea mai des în viaţa ei? Câţi i-au spus pleacă? Câţi i-au spus vino? Câtor oameni le-a spus ea Pleacă? Dar Vino? A ajuns la concluzia că viaţa ei era caracterizată de Pleacă mai mult decât de Vino. A spus Pleacă de multe ori şi i s-a spus Pleacă tot de multe ori. Astfel a plecat. A ales să plece. Ziua următoare a făcut duş şi şi-a băgat iar apă în urechea aia. Şi-a luat walkmanul şi caseta ei favorită, Glenn Gould, Goldberg Variations, trei pachete de ţigări şi a…Plecat.