Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim numai o parte din acest tablou.

Oamenii care nu sunt împăcaţi cu ei înşişi nu pot shimba mare lucru în lumea asta. Schimbarea se produce natural de la individ către comunitate. Dacă fiecare om ar fi el însuşi, n-ar mai fi nevoie de schimbare. A fi se poate confunda cu originalitatea, dar şi cu asemănarea. Nu poţi fi tu, dacă eşti conştient că eşti tu. Nu poţi fi tu dacă nu eşti conştient că eşti unic. Paradoxal, suntem şi nu suntem entităţi separate de restul lumii. Extremele separă şi lumea este antrenată să le accepte. Peste tot în jur există şi nu există separaţie deopotrivă. Tu vezi numai cine eşti. Nu te poţi împăca cu cine eşti dacă nu observi întreaga hartă a conexiunilor dintre tine şi oricine şi orice, dar şi între tine cel exterior şi interiorul tău ascuns, pe care numai tu îl cunoşti. Lumea asta nu e logică, oricât de logică ar părea. Noi, oamenii am creat o lume raţională, paralelă sau suprapusă cu lumea originară. Lumea asta este paradoxală, este lumea în care albul este şi negru, negrul este şi alb, binele este şi rău, răul este şi bine, în care binele curge prin rău, iar răul, prin bine, în acelaşi moment; lumea în care extremele nu există şi există chiar în momentul în care clipeşti. Oamenii nu sunt împăcaţi cu ei înşişi şi pentru că nu găsesc o logică acolo unde, implicit, nu există nici o logică, ascultând de vocea care le spune că orice are un sens, orice poate fi explicat.  Sensul este tocmai lipsa sensului şi lipsa sensului este chiar sensul. Oamenii caută explicaţii, caută un fir epic, caută poveşti de care să se agaţe, când povestea cea mai interesantă se află  în ei toţi laolaltă şi în fiecare dintre ei. Există doar o singură poveste, care înglobează în ea toate poveştile existente şi inexistente. Nu e nimic nou, dar totul poate fi nou, în funcţie de capacitatea noastră de percepţie. Realitatea nu e doar una, ci poate fi şi oricare dintre realităţile personale ale fiecărui om. Dacă vrei să ştii ce e totalitarismul, atunci fi mai atent la tirania extremelor, la tirania lui ori-una-ori-alta. Vei găsi exemple peste tot în viaţa ta, de la naştere, pănă în prezent. Surprinzător şi cunoscut e fiecare moment din existenţa noastră trecută, prezentă şi viitoare. Ieri, azi şi mîine coexistă chiar acum, dar sunt şi separate. Totul se reduce la felul în care priveşti tabloul de ansamblu. Noi privim  numai o parte din acest tablou…

To see a world in a grain of sand
And a heaven in a wild flower,
Hold infinity in the palm of your hand
And eternity in an hour.

(Auguries of Innocence – William Blake)

70 de ani fără mâncare şi băutură

De 70 de ani n-a băut şi n-a mâncat. Aşa susţine Prahlad Jani, un indian de 82 de ani. Şi continuă. În prezent se află într-un spital din Ahmedabad, este ţinut sub supraveghere de 6 zile, timp în care nu a mâncat şi nu a băut nimic.

Mr Jani, who claims to have left home aged seven and lived as a wandering sadhu or holy man in Rajasthan, is regarded as a ‘breatharian’ who can live on a ‘spiritual life-force’ alone. He believes he is sustained by a goddess who pours an ‘elixir’ through a hole in his palate.

„If his claims are verified, it will be a breakthrough in medical science,” said Dr G Ilavazhagan, director of the Defence Institute of Physiology & Allied Sciences.

So far, Mr Prahlad appears to be standing up to scrutiny. He has not eaten or drunk any fluids in six days, and similarly has not passed urine or a stool in that time. He remains fit and healthy and shows no sign of lethargy. Doctors will continue observing him for 15 days in which time they would expect to see some muscle wastage, serious dehydration, weight loss,and fatigue followed by organ failure. (Sursa – Telegraph)

Criminalii din insulele Feroe

Am primit un mail cu pozele astea.

În insulele Feroe, e o sărbătoare în fiecare an în care tinerii omoară delfini pentru a arăta că sunt adulţi şi maturi. Ăsta da obicei!

Obiceiul ăsta se cheamă grindadráp, este necomercial şi este organizat de locuitorii de acolo.

Cum nu se poate mai rău: Omor de plăcere, pentru a dovedi ceva mulţimii, care asistă şi probabil aplaudă şi încurajează tinerii să înfigă mai bine cârligele în delfini.

Asta îmseamnă să fii adult şi matur – să omori delfini, să te scalzi în sângele lor, să fii aplaudat de turma de gură-cască de pe margine.

A fi adult şi matur înseamnă să fii puternic fizic, să dovedeşti asta omorând. Unde e transformarea spirituală (psihică),  aici? Omul adult şi matur trebuie să ştie să omoare nu să gândească.

Delfinii Calderon se apropie de oameni din curiozitate.

Şi oamenii… Ce fac oamenii? Fac ce ştiu ei mai bine. Se vede în imagini. Civilizaţia care îşi arată adevărata faţă. Civilizaţie clădită pe mult sânge.

Ceva asemănător aici. Cu deosebirea că ăştia o fac pentru bani. Tot o tâmpenie.

Credincioşi şi atei

Dacă nu eşti credincios, eşti ateu şi dacă nu eşti ateu, eşti credincios. Nu există cale de mijloc, căi paralele sau…alte căi. Cam aşa gândeşte majoritatea. Credincioşii…cred; ateii…sunt raţionali, deci nu cred, sunt siguri că ceea ce spun este adevărul, adevăr pe care nimeni nu-l vede, cu excepţia lor. Dar şi credincioşii, prin actul lor de credinţă, spun că aceea este calea către adevăr. Credinţa poate fi adevărul în sine sau o cale care îl poartă pe credincios către adevăr.

Ateismul este credinţă, la fel cum şi deismul este tot credinţă. Relaţia ateu – credincios, cel puţin din punct de vedere formal, este aceeaşi: credinciosul de rând nu are acces la revelaţie, la fel cum şi ateul de rând nu are acces la revelaţie:

Ateii invocă, împotriva creaţionismului, ştiinţa şi savanţii care fac descoperiri ştiinţifice. Problema este că ei doar invocă, fără a avea acces la sursa primordială care i-a determinat pe savanţi să tragă concluziile, să elaboreze teorii, să explice lumea. Ateii vorbesc despre Inchiziţie, despre crimele creştinismului. Dar, vai, ştiinţa chiar nu a făcut nici o victimă nevinovată??? Să mai dau exemple? E de prisos să aduc aminte că orice descoperire ştiinţifică benefică pentru umanitate, iniţial, este folosită, de fapt, întâi, în scop militar. Orice descoperire ştiinţifică înglobează în folosinţa ei o parte paşnică şi o parte agresivă. La fel şi Dumnezeul creştinilor este în parte paşnic şi pe de altă parte foarte agresiv. Doi în unu este de fapt unu nu doi. A spune că omul se trage din maimuţă, de exemplu, pentru că aşa demonstrează Richard Dawkins, fără să ai posibilitatea să vezi cu ochii tăi întregul proces cognitiv, care l-a determinat pe Dawkins să aibă „revelaţia”, e un act de credinţă în cel mai pur mod cu putinţă. Exact la fel fac şi credincioşii care îi ascultă pe cei care au revelaţii. Divinitatea nu li se arată şi lor, dar îi cred pe cei cărora li se arată. Una e să vezi un concept şi să-i înţelegi pe viu comportamentul, să reiei la faţa locului întreg şirul de descoperiri legate de el, şi să înţelegi raţionamentele tuturor savanţilor care au studiat acel concept, cu ochii tăi, observând,  şi alta e să citeşti în cărţi despre ceea ce au văzut, au judecat sau au descoperit oamenii de ştiinţă. În primul caz este vorba de revelaţie, în al doilea caz este vorba de credinţă.

Ce se întâmplă cu contradicţia între un savant care are o „revelaţie” ştiinţifică, fără dorinţa de a descoperi ceva care să dărâme din temelii credinţa, şi un credincios care are o revelaţie autentică? E vorba de acelaşi lucru explicat în moduri diferite. Diferite doar la suprafaţă, dar care judecate profund duc la aceeaşi unică revelaţie.

Credincioşii sunt atei prin excelenţă când vine vorba de ştiinţă. Neagă orice le neagă existenţa credinţei. Sunt radicali, fără să încerce să analizeze profunzimile credinţei lor. Fără să încerce să găsească legături ascunse între ceea ce cred ei şi ceea ce cred ceilalţi. Nu. Se limitează doar la dualitatea milenară dintre bine şi rău. Ei sunt „băieţii” buni şi ateii sunt „băieţii” răi. Atât. De ce să se mai complice. E mai simplu aşa. E mai simplu să existe două tabere care să se ciopârţească între ele pentru supremaţia adevărului. E mai simplu aşa pentru că aşa au fost învăţaţi. Dacă nu ai cu cine să te lupţi, creează-ţi duşmani, altfel te vei plictisi.

Vreau să mă ţin la distanţă de orice fel de catalogare, nu sunt nici de partea credincioşilor şi nici de partea ateilor, pentru că nu-mi plac taberele, liniile de demarcaţie dintre oameni şi lucruri. Nu-mi plac conflictele de orice fel. Unde sunt linii de demarcaţie sunt şi vor fi conflicte întotdeauna. Nu vreau să am modele de urmat (în sensul că nu vreau să fiu altul decât eu însumi, iar eu însumi implică intregul), dar vreau să cunosc cât mai multe puncte de vedere şi astfel să descopăr atât cât sunt eu capabil, o legătură între ele, pentru că orice lucru din universul ăsta  iluzoriu sau real are cel puţin o legătură intimă cu restul universului. Orice lucru face parte din întreg, fără de care nu poate trăi. Lucrurile care fac rău întregului se autoelimină singure, deci nu prea are rost să ţip în gura mare (deşi uneori o fac) că  aia sau aialaltă nu e în regulă. E de prisos. Pierdere de vreme. Mai bine ne-am dedica timpul petrecut combătându-i pe alţii, autocunoscându-ne. Ar fi mult mai sănătos şi am descoperi într-o zi ce frumos e totul în jurul nostru fiind aşa.

Nu sunt nici măcar agnostic, nu vreau să fiu nimic. A fi agnostic implică o linie de demarcaţie între mine şi ceilalţi. Deci conflict. Îmi place să am revelaţiile mele, îmi place să-i ascult pe toţi cu care interacţionez, cât mai natural cu putinţă, pentru că şi ascultându-i pe alţii îmi fac o idee despre mine însumi. Măcar pot încerca, chiar dacă e greu. E greu să asculţi un preot dacă eşti ateu, cu ochii deschişi, fără să-ţi treacă prin minte nici o ironie. E foarte greu. Dar e o cale către autocunoaşterea totală. Una dintre multele căi care sunt interdependente.

Nu militez pentru unirea credinţei cu ştiinţa, ci aduc aminte ceea ce s-a uitat: Toate părţile pe care le cunoaştem fac parte din întreg, toate taberele existente sunt una, toate liniile de demarcaţie sunt iluzorii, ideile diferite au fost, sunt şi vor fi efectul aceleiaşi idei; toate fiinţele au aceeaşi sursă, toate pietrele provin dintr-o piatră mai mare.

Fericirea pe care o căutăm este în noi înşine şi nu putem ajunge în noi înşine într-o lume guverată de alb şi negru.

Despre ecologie, cu nenea Zizek

În urmă cu câteva zile m-am uitat la un documentar destul de interesant, pe nume Examined Life. Toate bune şi frumoase până ce a apărut pe ecran Slavoj Zizek. Nu mai auzisem de el, la fel cum nu mai auzisem de nici unul dintre protagoniştii documentarului – îmi place să cunosc oameni noi, idei noi, nu ascult numai persoane pe care le cunosc.

Îi zic nenea, pentru că la prima vedere mi-a dat impresia de nene, nimic mai mult. Nu are substrat ironic.

Printre altele nenea Zizek este şi filozof.Nu-i cunosc opera, ideile, faptele. Îl cunosc doar din acest filmuleţ. Asta e partea proastă cu filozofii, trebuie să le cunoşti toate ideile pentru a le înţelege o singură idee expusă. Văzând filmuleţul eram într-o stare de revoltă lăuntrică destul de avansată. Nu puteam fi de acord cu multe dintre cele spuse, mai ales cu ce a zis şi am transcris eu mai jos. Pe de altă parte, mi-a sărit în ochi entuziasmul cu care îşi descria părerile. Trăia tot ce spunea. Accentul său mi s-a părut simpatic, de aceea poate că i-am şi zis nenea. Gestcula şi vorbea. Am zâmbit revoltat pe tot parcursul celor 10 minute.

Nu vreau să mai scriu nimic altceva despre el sau despre ce a spus, deşi aş putea să scriu multe,  tocmai pentru că vreau să mă gândesc mai cu atenţie, nu pentru a-l înţelege, ci pentru a-i înţelege intenţiile. Omul ăsta mi se pare interesant, deşi nu sunt de acord cu el. Sunt convins că are multe argumente pentru ideile sale. Mai precis, nu cred că vorbeşte gura fără el. Aş vrea să descopăr care sunt raţionamentele care l-au făcut să tragă concluzia asta:

„Cred cã ce ar trebui sã facem pentru a confrunta cum trebuie ameninţarea unei catastrofe ecologice nu se leagã de aceste chestii New Age, sã scãpãm din aceastã lume manipulantã şi tehnologizatã şi sã ne gãsim rãdãcinile în naturã. Dimpotrivã, sã tãiem şi mai mult rãdãcinile din naturã. Ar trebui sã fim mai alienaţi de lumea vie, de natura spontanã. Ar trebui sã devenim şi mai artificiali. Ar trebui sã dezvoltãm un materialism mai terifiant ai abstract. Un univers matematic unde nu este nimic. Doar formule, formulare tehnice şi aşa mai departe. Lucrul dificil e sã gãseşti poezia, spiritualitatea, în aceastã dimensiune. Pentru a recrea, dacã nu frumuseţe, atunci o dimensiune esteticã în astfel de lucruri, în gunoi. Asta este adevãrata dragoste pentru lume. Ce este dragostea? Nu este idealizare. Orice iubit ştie cã dacã iubeşti cu adevãrat o femeie sau un bãrbat nu îl idealizezi. Iubirea înseamnã cã accepţi o persoanã cu toate eşecurile, prostiile, punctele urâte. Şi, cu toate astea, persoana este absolutã pentru tine. Motivul pentru care meritã sã trãieşti. Să gãseşti perfecţiunea chiar în imperfecţiune. Aşa ar trebui sã învãţãm sã iubim lumea. Ecologiştii adevãraţi iubesc asta (gunoiul).”

Obişnuinţa şi plictiseala

Mai întâi obişnuinţa, apoi plictiseala. M-am obişnuit cu tot ce mă înconjoară, am nevoie de ceva nou pentru a mă revitaliza. Pe vremuri, când schimbarea era aşa de rară, oamenii se plictiseau? Dacă s-ar fi plictisit atunci ar fi avut toate şansele să moară de plictiseală cu toţii. Acolo unde noul face parte din procesul natural al lucrurilor, nu există plictiseală. Pe de altă parte, acolo unde noul este impus ca o necesitate pentru supravieţuire, intervine obişnuinţa şi plictiseala.

Cu cât sunt mai multe opţiuni cu atât ne plictisim mai repede de fiecare alegere. Apoi alegem din nou şi ne plictisim din nou de noua alegere, într-o goană absurdă motivată de dorinţa de a experimenta cât mai mult din tot ce ni se oferă. Timpul este deci de aici încolo aliatul cel mai de preţ al noutăţii. Timpul trece, ce-a fost nou nu mai este.

Informaţia nu mai este un lux, ci se poate vorbi mai degrabă de inflaţia informaţională. Moda de orice fel este tot efectul obişnuinţei. Scopul este să culegem cât mai multe din „fauna” prezentă, să cunoaştem şi să dorim altceva, pentru că ne-am plictisit de ceea ce aveam.

Unde se ajunge încercând să cuprindem totul într-o viaţă? În nici un caz la cunoaştere. Posibilitatea de a cuprinde tot e doar o poveste în care nimeni nu crede, la care, pe de altă parte, nimeni nu renunţă. Încercând să faci totul, este acelaşi lucru cu a nu face absolut nimic. Un fel de pierdere de vreme. Dorinţa de mai nou decât noul achiziţionat ne arată cât de ignoranţi suntem atunci când vine vorba de aprofundare.

Aprofundarea ne-a devenit străină. Un turist are la dispoziţie o zi pentru a vizita un oraş. Ce decizie va lua? Va alerga întreaga zi prin acel oraş şi în fuga lui va observa şi va fotografia sau va filma tot ce-i va ieşi în cale? Sau va vizita un singur loc, locul de care se simte cel mai apropiat, despre care a citit sau pur şi simplu îl intuieşte, şi va încerca să observe tot ce este el capabil să observe acolo?

Conştiinţa timpului este mult mai pregnantă acum decât a fost vreodată. Impresia că nu mai am timp pentru a face tot ce mi-am propus, duce la anxietate, la teama de următorul minut, deci la teama de a trăi. Când ai în cap numai presiunea timpului, pe de-o parte, şi multitudinea de lucruri pe care le ai de făcut, pe de alta, ajungi ori să clachezi, să faci o criză, ori să faci totul, uitând de tine.

Uitarea de sine este practicată de tot mai multă lume. Mergi într-un bar şi asculţi despre ce vorbeşte lumea din jur. Nimeni nu vorbeşte despre eu, ci numai despre fapte exterioare, evenimente, întâmplări. Mâine la fel, poimâine la fel: mergând chiar şi în locuri diferite, locuri unde lumea discută, în grupuri, vei observa că discuţiile despre alţii sau despre lucruri sunt primordiale. Oamenii sunt atraşi mai mult de evenimentele externe, decât de cele interioare, pentru că au prea mult ochii deschişi şi privesc numai ce li se spune că e important. A-ţi lua în serios propria persoană şi a discuta pe tema asta, constituie un afront adresat discuţiei. E mai simplu să nu ştii decât să ştii. Ne-am plictisit şi de noi înşine, pentru că ne-am obişnuit cu noi înşine. Şi ne-am obişnuit cu noi înşine pentru că tot ceea ce ştim despre noi e neesenţial.

Omul se plictiseşte pentru că este înconjurat pretutindeni de neesenţial.

Oamenii se plictisesc pentru că s-au îndepărtat de adevăratul lor chip. În consecinţă, întreaga viaţă aleargă în căutarea lui, prin labirintul prezentului, fără să îşi dea seama, trecând în goana lor absurdă de fiecare dată pe lângă el. Unii chiar îl fotografiează, dar, chiar şi aşa, se pierde printre milioanele de poze pe care nu ajungi să le vezi într-o viaţă. Presat de timp şi de obişnuinţă, de nevoile zilnice, de cerinţele zilnice, de absurdul existenţei, de monotonie şi de ideea absurdă că trebuie să faci cât mai mult pentru a avea mult, plictisit până peste măsură de tot şi toate, omul uită esenţialul – viaţa este în altă parte, viaţa este tot ce n-am fost învăţaţi că înseamnă a trăi, a vieţui.

Masacrul delfinilor din Taiji

Am văzut The cove . Un documentar din 2009, realizat de Ric O’Barry, dresorul delfinilor din serialul de televiziune Flipper.

Mi-e foarte greu să scriu despre filmul ăsta. M-a făcut să-mi fie ruşine de specia din care fac parte,  specia asta urâcioasă, materialistă, bătută-n cap, egoistă  şi autodistructivă, specia asta care nu mai are mult dacă o ţine tot aşa. Şi sunt şanse foarte mari să o ţină aşa până când nu va mai avea ce să ţină şi o să piară aşa cum pier toate la un moment dat. Nu mi-am mai urât specia (nici nu-i spun pe nume) aşa de mult de când am văzut documentarul Earthlings, o altă capodoperă în imagini despre insuportabila prostie a fiinţei… „oameni” care batjocoresc şi calcă în picioare tot ce nu arată după chipul şi asemănarea lor, tot ceea ce ar trebui respectat. „oameni” care vor să mănânce fără măsură, să producă hrană fără măsură, să ucidă fără măsură, să dreseze orice poate fi dresat, din impulsul prostesc şi lipsit de argumente potrivit căruia orice nu este om trebuie să fie ca oamenii. Ai mers pe stradă şi ai văzut un câine îmbrăcat, cu haine special croite pentru el? Ce-i trebuie unui câine haine, când natura i-a dat blană pentru a se proteja de frig? Acolo este pofta nesătulă a omului de a transforma totul, de a încerca fără oprire să civilizeze, de a mânca şi ultima bucată de carne de pe pământ.

Despre ce e vorba-n film… Despre nişte proşti-bătuţi-în-cap-ahtiaţi-după-bani-şi-orbiţi-de-bani, lipsiţi de orice simţ sau sentiment care omoară sau răpesc nişte fiinţe de o mie de ori mai deştepte decât ei toţi la un loc. Da, e vorba despre soarta crudă a delfinilor şi despre inconştienţa celor care lasă să se întâmple aşa ceva.

Taiji, Japonia, locul unde mor 20 000 de delfini anual pentru a hrăni burţile umflate şi pline de poftă ale celor care cumpără carne de delfin sau de balenă, care de fapt tot de delfin este de cele mai multe ori. Locul de unde delfinii selectaţi de dresori „nemaipomenit de specializaţi” pleacă spre delfinariile din întreaga lume, fiind vânduţi contra unor sume colosale.

Ric O’Barry a devenit combatantul exploatatorilor de delfini după ce unul dintre delfinii care au participat la filmările serialului Flipper a murit (el vorbeşte în documentar despre o sinucidere) în faţa lui.

Nu mai ştiu ce să mai zic. Uitaţi-vă la The cove.

linkuri:

www.savejapandolphins.org

www.takepart.com/thecove

Mai jos, nişte imagini din film:

Here in Taiji, you can go to the Whale Museum
and watch the dolphin show and eat a dolphin at the same time. They sell dolphin and whale meat
right in the dolphinarium. It’s the captivity industry
that keeps this slaughter going by rewarding the fishermen
for their bad behavior. They only get $600 for a dead dolphin, but they can get more than $150,000
for a live show dolphin. I told Ric that I’d help him out,that we’ll fix this, we’ll change this. And I didn’t tell him how because I really didn’t know
how we were going to do it. There are lots of groups
here in Japan… World Wildlife Fund, Greenpeace, International Fund
for Animal Welfare. They all make hundreds
of millions of dollars between them. This is the largest slaughter
of dolphins in the world. Where are they?

Help Save Japan’s Dolphins – petitionsite

Filmul Avatar

Un film care trebuie văzut şi dincolo de spectacol şi efecte speciale.

„I hear you brother

And thank you

Your spirit will go to Eywa.

And your body will remain

to become a part of the People:

A clean kill.”

O lecţie pentru toţi oamenii creată pentru toate gusturile.

Un mesaj ce străbate veacurile: Nu vă băgaţi unde nu cunoaşteţi, unde nu înţelegeţi. Dacă aţi înţelege, cu siguranţă nu aţi mai deranja echilibrul natural al vieţii.

O palmă dată ignoranţei şi reflexului omului de a lua ce nu-i aparţine şi de a nu oferi nimic în schimb.

O atenţionare: mâna care vă hrăneşte trebuie respectată; mâna care vă hrăneşte este Natura de care voi vă credeţi separaţi.

Un sfat şoptit: Nu vă mai credeţi invincibili. Aveţi grijă de ce-i al vostru şi lăsaţi în pace teritoriile care nu vă aparţin. Bogăţia materială nu e totul.

Un îndemn către simplitate şi răbdare. Către plenitudinea vieţii.

Un pas mic dar intens pentru revizuirea moralei, un manifest subtil de etică.

Un spectacol măreţ şi costisitor, susţinut de ideea Unităţii tuturor lucrurilor şi fiinţelor.

Un film foarte bun, pe care era să nu-l văd, din cauza unei idei preconcepute: E doar un blockbuster plin de efecte speciale nesusţinut de vreo idee care să mă intereseze ori o idee care să însemne ceva pentru vremurile în care trăim.

O creaţie genială şi curajoasă: a face un film pentru publicul larg cu idei care sunt ridiculizate sau ignorate de publicul larg, cu intenţia de a fi văzut de sute de milioane de oameni, de a deveni un film de succes.

O reuşită în acest sens.

Nu vreau să se facă Avatar 2. Sau 3. Sau 4. E de ajuns 1.

Vreau să fie văzut de tot mai mulţi oameni.

Să le treacă prin minte măcar pentru o secundă evidenţa că ce au văzut în film nu e doar ficţiune, că este reprezentat şi trecutul omenirii, şi prezentul, şi viitorul (în cazul în care toţi continuă să danseze pe aceeaşi melodie macabră, compusă de nişte oameni care nu ştiau unde vor ajunge ideile lor, cum se vor transforma ele şi în ce vor degenera).

„I’m trying to understand this deep connection the people have to the forest. She talks about a network of energy that flows through all living things. She says, all energy is only borrowed and one day you have to give it back.”

„Those trees were sacred to Omaticaya in a way you can’t imagine. You throw a stick in the air… it’s gonna land on some sacred fern. I’m not talking about some kind of pagan voodoo. I’m talking about something real, something measurable in a biology of the forest.

What we think we know, is that there’s some kind of electro chemical communication between the roots of the trees. Like synapses between neurons. And each tree has 10 to the fourth connections to the trees around it. And there are 10 to the tvelfth trees on Pandora. Which is a lot, I’m guessing. It’s more connections than in the human brain. Get it? It’s a network. It’s a global network, and the Na’vi can access it. They can upload and download data. Memories, at sites like the one you just destroyed.

The wealth of this world isn’t in the ground, it’s all around us. The Na’vi know that, and they’re fighting to defend it.

If you want to share this world with them, you need to understand them.”

Sclavii timpurilor noastre

„If I had to say something to them it would not be nice words. They enjoy something I suffered to make, I worked hard for them, but saw no benefit.

They are eating my flesh.”

Slavery – Un documentar care merită văzut.

Mai bine deştept decât prost?

A few years ago, one of the great figures of contemporary biology, Ernst Mayr,

published some reflections on the likelihood of success in the search for

extraterrestrial intelligence.  He considered the prospects very low. His

reasoning had to do with the adaptive value of what we call „higher intelligence,”

meaning the particular human form of intellectual organization. Mayr estimated

the number of species since the origin of life at about fifty billion, only one of

which „achieved the kind of intelligence needed to establish a civilization.” It did

so very recently, perhaps 100,000 years ago. It is generally assumed that only one

small breeding group survived, of which we are all descendants.

Mayr speculated that the human form of intellectual organization may not be

favored by selection. The history of life on Earth, he wrote, refutes the claim that

„it is better to be smart than to be stupid,” at least judging by biological success:

beetles and bacteria, for example, are vastly more successful than humans in

terms of survival. He also made the rather somber observation that „the average

life expectancy of a species is about 100,000 years.”

We are entering a period of human history that may provide an answer to the

question of whether it is better to be smart than stupid. The most hopeful

prospect is that the question will not be answered: if it receives a definite answer,

that answer can only be that humans were a kind of „biological error,” using their

allotted 100,000 years to destroy themselves and, in the process, much else. The

species has surely developed the capacity to do just that, and a hypothetical

extraterrestrial observer might well conclude that humans have demonstrated

that capacity throughout their history, dramatically in the past few hundred

years, with an assault on the environment that sustains life, on the diversity of

more complex organisms, and with cold and calculated savagery, on each other

as well. (Hegemony or Survival / Noam Chomsky)