Obişnuinţa şi plictiseala

Mai întâi obişnuinţa, apoi plictiseala. M-am obişnuit cu tot ce mă înconjoară, am nevoie de ceva nou pentru a mă revitaliza. Pe vremuri, când schimbarea era aşa de rară, oamenii se plictiseau? Dacă s-ar fi plictisit atunci ar fi avut toate şansele să moară de plictiseală cu toţii. Acolo unde noul face parte din procesul natural al lucrurilor, nu există plictiseală. Pe de altă parte, acolo unde noul este impus ca o necesitate pentru supravieţuire, intervine obişnuinţa şi plictiseala.

Cu cât sunt mai multe opţiuni cu atât ne plictisim mai repede de fiecare alegere. Apoi alegem din nou şi ne plictisim din nou de noua alegere, într-o goană absurdă motivată de dorinţa de a experimenta cât mai mult din tot ce ni se oferă. Timpul este deci de aici încolo aliatul cel mai de preţ al noutăţii. Timpul trece, ce-a fost nou nu mai este.

Informaţia nu mai este un lux, ci se poate vorbi mai degrabă de inflaţia informaţională. Moda de orice fel este tot efectul obişnuinţei. Scopul este să culegem cât mai multe din „fauna” prezentă, să cunoaştem şi să dorim altceva, pentru că ne-am plictisit de ceea ce aveam.

Unde se ajunge încercând să cuprindem totul într-o viaţă? În nici un caz la cunoaştere. Posibilitatea de a cuprinde tot e doar o poveste în care nimeni nu crede, la care, pe de altă parte, nimeni nu renunţă. Încercând să faci totul, este acelaşi lucru cu a nu face absolut nimic. Un fel de pierdere de vreme. Dorinţa de mai nou decât noul achiziţionat ne arată cât de ignoranţi suntem atunci când vine vorba de aprofundare.

Aprofundarea ne-a devenit străină. Un turist are la dispoziţie o zi pentru a vizita un oraş. Ce decizie va lua? Va alerga întreaga zi prin acel oraş şi în fuga lui va observa şi va fotografia sau va filma tot ce-i va ieşi în cale? Sau va vizita un singur loc, locul de care se simte cel mai apropiat, despre care a citit sau pur şi simplu îl intuieşte, şi va încerca să observe tot ce este el capabil să observe acolo?

Conştiinţa timpului este mult mai pregnantă acum decât a fost vreodată. Impresia că nu mai am timp pentru a face tot ce mi-am propus, duce la anxietate, la teama de următorul minut, deci la teama de a trăi. Când ai în cap numai presiunea timpului, pe de-o parte, şi multitudinea de lucruri pe care le ai de făcut, pe de alta, ajungi ori să clachezi, să faci o criză, ori să faci totul, uitând de tine.

Uitarea de sine este practicată de tot mai multă lume. Mergi într-un bar şi asculţi despre ce vorbeşte lumea din jur. Nimeni nu vorbeşte despre eu, ci numai despre fapte exterioare, evenimente, întâmplări. Mâine la fel, poimâine la fel: mergând chiar şi în locuri diferite, locuri unde lumea discută, în grupuri, vei observa că discuţiile despre alţii sau despre lucruri sunt primordiale. Oamenii sunt atraşi mai mult de evenimentele externe, decât de cele interioare, pentru că au prea mult ochii deschişi şi privesc numai ce li se spune că e important. A-ţi lua în serios propria persoană şi a discuta pe tema asta, constituie un afront adresat discuţiei. E mai simplu să nu ştii decât să ştii. Ne-am plictisit şi de noi înşine, pentru că ne-am obişnuit cu noi înşine. Şi ne-am obişnuit cu noi înşine pentru că tot ceea ce ştim despre noi e neesenţial.

Omul se plictiseşte pentru că este înconjurat pretutindeni de neesenţial.

Oamenii se plictisesc pentru că s-au îndepărtat de adevăratul lor chip. În consecinţă, întreaga viaţă aleargă în căutarea lui, prin labirintul prezentului, fără să îşi dea seama, trecând în goana lor absurdă de fiecare dată pe lângă el. Unii chiar îl fotografiează, dar, chiar şi aşa, se pierde printre milioanele de poze pe care nu ajungi să le vezi într-o viaţă. Presat de timp şi de obişnuinţă, de nevoile zilnice, de cerinţele zilnice, de absurdul existenţei, de monotonie şi de ideea absurdă că trebuie să faci cât mai mult pentru a avea mult, plictisit până peste măsură de tot şi toate, omul uită esenţialul – viaţa este în altă parte, viaţa este tot ce n-am fost învăţaţi că înseamnă a trăi, a vieţui.

Anunțuri

The white people

Arthur Machen

The white people

„SORCERY and sanctity,” said Ambrose, „these are the only realities. Each is an ecstasy, a withdrawal from the common life.”

Cotgrave listened, interested. He had been brought by a friend to this mouldering house in a northern suburb, through an old garden to the room where Ambrose the recluse dozed and dreamed over his books.

„Yes,” he went on, „magic is justified of her children. I There are many, I think, who eat dry crusts and drink water, with a joy infinitely sharper than anything within the experience of the ‘practical’ epicure.”

„You are speaking of the saints?”

„Yes, and of the sinners, too. I think you are falling into the very general error of confining the spiritual world to the supremely good; but the supremely wicked, necessarily, have their portion in it. The merely carnal, sensual man can no more be a great sinner than he can be a great saint. Most of us are just indifferent, mixed-up creatures; we muddle through the world without realizing the meaning and the inner sense of things, and, consequently, our wickedness and our goodness are alike second-rate, unimportant.”

„And you think the great sinner, then, will be an ascetic, as well as the great saint?”

„Great people of all kinds forsake the imperfect copies and go to the perfect originals. I have no doubt but that many of the very highest among the saints have never done a ‘good action’ (using the words in their ordinary sense). And, on the other hand, there have been those who have sounded the very depths of sin, who all their lives have never done an ‘ill deed.'”

He went out of the room for a moment, and Cotgrave, in high delight, turned to his friend and thanked him for the introduction.

„He’s grand,” he said. „I never saw that kind of lunatic before.”

Ambrose returned with more whisky and helped the two men in a liberal manner. He abused the teetotal sect with ferocity, as he handed the seltzer, and pouring out a glass of water for himself, was about to resume his monologue, when Cotgrave broke in–

„I can’t stand it, you know,” he said, „your paradoxes are too monstrous. A man may be a great sinner and yet never do anything sinful! Come!”

(textul întreg)

O cameră, un balcon, un motan şi un om -2-

(Partea -1-)

Plictiseala este doar preludiul disperării. Aici nu mai e nimic din ce a fost. Urmele sunt doar o iluzie. Tot ce a fost a dispărut. Pe geam intră soarele. Şi ce dacă. Şi soarele e tot o iluzie, pentru că intră pe geamurile unei camere care nu mai există. Am o foaie albă în faţă, un pix lângă ea. Realitatea îmi spune că nu există realitate. Pământul se învârteşte, dar ce folos, eu nu-l simt mişcându-se. Cutremurele sunt cele mai sincere. Le simţim. Dincolo de ele pământul stă la fel cum stau şi eu pe un scaun, cu o foaie şi un pix în faţă.

Disperarea este istoria viitorului. Mergi vara prin parc şi te gândeşti ce vei face. Citeşti o carte care întâmplător are ca principală temă tot viitorul. Dialogurile ţi se par interesante, te răpesc din prezent şi te abandonează unui univers distopic care e mai liniştitor decât orice a fost, este sau va fi. În cameră vezi parcul doar cu ochii minţii, proiectat pe ecranul din spatele creierului. Ce poate fi mai relaxant decât iluzia unui viitor. Te ridici de pe bancă şi pleci la drum satisfăcut. Ai descoperit viitorul şi o dată cu asta şi liniştea de care aveai nevoie pentru a-ţi mai târî încă o zi trupul prin lumea asta.

Nu a existat nimic. Mi se pare mie. Totul a fost doar un vis frumos, care treptat-treptat s-a transformat în coşmar. Nu mai insista că ai trăit ceva ce nici măcar nu a existat. Trecutul pe care ţi-l aminteşti este nici mai mult nici mai puţin decât o himeră. Ia-l ca atare şi mergi mai departe. Nimanui nu-i pasă de nimeni. Fericirea există numai dacă ajungi la concluzia adevărată, de altfel, că tot ce s-a întâmplat nu este decât un vis puţin mai real decât majoritatea viselor. Creierul s-a jucat cu tine. Atât. Ceea ce numeşti tu realitate a trecutului există acum numai în interiorul capului tău, e doar amintire, amintire a unui vis pe care l-ai avut în urmă cu câţiva ani. Ai alte argumente care ar putea dovedi că ai trăit într-adevăr tot ce pretizi că ţi s-a întâmplat? Uită-te la camera în care ai stat. Poţi să o vezi altfel decât amintindu-ţi-o? Fotografiile le-ai şters, nu mai există. Şi ele sunt tot în mintea ta. Încearcă să observi ce e şi ce nu e real.

Motanul nu a existat niciodată, la fel cum nici canapeaua pe care dormea nu a existat. Când ai scris despre toate astea ai vrut să faci pe cineva să creadă că ţi s-au întâmplat toate născocirile tale. Cuvinte scrise pe o hârtie. Nimic mai mult. Fără viaţă. Nu ştii să dai viaţă cuvintelor, pentru că nu eşti cine ştie ce dumnezeu. Revino la realitate. Uita-te pe geamul din faţa mesei. Ce vezi? Persoana de care vorbeai mai înainte este doar în capul tău. Nu există, pentru că nu mai ai nici o dovadă a existenţei ei. Pe cine vrei să păcăleşti? S-a dus încolo şi încoace. S-a dus. Adică trecut, adică  iluzie. Ai îndrugat numai prostii. Balconul unde stăteai şi beai vin seara, singur, motanul care venea şi se gudura pe lângă tine, muzica pe care o ascultai în tot acest timp, tot, tot, tot, ar putea să fie numai o iluzie. Şi dacă totul ar fi numai o iluzie, atunci ce ar mai însemna realitatea?

Realitatea este sinonimă cu momentul. Dincolo de moment totul se transformă în iluzie. Dovada existenţei tale trecute sau viitoare este imposibil de procurat. Nu ştii ce ai făcut, la fel cum nu ştii ce vei face. Ţi-ai rupt rădăcinile, dar în acelaşi timp ţi-au crescut altele. Oamenii nu trăiesc fără rădăcini. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu gândul la trecutul acela. Singurele reminiscenţe ale acelui trecut sunt în mintea ta, nicăieri altundeva. Priveşte, un pom. Atinge-i scoarţa, frunzele –  asta este credinţa realităţii. Suntem ajutaţi de trecut pentru a supravieţui? Eu cred că suntem mai mult împiedicaţi decât ajutaţi. Toate amintirile acumulate de-a lungul vieţii se împart în doua mari categorii, cele care ajută, pe care le poţi număra pe degete şi cele care împiedică, vastul univers al celor care împiedică devenirea. Sunt pentru amnezie. Amnezia te lasă să construieşti ceva nou, fără influenţa trecutului. Riscul unei repetiţii? Istoria te ajută să nu repeţi greşelile. Oricum le repetăm cu toţii fie că le ştim, fie că nu le ştim.

A fost o dată ca niciodată un om care şi-a şters trecutul pentru că nu-l mai suporta, pentru că observase vreme de mulţi ani că nu făcuse altceva decât să se gândească la trecut, nici o realizare, nici o invenţie, nici un gând nou, nimic, nimic, nimic. Numai trecutul era în mintea lui.  A venit o clipă în existenţa lui când şi-a dat seama că nu se mai poate aşa. Timpul, aşa cum îl cunoştea el, trecea şi, o dată cu nebunia asta, se scurgea şi el la vale, îmbătrânind, îndreptându-se către moarte. Încercase în zadar să-i înţeleagă pe alţii. Nu reuşise; şi nici aceia, urme ale evenimentelor trecute din mintea lui, cărora el se străduise să le desluşească faptele – cauzele şi efectele lor, nu făcuseră nimic pentru a îi da de înţeles că s-au gândit măcar o dată la ceea ce simte el. Înainte de moarte a spus că vrea să uite tot. Pentru că oricum trecutul i-a pricinuit numai necazuri. Voinţa de a uita a fost aşa de intensă, încât în clipa în care a uitat tot, au dispărut cu desăvârşire şi persoanele şi lucrurile şi ideile şi animalele şi insectele şi răutatea şi tot, absolut tot ce-i pricinuise nopţi nedormite şi depresii nemăsurate şi nenumărate. Murind, a lăsat aici tot ce l-a supărat întreaga viaţă. Inexistenţa lui a avut ca efect şi inexistenţa lor.

Trecutul este ceea ce îţi aminteşti, îţi imaginezi că îţi aminteşti, te convingi că îţi aminteşti sau te prefaci că îţi aminteşti. (Harold Pinter)

O cameră, un balcon, un motan şi un om -1-

Camera e goală. Înainte era plină. Stă şi nu poate să facă nimic. Nu-şi mai aminteşte cum a început totul. Fiecare gând este întâmpinat de apăsarea timpului care trece. S-a schimbat, ne-am schimbat, probabil acesta a fost primul pas.

De fiecare dată când intră în cameră, chiar şi în drum către cameră: i se arată moartea – o moarte lină îi cuprinde întreaga existenţă. Totul a fost în zadar. Totul se termină la un moment dat, chiar dacă ai impresia că nimic nu se va termina niciodată. A crede că ceva e veşnic înseamnă să contrazici întreaga natură, întregul univers. E ca şi cum începi să te crezi un Zeu, care poate injecta veşnicie în sentimentele minunate pe care le simţi. Camera (…) primeşte de fiecare dată goală şi plină de gri, ca în visele din copilărie pe care încearcă să le mai înţeleagă înainte de a muri total.

De ce a plecat? Unde e acum? Cu cine umblă? De ce şi-a băgat pătura în rucsac? Era noapte şi a privit pe furiş cum îşi dosea o pătură în rucsac. Depinde de context. Când pleci cu o pătură la drum, o faci din diverse motive. Contextul era unul singur. Nu mai avea cale de ieşire din el. Se ducea din nou acolo unde fusese şi în primele nopţi, după ce au decis că totul trebuie să se termine. Nu există altă explicaţie.  Este corect să urmăreşti o persoană atunci când simţi că minte? A hotărât că nu e bine să urmărească pe nimeni. Şi dacă ar fi descoperit că tot ceea ce credea este adevărat, ce ar fi rezolvat. Nimic. Aceeaşi suferinţă zi şi noapte. Timpul le şterge pe toate. Timpul trece pentru fiecare mai repede sau mai încet. Finalitatea este una singură. Sfârşitul. În clipa dinainte să-i spună un “Salut” cu o jumătate de gură, credea că noaptea ce avea să urmeze va fi şi ultima. Şi chiar trăia ultima noapte în fiecare zi. Nu se plângea nimănui. Exista, cu suferinţa.

Camera avea un balcon. Îl mai are. O cameră, un balcon, un motan şi un om. Mai era şi un motan prin cameră. Motanul avea chef să iasă afară, cine n-ar fi vrut să evadeze, se gândea. Motanul miorlăie, are chef să iasă afară, asta spune el, e părerea lui. Are şi el o dorinţă. Îl scotea afară, dar afară din instinctul său nu se compara cu afară pe care îl experimenta de fiecare dată pentru prima dată în viaţă. Afară ar fi trebuit să trăiască încă de când era pui. Acum, fiind motan în toată regula nu mai pricepea nimic din acel afară cu blocuri şi maşini, şi oameni, şi întreaga nebunie a unui oraş, scufundat în zgomot. Îl scotea afară şi fugea de exterior. Îl ducea înapoi în cameră şi-l auzea tot timpul miorlăind după un exterior . Cam la asta se rezuma existenţa motanului.

A fi motan este una, a fi om este alta? Nici oamenii nu sunt mai fericiţi. Oamenii se despart pentru că au chef să vadă viaţa altfel. Oamenii se despart pentru că nu le mai convine ceva. Fug de plictiseală, către o altă plictiseală. E o dorinţă ascunsă în fiecare om. E o adiere ciudată peste un viitor imaginat. Un viitor utopic. Speranţa este numai o melodie cântată în surdină, care ne reconstruieşte în fiecare dimineaţă. Suntem nişte abstracţiuni în mintea unui nebun. Nimic mai mult. Când ne gândim la noi… Dar mai bine să trec la personajul acela care stă singur într-o cameră şi aşteaptă ceva. De ce ar mai sta în camera aia dacă nu ar aştepta ceva? Pleci de unde nu-ţi place. Simplu.

Mi-ar plăcea să te vezi şi tu cu cineva aşa cum fac eu, îşi aminteşte că i-a spus. Cum să mă văd cu cineva când încă stăm împreună? Schimbarea intervine când vrem să ne vedem cu altcineva? Motanul miorlăie. Camera e goală. Tristă. E un teatru absurd. Totul. Afară e noapte şi se gândeşte de ce mai stă. Unde să plece. Acasă? Acasă ar fi un afară care nu se potriveşte deloc cu acel afară, pe care şi-l dorea. Afară ar putea însemna orice numai în cameră nu. Până şi un motan simte ce nu i se potriveşte. Afară pentru el este doar o altă nebunie în care îl obligi, ca „stăpân”, să trăiască. Când e prea târziu nu mai există nici un afară. Există doar înăuntru.

Prin cap i se roteşte ameţitor întrebarea: De ce? De ce îi face una ca asta? Nu ar fi fost mai omenesc să aştepte să plece? Unde? Acasă. În momentul în care nu mai există afară, decât undeva în mijlocul sufletului sau al unei amintiri atavice, nu mai e nimic de pierdut. Orice, numai aşa nu. E simplu. O decizie extremă se ia atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Aşa a făcut. Simţea că nu mai are nimic de pierdut şi a plecat noaptea, imediat după ce au hotărât: despărţirea este unica şansă.

Zilele treceau. Nopţile treceau şi ele. Nu se putea concentra în altă parte decât acolo. De ce face asta? Despărţirea include o noua convieţuire, însă cu altcineva. Fugi către altcineva pentru că persoana cu care ai stat până atunci încetează să mai însemne ceva pentru tine. Înainte de asta însemna ceva, poate mult, dar deodată, spui – Gata! Şi pleci. Cam asta e treaba. Simplu ca… Ce îl face pe om să spună gata? Acest Gata simbolizează o revoltă interioară care s-a desfăşurat în spatele cortinei şi s-a dezvoltat în fiecare zi tot mai mult, până când pe gură iese un Gata, nu mai vreau. Şi pleci. Pleci de lângă omul respectiv.

Motanul miorlăie. Obişnuia să-l bată când miorlăia, ca să nu mai miorlăie, până când şi-a dat seama, de parcă era aşa de greu de înţeles, că motanul nu are nici o vină, e o simplă vietate care miorlăie pentru că vrea afară, nu închis între patru pereţi şi un balcon. Şi de atunci nu l-a mai batut niciodată. S-a gândit că sunt amândoi închişi într-o cameră de aceeaşi persoană, care e mai tot timpul plecată. Amândoi au fost păcăliţi, ademeniţi acolo. Au rupt amândoi legăturile cu fostul lor mediu, pentru că li s-a dat de înţeles că acolo vor sta pentru totdeauna şi va fi bine să fie aşa. Amândoi strigă după ajutor pe limba lui. Soarta amândurora este cam aceeaşi: Au fost aduşi de aceeaşi persoană în camera aia apoi au fost părăsiţi. Şi încătuşaţi. Amândoi speră să găsească un afară şi să plece pentru totdeauna din camera aia.

Fragment din ce a scris, în timp ce motanul dormea. Erau doar ei doi şi o cameră goală:

Lacrimile alea erau sincere. La fiecare despărţire plângeam îmbrăţişaţi. Ne doream ca timpul să nu mai curgă. Secunda să fie veşnică. Despărţirea să fie undeva departe. Lua trenul spre casă atunci. Eu îl priveam cum se depărtează, cu o mână agitându-se în depărtare (la revedere) până când dispărea. Trenul cotea, eu porneam înapoi uitându-mă perplex după momentul magic. Atunci mergeam la barul din gară, îmi luam o bere şi mă uitam la  şine golit de gânduri. Întors acasă, îmi începeam ziua ca o legumă, prefăcându-mă în zadar că sunt tare şi că nu-mi pasă că plecase, că nu mai e. Ne sunam şi ne continuam zilele: eu într-o letargie totală, fără puterea de a mă rupe de despărţire. Preferam momentul şi suferinţa, aşteptând un miracol, un ajutor extern, care să-mi readucă în braţe totul. De faţă cu alţii nu-mi arătam suferinţa. În sinea mea, nu găseam cale de evadare din blocajul ultimelor clipe petrecute împreună. Numai acolo îmi zbura gândul. Noaptea cădeam în pat. Nu adormeam decât după vreo două ore în care îmi reaminteam fiecare moment petrecut împreună de la începuturi până atunci. Scriam, dar nu izbuteam să mă îmbăt cu apa rece a cuvintelor eliberatoare. Muream în fiecare zi. Cu fiecare reiterare a amintirilor, mă cufundam în pacea eternă, ca dimineaţa să mă trezesc într-o depresie totală. Gânduri încâlcite îmi cereau obsesiv răspunsuri sau replici pe măsură. Nimic de dus la bun sfârşit, decât ziua care la final ne aducea cu un pas mai aproape. Nimic mai mult. Muream şi nu ştiam să strig după ajutor, pentru că nimeni nu mă învăţase să cer ajutor. Pe măsură ce obsesiile cele mai negre puneau stăpânire pe mine tensiunea se dezvolta ca un organism străin în mintea mea injectată cu nebunie. Eram într-un loc de unde nu vedeam nici o urmă de scăpare, eram un animal în agonie, un urlet între pereţii izolaţi fonic. De fapt cine mai eram? Îi scriam scrisori „kilometrice”. Detalii peste detalii care descriau universul meu. Imi ajutam părinţii mecanic, ca un robot.. Nu mai ştim de capul meu. Oare capul meu mai lucra pentru mine? Mai ştia de mine? Se năştea din grăuntele infinitezimal de mic care eram o ură ancestrală faţă de tot ce mă ţinea în lanţuri, faţă de viaţa monotonă care mi se oferea pe tavă de la fiecare cântare a cocosului până ce soarele se bălăcea într-un apus de foc. Mă uitam în ochii animalelor, le simţeam energia molcomă care se mai frământa în ele. Îmi beam cafeaua şi fumam, pe ascuns, devale, privind lacul şi salcâmii înfrunziţi. Eroarea nu putea fi depăşită: acolo unde oricine ar fi făcut pe dracu-n patru să reuşească eu mă stingeam ca un vreasc umed. Câinele stătea lângă mine, era tânăr, acum a îmbătrânit şi nu mai are chef de joacă. Îi scriam multe despre câinele meu jucăuş. Îi scriam multe, aşa de multe, încât a venit o zi în care nu am mai avut ce să ne mai scriem şi am închis şi acest capitol din viaţa noastră. Dacă aş fi ştiut eu atunci când stăteam şi fumam devale gândindu-mă la noi cu disperare că vor veni zilele astea ce aş fi făcut? Îmi judecam aspru părinţii şi nu mă gândeam nici o clipă că reacţia lor poate fi normală. Nu zic că ar fi fost normală, ci doar că puteam măcar să iau în considerare posibilitatea normalităţii. Numai eu aveam dreptate. Căutam înţelesuri subtile în afirmaţiile lor, ca mai apoi să le trântesc pe tavă injurii dintre cele mai josnice. Cine eram atunci şi cine sunt acum? Mă obsedează capacitatea omului de a se schimba şi incapacitatea sa de a detecta momentul schimbarii. Mă obsedează noaptea asta care mi-a adus ceva; nu mai făcusem demult.

Mi-am tăiat rădăcinile. Acum plutesc doar pe undeva, nedefinit, pierdut. Am uitat unde-mi sunt rădăcinile, nu mai am nici o şansă de a mă suda de ele, chiar şi numai de-un firicel viu, rătăcit prin pământurile casei.

Banii noştri cei de toate zilele

În legatură cu postul de mai jos.

După ce am citit despre Grigori Perelman, matematicianul care a dat o palmă zdravănă credinţei că banii reprezintă idealul oricărui pământean cu „mintea pe umeri”, m-am gândit câţi oameni ar fi capabili să refuze un milion de dolari, oferiţi în urma unei realizări sau pur şi simplu pe degeaba, o donaţie de exemplu.

M-am pus şi eu în situaţia unei astfel de oferte şi am realizat că nu aş fi refuzat-o. De ce? Pentru că nu am găsit nici un motiv de-a o refuza. Pe de altă parte apreciez  extrem de mult oamenii care pot s-o facă. Aş accepta nu pentru că sunt genul de persoană care venerează banii. Sunt de părere că trebuie să ai nişte motive mai mult decât întemeiate pentru a fi capabil de grozăvia asta. În plus, fără bani încă nu se poate trăi în sistemul nostru civilizat. Ce aş face cu atâţia bani? Asta e, sunt prea mulţi pentru o singură persoană, poate chiar şi pentru o familie. Cel mai probabil, mi-aş opri din ei atât cât consider eu că îmi va ajunge pentru a trăi decent, toată viaţa (nu sunt un consumator înrăit şi îmi pare rău pentru domnii şi doamnele care conduc lanţuri de supermarketuri şi megamarketuri şi terramarketuri pentru că nu-mi las banii pe-acolo)  sau cât timp banii vor mai exista, fără să muncesc (urăsc munca de nevoie, dar nu şi pe cea de plăcere 🙂 ) şi astfel să am timp să fac ceea ce îmi place mie mai mult şi mai mult. Cu restul aş face o donaţie anonimă, nu ştiu unde, nu m-am gandit sau aş face ceva pentru toţi, nu ştiu ce, nu m-am gandit :). Oricum, una peste alta, i-aş lua fără să stau prea mult pe gânduri.

Cât despre puţinele excepţii, cum este şi cea a lui Grigori Perelman…cred că e vorba de o limpezime interioară la care au acces extrem de puţine persoane, mai bine zis pe care puţine persoane reuşesc s-o conştientizeze. Probabil că există în noi toţi ceva asemănător, însă aşa cum multe lucruri există şi nu sunt văzute de nimeni, la fel şi această limpezime este acoperită de obiceiurile asimilate de-a lungul vremii de umanitate.

––––––––––––––––––––––––––––

Un film foarte fain legat de tentaţia banilor:

şi ar mai fi şi Button, Button, un episod din Twilight Zone:

…hai să-l pun şi pe-ăsta:

…Şi o întrebare:

Tu ai putea să refuzi un milion de dolari, ca domnul Perelman?

Omul este singurul animal care refuză să fie ceea ce este. (Albert Camus)

„Nu am nevoie de nimic! Am tot ce-mi trebuie!”

A refuza un milon de dolari: act nebunesc sau limpezime interioară?

Grigori Perelman, matematicianul care a rezolvat Conjectura lui Poincare, a refuzat un milion de dolari

Grigori Perelman este barbatul care a refuzat un milion de dolari. De profesie matematician, de loc din St Petesburg, rusul este sarac lipit pamantului.

Geniul a spus ca nu are nevoie de premiul de un milion de dolari, desi l-a castigat cinstit, dupa ce a rezolvat una dintre cele mai grele probleme de matematica, Conjectura lui Poincare.

Grigori Perelman a ales sa traiasca in continuare izolat, in apartamentul sau din St. Petersburg.

(sursa)

„Nu sunt interesat de bani sau faimă. Nu vreau să fiu expus ca un animal la Zoo. Nu sunt un erou al matematicii. Nici nu sunt un om de succes. De aceea, nu vreau ca toată lumea să se uite la mine”, şi-a explicat Perelman atitudinea.
Perelman a rezolvat problema Conjecturii lui Poincaré în 2003. Pe atunci, era cercetător la Institutul de Matematică Steklov din St. Petersburg. După acest succes, a renunţat la locul de muncă de la institut, iar cunoscuţii spun că ar fi renunţat şi la matematică definitiv.

(sursa)